Una dintre temele dezbaterii europene din ultimii ani a fost identificarea cauzelor deficitului de inovare și pierderii competitivității companiilor europene față de cele din Statele Unite. Raportul Draghi, bine cunoscut deja, oferă o analiză cuprinzătoare a acestor cauze, dar și a soluțiilor posibile. Printre concluziile sale se regăsește ideea, previzibilă de altfel, că actualul cadru de reglementare reprezintă un factor important ce limitează dezvoltarea companiilor europene inovatoare.
Nu este întâmplător, astfel, că raportul acordă o atenție specială dreptului societar. Una dintre recomandările sale este crearea unei forme societare europene dedicate companiilor inovatoare, care să funcționeze în baza unor reguli uniforme la nivelul Uniunii Europene. De asemenea, raportul subliniază importanța utilizării claselor de acțiuni, inclusiv în cazul listărilor la bursă, mecanism care permite fondatorilor să atragă investiții fără a pierde controlul asupra propriei companii.[1]
Pornind de la aceste recomandări, Comisia Europeană a lansat, în acest an, inițiativa privind EU Inc.[2], inspirată de succesul dreptului societar din Delaware. Propunerea urmărește instituirea unui cadru juridic uniform care să permită constituirea și funcționarea companiilor în baza acelorași reguli în toate statele membre. Printre elementele centrale se numără reglementarea claselor de acțiuni[3], simplificarea procedurilor de transfer[4], eliminarea conceptului de capital social[5], flexibilizarea regulilor privind distribuirile[6] și deținerea propriilor acțiuni[7] și introducerea planurilor de remunerare a angajaților[8].
Rezultă o schimbare a obiectivelor pe care legiuitorul le urmărește prin dreptul societar. Protecția creditorilor și a acționarilor rămâne esențială, însă normele sunt concepute și prin prisma capacității lor de a facilita inovarea și accesul la capital. Instrumentul principal este extinderea libertății contractuale. Principial, mecanismul este unul extrem de simplu: cu cât legea oferă fondatorilor și investitorilor o libertate mai mare de a-și configura raporturile societare, cu atât devine mai ușoară atragerea investițiilor și dezvoltarea unor companii inovatoare.
În acest context, este surprinzător că, deși stimularea inovării și atragerea de capital reprezintă obiective constante ale programelor de guvernare din ultimii ani, modernizarea Legii societăților, un domeniu aflat în întregime în competența legiuitorului național, nu s-a regăsit printre prioritățile autorităților. Mai mult, putem vorbi chiar despre o “involuție”, având în vedere modificările adoptate anul trecut în materia distribuirilor și a capitalului social[9].
Această lipsă de preocupare este cu atât mai greu de înțeles cu cât dreptul societar român continuă să conțină limitări care nu mai sunt întâlnite în majoritatea statelor europene. Un exemplu îl reprezintă imposibilitatea emiterii unor clase diferite de acțiuni. În România, această limitare nu privește doar societățile listate, ci și societățile închise, cu un număr redus de acționari și investitori sofisticați, spre deosebire de multe state europene. Totodată, legea continuă să impună restricții importante în materia atragerii capitalului, transferului participațiilor și a distribuirilor[10]. În consecință, mecanisme utilizate în mod curent în tranzacțiile de venture capital și private equity fie nu pot fi implementate, fie trebuie replicate prin construcții contractuale complexe, a căror eficiență juridică rămâne adesea discutabilă.
În condițiile în care România a reușit să adopte, în ultimele decenii, un nou Cod civil și un nou Cod penal, precum și noi coduri de procedură civilă și penală, proiecte legislative incomparabil mai complexe, este dificil de susținut că lipsa reformei se explică prin complexitatea tehnică a unui asemenea proiect. Mai degrabă, absența unei reforme în acest domeniu reflectă lipsa unei priorități reale la nivelul politicilor publice și, într-o anumită măsură, persistența unei concepții tradiționale asupra acestei ramuri de drept. Astfel cum s-a arătat în legătură cu sistemele german și italian, există și în România încă o reticență a instanțelor și doctrinarilor față de extinderea libertății contractuale în materia dreptului societar[11]. Mai exact, normele sunt văzute drept imperative, acționarii neavând posibilitatea de a-și amenaja contractual relațiile decât în limite stricte.
Reforma dreptului societar trebuie să devină, în aceste condiții, o prioritate la nivel guvernamental. Deși au existat încercări de modificare punctuală a unor prevederi ale legii prin inițiative parlamentare și propuneri venite din partea mediului de afaceri, în lipsa unei asumări a Guvernului, acestea nu s-au concretizat. Este, așadar, necesară o modificare amplă, în baza unei proceduri similare celei care a stat la baza adoptării noilor coduri.
Reforma ar trebui asumată instituțional de Ministerul Justiției și elaborată de o comisie formată din practicieni, profesori și reprezentanți ai mediului de afaceri, având ca obiectiv redactarea unei legi moderne, care să faciliteze inovarea și atragerea de capital. Obiectivul nu ar trebui să fie elaborarea unei legi originale, ci alinierea dreptului societar român la standardele existente, pornind de la principiul libertății contractuale.
