Raportul Corpului de Control al premierului despre SMR: ce prinde și unde se oprește

Motto: „Un nebun aruncă o piatră în gârlă și o mie de înțelepți nu pot să o scoață”
Anton Pann – Povestea vorbii

Sa începem cu această declarație a lui Cosmin Ghiţă (CEO-SNN): „Nici o decizie adoptată de organele SNN nu a generat un prejudiciu cuantificabil în patrimoniul societății…”

De fapt prejudiciul cred că e mai mare decât cei 240 de milioane de euro de care s-a vorbit.

Statul român nu se confruntă doar cu problema unui orizont politic scurt, limitat la patru ani — ca să nu mai vorbim de perspectiva pe termen lung sau de guvernanța corporativă deficitară. Problema mai profundă a statului român este că îi lipsește cu totul un nivel instituțional intermediar. În statele cu o capacitate strategică matură, acest nivel îndeplinește un rol esențial: separă două tipuri de decizii. Pe de o parte, alinierea geopolitică — o alegere politică legitimă, care ține de nivelul de conducere al statului. Pe de altă parte, validarea tehnico-economică a modului concret în care se pune în practică acea aliniere — o evaluare care ar trebui să rămână la un nivel tehnic, ferit de entuziasmul diplomatic al momentului.
În lipsa acestui filtru, fiecare guvern riscă să repete tiparul din perioada 2019–2022: un angajament politic asumat rapid, cu valoare mai degrabă simbolică, urmat de ani în care companiile de stat se chinuie să îl transforme într-o soluție care să funcționeze din punct de vedere tehnic. Iar rezultatele acestui tipar sunt exact cele descrise în raportul Corpului de Control.

Context: Raportul Corpului de Control al premierului, apărut săptămâna aceasta, pune sub semnul întrebării întregul mod în care Nuclearelectrica a construit proiectul reactoarelor modulare mici (SMR) de la Doicești. Dincolo de neregulile punctuale, din raport transpare un tipar: proiectul a înaintat fără ca evaluarea tehnică ce ar fi trebuit să-l fundamenteze să fi fost realizată vreodată.
Semnificativ este chiar modul în care a fost ales amplasamentul. Din nouă locații analizate, Doicești ieșise pe locul doi — și totuși a fost selectat, fără ca Nuclearelectrica să fi întocmit o analiză comparativă care să explice de ce a fost preferat în locul primului clasat. O decizie de fond luată, așadar, fără un suport tehnic să o justifice.
Pe același fond se așază derapajele de calendar și de buget: o întârziere de 20 de luni, cu banii cheltuiți în bună parte pe studii, analize și achiziția terenului, în timp ce costurile crescuseră semnificativ față de varianta aprobată inițial de acționari.
Mecanismul prin care s-a extras valoare ține de parteneriatul public-privat. Nuclearelectrica s-a asociat cu un partener privat fără a îndeplini procedura legală obligatorie — firma proiectului, RoPower Nuclear, împărțită în mod egal între compania de stat și Nova Power&Gas, parte a grupului clujean E-INFRA. Punctul sensibil rămâne terenul de la Doicești: într-o logică de asociere, el ar fi trebuit să reprezinte aportul care justifică participația de 50% a partenerului, nu un bun vândut separat contra unei sume de bani — Nova Power&Gas îl cumpărase în decembrie 2021 pentru circa 2,8 milioane de euro după renegocieri.
Verdictul de ansamblu al inspectorilor este clar și, pentru discuția de față, esențial: Nuclearelectrica ar fi fost, practic, „scoasă de sub protecția legii” — adică lipsită tocmai de scutul juridic pe care regula judecății de afaceri i l-ar fi oferit dacă decizia ar fi fost una informată și fundamentată tehnic.
Nuclearelectrica respinge în bloc aceste concluzii. SNN susține că toate deciziile au fost luate în limitele legii, cu aprobarea acționarilor și în interesul societății, și că nu există un prejudiciu cuantificabil.

Mandatul MAE pe energie: sprijinire, nu evaluare. Mă refer în special la acel Acord Interguvernamental (IGA) cu SUA

Citiți cu atenție ce se spune pe site-ul MAE despre „Sprijinirea şi promovarea obiectivelor de securitate energetică”. Veți vedea că mandatul oficial al MAE pe energie este formulat explicit ca sprijinire a activității și coordonare cu instituțiile române care au atribuții în domeniul energetic — printr-un dialog inter-instituțional purtat în cadrul unor grupuri de lucru, comitete și structuri interdepartamentale sau interstatale. Cuvântul-cheie este aici „sprijinire”: nu „evaluare”, nu „filtrare”. Este, altfel spus, o funcție limitată, de facilitare și promovare, lipsită de o componentă tehnică propriu-zisă.

Rolul MAE este deci acela să accelereze și să coordoneze obiective deja stabilite la nivel politic, nu să le supună unei examinări critice înainte ca ele să se transforme în angajamente diplomatice.

Diferența față de statele serioase. Cum se folosește diplomație energetică ca să funcționeze pentru binele statului, și nu al…

Statele care practică o „diplomație energetică” veritabilă dispun, de regulă, de o structură inter-agenție în care componenta tehnică are putere practic de veto — sau măcar de amânare — înainte ca un angajament diplomatic să fie semnat. Nu este consultată după, ci implicată din start.

