Pe măsură ce Rusia își intensifică atacurile asupra civililor și a infrastructurii critice, apărarea Ucrainei a devenit testul care arată dacă angajamentul internațional de a-i proteja pe civili mai are vreo valoare practică.
La Summitul Mondial din 2005 – „Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului: cinci ani mai târziu” – toate statele membre ale ONU și-au asumat responsabilitatea de a-i proteja pe civili, cunoscută sub acronimul R2P. Summitul a declarat nu doar că „fiecărui stat în parte îi revine responsabilitatea de a-și proteja populația împotriva genocidului, a crimelor de război, a epurării etnice și a crimelor împotriva umanității”, ci și că „și comunității internaționale, prin intermediul Organizației Națiunilor Unite, îi revine responsabilitatea de a folosi mijloacele diplomatice, umanitare și alte mijloace pașnice adecvate, în conformitate cu capitolele VI și VIII ale Cartei [ONU], pentru a contribui la protejarea populațiilor”.
Ideea și limbajul protecției sunt așadar, în principiu, familiare diplomației internaționale. Nu la fel stau lucrurile însă cu punerea în practică a R2P. Desigur, R2P nu este o nouă autorizare de sine stătătoare de a folosi forța. Acțiunea colectivă coercitivă rămâne guvernată de Carta ONU. Principiul este însă mai larg decât intervenția militară – și nu mai puțin important.
De aici, de la Kiev, e greu să nu observi cât de mult s-a schimbat în ultimele luni campania aeriană a Rusiei. Alertele aeriene nu mai separă clar nopțile periculoase de zilele relativ normale. Acum ele întrerup munca, orele de la școală, serviciile publice, activitatea din mall-uri și transportul public. Alertele se întrerup pentru scurt timp, apoi pornesc din nou. Viața civililor se organizează tot mai mult în jurul așteptării unor noi atacuri.
Cifrele o confirmă. În ultima săptămână pentru care există date, la Kiev au fost 56 de alerte aeriene, care au durat peste 87 de ore – în medie, peste 12 ore pe zi. Pe 27 septembrie, capitala a stat sub alertă mai bine de 18 ore, iar pe 30 septembrie, 20 de ore și 47 de minute. În septembrie, alertele au durat în total 242 de ore și 40 de minute, o treime din întreaga lună. Kievul continuă să funcționeze, dar a devenit o capitală care trăiește sub o presiune aproape continuă, cu unele servicii perturbate și altele tot mai amenințate.
Consecințele umane se resimt în toată Ucraina. Între ianuarie și august 2026, Misiunea ONU de Monitorizare a Drepturilor Omului a confirmat uciderea a 2.222 de civili și rănirea altor 13.058 – în total 15.280 de victime, cu 55% mai multe decât în aceeași perioadă din 2025. În primele 24 de zile din septembrie, misiunea a mai înregistrat, preliminar, 200 de morți și 1.234 de răniți. La Kiev au existat victime civile în 16 din aceste 24 de zile, o frecvență fără precedent de la începutul invaziei pe scară largă.
Atacurile vizează, tot mai mult, acele sisteme care fac posibilă viața civililor. ONU a documentat lovituri rusești repetate asupra infrastructurii de producere și transport a energiei electrice și asupra celei de încălzire, care au lăsat milioane de oameni cu întreruperi de urgență ale curentului și sute de mii fără căldură. Planurile interceptate ale Rusiei de a distruge și mai mult, înainte de iarnă, rețelele de electricitate, încălzire, gaze, apă și transport ar putea face unele regiuni ale țării temporar nelocuibile și ar putea declanșa un nou val de refugiați.
Ucraina este un caz limpede: un stat suveran încearcă să-și protejeze populația împotriva unei agresiuni externe și cere sprijinul comunității internaționale. Sistemele de apărare antiaeriană, muniția, informațiile militare, instruirea și capabilitățile necesare pentru a opri noi avansuri rusești ajută Ucraina să-și îndeplinească responsabilitatea de a-și proteja civilii împotriva crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.
Neobișnuit de clar este și temeiul juridic internațional. În martie 2022, 141 de membri ai Adunării Generale a ONU au deplâns agresiunea Rusiei, au reafirmat suveranitatea Ucrainei și au cerut retragerea forțelor ruse. Articolul 51 al Cartei consacră dreptul statelor la autoapărare individuală și colectivă în urma unui atac armat. Prin urmare, Ucraina se poate apăra și poate invita alte state să o ajute.
Cu toate acestea, în toată Europa, forțe autoproclamat pacifiste și forțe pur și simplu proruse – două grupuri distincte –, amplificate de Moscova, continuă să susțină că pacea cere încetarea sprijinului militar pentru Ucraina. Ele trec cu vederea – fie din ignoranță, fie intenționat – faptul că dreptul internațional nu le cere victimelor agresiunii să se slăbească singure pentru a-și dovedi atașamentul față de pace.