S-ar putea susține că o asemenea reformă nu mai este necesară în contextul în care Uniunea Europeană lucrează deja la proiectul EU Inc. O asemenea concluzie ar fi însă greșită. Experiența ultimelor decenii arată că adoptarea unor instrumente de drept societar la nivel european este un proces de durată, iar forma finală a acestora diferă adesea semnificativ de propunerile inițiale. Având în vedere că, spre deosebire de recomandările Raportului Draghi, orientate în principal către companiile inovatoare, propunerea privind EU Inc. are vocația de a se aplica tuturor societăților europene, se întrevăd dezbateri lungi cu privire la textul final. Mai mult, scopul EU Inc. este de a oferi o alternativă antreprenorilor și investitorilor, nu de a înlocui formele naționale. Nu există niciun argument pentru a nu permite o mai mare flexibilitate și în cazul celorlalte forme societare naționale.
România nu are niciun motiv să aștepte finalizarea procedurilor de adoptare a EU Inc. Dimpotrivă, propunerea privind EU Inc. oferă un model de reglementare, care poate servi drept punct de plecare pentru o reformă națională. Acolo unde proiectul nu reglementează anumite instituții, soluțiile pot fi preluate din European Model Companies Act sau din legislațiile statelor membre. În loc să aștepte armonizarea europeană, România ar putea folosi acest moment pentru a-și moderniza dreptul societar și pentru a elimina un dezavantaj competitiv care depinde exclusiv de propria-i voință.
[1] A se vedea partea B, p. 249 si 255 ale raportului, https://commission.europa.eu/topics/competitiveness/draghi-report_en.
[2] https://commission.europa.eu/topics/business-and-industry/doing-business-eu/company-law-and-corporate-governance/eu-inc-new-harmonised-corporate-legal-regime_en.
[3] Se propune un concept larg care să ofere libertate deplină acționarilor în configurarea drepturilor aferente oricăror clase. Art. 55 (3) enumeră doar exemplificativ drepturile unei anumite clase – “Drepturile și obligațiile prevăzute la primul paragraf pot include, printre altele, preferințe în ceea ce privește distribuirea profitului sau a sumelor provenite din lichidare, drepturi de veto, drepturi de vot multiple, excluderea dreptului de vot, alte drepturi specifice de guvernanță pentru anumite clase de acțiuni, precum și obligații sau drepturi referitoare la transferul acțiunilor.”
[4] Potrivit art. 59, transferurile de acțiuni trebuie să se poată desfășura exclusiv online, iar statele membre nu pot impune nicio restricție în acest sens. Evident, părțile dispun de libertate contractuală în determinarea unor restricții, dar, în lipsa unui acord, acțiunile sunt transferabile fără a fi necesară, cum este în cazul SRL-urilor din România, modificarea actului constitutiv sau, cum este cazul în alte sisteme, precum cel german, autentificarea de către un notar al documentului de transfer.
[5] Potrivit art. 62, nu este necesar ca o companie să aibă un capital minim social, iar acțiunile pot fi emise fără a avea o valoare nominală minimă.
[6] Potrivit art. 72 (3), sunt două limitări pentru distribuiri: (i) activele trebuie să fie mai mari decât datoriile după distribuire; și (ii) compania trebuie să-și poată plăti datoriile, cum devin scadente într-o perioadă de 12 luni după distribuire. Astfel, spre deosebire de reglementarea națională, nu este necesară existența profitului, iar distribuirile pot să includă și alte elemente ale capitalurilor proprii (i.e., nu doar profit).
[7] Potrivit art. 74, nu există nicio limitare cu privire la procentul acțiunilor proprii pe care le deține o societate. În România, un SRL nu își poate deține propriile părți sociale, iar la SA există o limită maximă de 10% din capitalul social.
[8] Potrivit art. 78-79, acționarii pot aproba stabilirea unui plan de remunerare a angajaților prin acțiuni. Consiliul de administrație poate decide acordarea unor warrant-uri angajaților și administratorilor companiei sau ai subsidiarelor, menționându-se expres că acționarii nu au un drept de preempțiune cu privire la acordarea acestora. Totodată, se clarifică faptul că singurul eveniment taxabil este vânzarea acestor acțiuni de către angajați/administratori (i.e., nu acordarea opțiunilor sau exercitarea acestora).
[9] Printre altele, prin modificările aduse în decembrie 2025, s-a reintrodus obligația de a avea un capital minim social de 500 RON pentru SRL la înființare, respectiv de 5000 RON în cazul unei cifre de afaceri de peste 400.000 RON. Totodată, s-au introdus limitări cu privire la distribuiri. De exemplu, nu mai pot fi restituite împrumuturi acționarilor/asociaților dacă societatea are activul net diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social. De asemenea, nu pot fi acordate împrumuturi acționarilor/asociaților cărora le-au fost acordate dividende trimestrial până la regularizarea acestora. Mai mult, s-au introdus obligații de convertire a împrumuturilor asociaților/acționarilor în părți sociale/acțiuni, fără relaxarea regimului distribuirilor, ceea ce îngreunează retragerea capitalului.
[10] De exemplu, un SRL nu poate emite obligațiuni, iar administratorii nu pot decide majorarea capitalului social (fără aprobarea asociaților), ceea ce îngreunează finanțările. Mai mult, cum aminteam mai sus, transferul părților sociale necesită un vot al celorlalți asociați (i.e., este o modificare a actului constitutiv ce necesită aprobarea acestora), rezultatul fiind întârzierea procedurilor de transfer. În ce privește distribuirile, în principiu, elemente ale capitalurilor proprii, precum primele de capital, nu pot fi distribuite direct, ceea ce îngreunează recuperarea investițiilor.
[11] A se vedea, Enriques, Luca and Nigro, Casimiro Antonio and Tröger, Tobias Hans, Can U.S. Venture Capital Contracts Be Transplanted into Europe? Systematic Evidence from Germany and Italy (March 20, 2026), https://ssrn.com/abstract=5287685 or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.5287685