Exemplul american este edificator. La Departamentul de Stat, Biroul pentru Resurse Energetice lucrează în tandem cu evaluările tehnice ale Departamentului Energiei încă din faza premergătoare semnării unui memorandum de înțelegere (MOU) sau a unui acord interguvernamental (IGA). Logica acestei arhitecturi instituționale este simplă: partea tehnică poate spune „nu susținem acest lucru din punct de vedere tehnic” într-un moment în care decizia încă poate fi oprită sau modificată — nu ulterior, când obiecția ajunge doar să fie consemnată ca regret.

Anatomia unei disfuncționalități: angajamentul înaintea evaluării

Pe tot lanțul de decizii — MOU (2019) → declarația comună Iohannis-Trump (2019) → IGA (2020) → hotărârea AGOA la nivelul SNN (2022) — nu a existat niciun punct instituțional în care o structură tehnică independentă să poată interveni cu un „stați puțin, hai să evaluăm mai întâi ce se potrivește tehnic pentru România”, înainte ca angajamentul diplomatic să fie deja asumat. Evaluarea tehnică — sau, așa cum arată raportul Corpului de Control, absența ei — a venit de fiecare dată prea târziu: abia la nivelul SNN, ani mai târziu, când compania era pusă să „operaționalizeze” o alegere deja anunțată public de doi șefi de stat.

O diplomație energetică funcțională ar fi trebuit să fie exact filtrul care lipsește: plasat instituțional între MAE și Ministerul Energiei, învestit cu autoritate tehnică reală și activat înainte de orice semnătură — nu convocat post-factum, ca un corp de control care doar constată ce s-a stricat deja.

Aici stă, de fapt, miezul disfuncționalității statului român. Pe de o parte, dl. Bușoi respinge o evaluare „tardivă” fără să-i înțeleagă rostul; pe de alta, SNN cere tocmai o evaluare care ar fi trebuit făcută cu ani în urmă — când era, de altfel, o obligație legală, prin însuși principiul business judgment rule — dar care acum a devenit inutilă, fiindcă paguba s-a produs deja. Iar acea pagubă e cu mult mai mare decât valoarea, oricare o fi ea, a terenurilor de la Doicești — numai bune, la o adică, pentru vreun mall poate.

De ce Corpul de control nu poate merge până la capăt cu controlul?

Corpul de Control al Prim-Ministrului este un instrument executiv, subordonat premierului, și de aceea poate ancheta doar entități aflate sub autoritatea guvernului în funcție — cum este SNN, în calitate de societate cu capital de stat. Raportul de față oferă o radiografie bună a simptomului: felul în care s-a extras valoare din RoPower — adică, de fapt, „mărunțișul” din toată construcția comercială a acestei ingineri financiare la drumul mare. Dar el nu atinge boala de fond, cea care e, în realitate, mult mai păgubitoare: decizia politică repetată, de-a lungul a trei-patru guverne succesive, de a susține un proiect lipsit de un temei tehnic solid — o decizie validată de fiecare dată de însuși acționarul-stat, care își avea reprezentanți direct în structura de guvernanță a companiei pe care pretindea că o „supraveghează” prin Consiliul de Supraveghere.

Aici se află, poate, vina principală: a directorului general și a AGA, care s-au angajat într-un proiect necunoscut fără o expertiză tehnică efectuată și validată în prealabil — o expertiză pe baza căreia SNN să fi fost apoi mandatată să acționeze. Potrivit regulilor de bună guvernanță, SNN era, în tot acest lanț de instituții ale statului — Președinție, Guvern, Ministerul Energiei, MAE — ultima verigă care dispunea de capabilități tehnice reale. Tocmai de aceea, ei îi revenea obligația ca, pe tot parcursul, să realizeze expertizarea tehnică și să își spună punctul de vedere: să semnaleze dacă direcția era greșită sau bună, începând cu propria Adunare Generală a Acționarilor și continuând apoi „mai sus” — chiar cu riscul demiterii, al schimbării din funcție sau al oricăror alte consecințe.

Nu au făcut-o! Deci sunt culpabili pentru încălcarea regulilor de bună guvernanță, alături de factorul politic .

Dincolo de ce spun diferitele paragrafe de lege urmăriți firul logic. În ultimii treizeci de ani, avem numeroase cazuri în care miniștrii dau dispoziții verbale, iar ponoasele le trag cei de mai jos — oamenii numiți politic, cei care le execută — atunci când lucrurile ies prost. Ce mai înseamnă, în aceste condiții, „răspunderea ministerială”? Mai înseamnă ceva?

Concluzia care leagă totul

Statul putea, în mod legitim, în calitate de acționar majoritar, să impună direcția — „mergem spre SMR american”. Ceea ce nu putea, însă, din punct de vedere legal, era să scutească directorul general și Consiliul de Administrație de obligația lor proprie de a efectua o due diligence tehnică, independentă, asupra modului concret în care acea direcție urma să fie implementată. Faptul că nu au făcut-o nu îi expune doar moral — la acuzația de complezență — ci îi lasă, tehnic și juridic, fără scutul pe care regula judecății de afaceri li l-ar fi oferit altfel.

Căci Legea 31/1990 (art. 144¹ și următoarele) consacră tocmai această „regulă a judecății de afaceri” (business judgment rule): un mecanism care, în condiții normale, protejează administratorii de răspundere pentru decizii de afaceri care se dovedesc ulterior greșite. Însă protecția funcționează doar dacă decizia a fost una informată și luată cu diligență — ceea ce, în lipsa unei expertize tehnice proprii, nu se poate susține. Exact de aici recomandarea Corpului de Control — evaluarea răspunderii contractuale sau administrative a persoanelor care au negociat, avizat și propus acordurile — își trage o bază legală solidă, nu doar una politică.