Dimpotrivă, Ucraina și-a arătat în repetate rânduri disponibilitatea de a face compromisuri pentru a pune capăt vărsării de sânge fără sens, în timp ce Rusia își continuă agresiunea și refuză chiar și încetări temporare ale focului. Ceea ce pacifiștii par să ignore – iar forțele proruse știu foarte bine – este că reducerea sprijinului pentru Ucraina nu va aduce pacea. Va încuraja Rusia să-și continue atacurile.
Nici eșecurile de a interveni pentru protejarea civililor în alte părți ale lumii nu ar trebui folosite drept motiv pentru a abandona Ucraina. În Gaza, în Sudan, în Myanmar și în alte conflicte, civilii au îndurat suferințe imense, în timp ce instituțiile internaționale au reacționat inconsecvent. O ierarhie justificabilă a victimelor nu există și nici nu ar trebui să existe. Răspunsul la protecția selectivă este însă mai multă consecvență – nu mai puțină protecție atunci când o acțiune legală și eficientă este posibilă și necesară.
Europa, în mare parte, a acționat deja la o scară extraordinară de la începutul războiului împotriva Ucrainei. La sfârșitul lui septembrie, UE și statele sale membre estimau asistența totală la 224,5 miliarde de euro, dintre care 93 de miliarde pentru forțele armate ale Ucrainei. O bună parte din această sumă înseamnă Responsabilitatea de a proteja Ucraina pusă în practică, nu un război împotriva Rusiei.
Din cifrele financiare nu reiese însă dacă o rachetă este interceptată, dacă o centrală electrică rezistă sau dacă o familie ajunge la concluzia că trebuie să plece din țară. Pe măsură ce Rusia schimbă amploarea și scopul campaniei sale, Europa trebuie să se întrebe dacă forma și efectul operațional al sprijinului ei mai sunt potrivite pentru a proteja Ucraina și populația ei civilă.
Statele europene dispuse să o facă ar trebui să analizeze aranjamente defensive mai integrate cu Ucraina: avertizare timpurie comună, livrarea mai rapidă și operarea în comun a interceptoarelor, protejarea unor infrastructuri bine definite și interceptarea rachetelor și dronelor care se apropie de granițele europene. La invitația Ucrainei, potrivit Articolului 51 din Carta ONU, astfel de măsuri ar putea intra sub incidența autoapărării colective.
Nici riscul nu trebuie însă subestimat: interceptarea directă ar aduce riscuri de escaladare și ar putea transforma statele participante în părți ale conflictului. Orice misiune ar necesita limite geografice, reguli de angajare clare, comandă unificată și răspundere publică. Pe de altă parte, nici reținerea permanentă nu este lipsită de riscuri. Drone și avioane rusești au încălcat spațiul aerian al Poloniei, României, Lituaniei și al altor aliați NATO, iar Republica Moldova a înregistrat în repetate rânduri incursiuni neautorizate. Aceste episoade repetate arată limpede intenția Moscovei de a extinde percepția amenințării dincolo de granițele Ucrainei.
Concluzia este că, dacă Ucraina ar fi forțată să se retragă și mai mult din lipsă de sprijin, asta ar însemna mai mult teritoriu sub ocupație, mai multe orașe în bătaia armelor, alte milioane de refugiați și o frontieră NATO mai expusă. Europa s-ar putea confrunta atunci cu costuri de descurajare mai mari și, în același timp, cu o urgență umanitară mai amplă – toate în condiții strategice mai proaste.
În fine, o capacitate sporită a Ucrainei de a se apăra nu doar ar ajuta la protejarea populației ei, ci ar îmbunătăți și perspectivele unor negocieri reale. Discuțiile serioase ar putea deveni posibile. Când un guvern negociază în timp ce populația civilă și rețeaua energetică rămân expuse sistematic, el este constrâns, nu i se oferă o pace durabilă. Orice acord viabil va necesita monitorizare, mecanisme de aplicare, garanții credibile și menținerea capacității Ucrainei de a se apăra.
Responsabilitatea de a proteja a fost adoptată după eșecuri repetate de a-i apăra pe civili înainte de producerea catastrofei. Ucraina nu este singurul ei test. Aici însă agresorul poate fi identificat, asistența este solicitată, iar mijloacele legale de apărare colectivă există.
Europa a făcut deja mult, iar constrângerile ei sunt reale. Întrebarea este dacă își va adapta sprijinul înainte ca pagubele să devină ireversibile. Dacă nici în asemenea condiții R2P nu poate ghida politicile, ce sens practic mai păstrează? Dacă nu în Ucraina, atunci unde?
