Crimele comise de SS și Wehrmacht împotriva a milioane de ucraineni între 1941 și 1944 fac ca Germania să aibă o obligație aparte față de Ucraina. Tocmai de aceea sunt revoltătoare argumentele pseudo-pacifiste ale unor politicieni și intelectuali germani care cer reducerea sau încetarea sprijinului pentru autoapărarea Ucrainei.
Germania este în prezent cel mai important partener și susținător al Ucrainei. Sprijinul german direct și indirect, bugetar, militar, tehnic și umanitar, acordat atât bilateral, cât și prin contribuția substanțială la finanțarea Uniunii Europene, a devenit decisiv pentru supraviețuirea Ucrainei, mai ales de când Statele Unite și-au redus ajutorul militar cu 99% în 2025. Cu aproximativ 9 miliarde de euro, Germania a fost în 2025 cel mai mare furnizor individual de ajutor militar pentru Ucraina, iar bugetul său pe 2026 alocă țării suma record de 11,5 miliarde de euro. Din 2022 încoace, Germania a acordat protecție temporară pentru aproximativ 1,3 milioane de ucraineni.
Această relație strânsă germano-ucraineană este doar o evoluție recentă, iar viitorul relației este incert. Până în 2014, principalul partener al Berlinului în Europa de Est a fost Moscova. Până în 2022, în ciuda războiului rusesc aflat deja în desfășurare, Berlinul a continuat cea mai mare parte a cooperării energetice cu Moscova, inclusiv cele două gazoducte Nord Stream. Și astăzi există încă numeroase voci în Germania care pledează pentru restabilirea parțială sau chiar totală a relațiilor amicale și a legăturilor economice cu Rusia lui Putin.
Dezbaterea politică și intelectuală ce durează de 12 ani, despre așa-numitul „război din Ucraina” (Ukrainekrieg) și despre cum poate fi asigurată „pacea în Europa” va intra în cărțile de istorie ca un episod rușinos din istoria Germaniei reunificate. Astăzi, ea este condusă de Alianța Sahra Wagenknecht (Bündnis Sahra Wagenknecht, BSW) – formațiune de stânga radicală redenumită în octombrie 2026 Alianța pentru Justiție Socială și Rațiune Economică – și de Alternativa pentru Germania (Alternative für Deutschland, AfD), partid de extremă dreaptă, alături de o serie de intelectuali publici pseudo-pacifiști. Această zgomotoasă campanie antirăzboi a pervertit însăși ideea de pacifism.
Deși Ucraina este victima evidentă a unei invazii militare care a degenerat într-un război vădit expansionist și parțial genocidar, partidele prorusești și milioanele lor de adepți susțin că Ucraina nu merită în continuare sprijinul Germaniei. Sub o spoială de militantism pentru pace, sute de politicieni și intelectuali publici germani servesc interesele unei Rusii ultranaționaliste și neoimperialiste, ai cărei conducători își justifică atacul feroce și campania teroristă împotriva Ucrainei prin negarea a însăși existenței unei națiuni ucrainene distincte.
În ciuda dovezilor tot mai numeroase privind crimele de război comise de Rusia la scară uriașă, ascensiunea recentă a AfD, devenit acum partidul cel mai popular din Germania, a mutat ideile pseudo-pacifiste din sfera dezbaterii publice în cea a promovării politice. La 14 octombrie 2026, grupurile AfD și BSW din noul parlament al landului Saxonia-Anhalt, care dețin împreună 44 dintre cele 83 de mandate ale adunării regionale, au cerut, printr-o moțiune intitulată „Negocieri de pace în locul extinderii războiului din Ucraina”, încetarea sprijinului militar și financiar nonumanitar acordat de Berlin Ucrainei, precum și ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei. Potrivit lor, acest lucru ar duce la un armistițiu și la o soluționare pașnică a conflictului.
Ceea ce acești politicieni și intelectuali prezintă drept un demers în favoarea păcii ar duce în practică, în cel mai bun caz, la o pace a învingătorului impusă de Rusia (Siegfrieden), dacă nu la ceva mult mai rău. În scenariul cel mai blând, ar însemna capitularea parțială sau totală a Ucrainei și pierderea în favoarea Rusiei a unor noi teritorii și/sau a unei părți din suveranitate. În scenariul cel mai sumbru, reducerea ajutorului extern pentru autoapărarea Ucrainei ar permite o ofensivă rusă adânc în inima Ucrainei, urmată de expulzarea, strămutarea, deportarea, deposedarea, încarcerarea, torturarea sau exterminarea a încă milioane de ucraineni.
Într-o oarecare măsură, primul scenariu se petrece deja, ca urmare a faptului că alte state, în primul rând Statele Unite, refuză să mai acorde ajutor Ucrainei sau și l-au retras. Spre deosebire de retragerea acelor state, retragerea Germaniei ar împinge însă în prăpastie o națiune care, cu mai puțin de o sută de ani în urmă, a fost una dintre cele mai mari victime ale războiului total purtat de Germania în Europa de Est. În 1987, supraviețuitorul Holocaustului Ralph Giordano a numit „a doua vină” a Germaniei reticența Germaniei de Vest din primii ani postbelici de a discuta public crimele naziste și de a-i pedepsi pe făptași. Eșecul moral al multor germani de azi, printre care sute de politicieni și intelectuali influenți, ar putea rămâne cândva în memorie drept „a treia vină”.
Cea mai mare colonie a celui de-al Treilea Reich
Între 1941 și 1944, Ucraina s-a aflat în centrul războiului de exterminare purtat de Germania nazistă în Europa de Est. După cum spunea Timothy Snyder, pe atunci aflat la Yale, iar acum la Universitatea din Toronto, la o conferință în Bundestag în iunie 2017: „Scopul celui de-al Doilea Război Mondial, din punctul de vedere al lui Hitler, era cucerirea Ucrainei.” Karel Berkhoff, de la Institutul NIOD pentru Studierea Războiului, Holocaustului și Genocidului din Amsterdam, a numit Reichskommissariat Ukraine, administrația germană de ocupație din cea mai mare parte a Ucrainei de azi, „cea mai mare colonie a celui de-al Treilea Reich”. Monografia fundamentală a lui Berkhoff despre dominația nazistă în Ucraina, Harvest of Despair („Recolta disperării”), descrie un regim al terorii care a transformat țara în ceva asemănător unui imens lagăr de concentrare. Conducătorul său, Reichskommissarul Erich Koch, ar fi spus: „Dacă întâlnesc un ucrainean demn să stea la masa mea, trebuie să pun să fie împușcat.”
Statisticile privind victimele ucrainene ale Germaniei diferă în funcție de metoda de numărare, dar sunt toate cutremurătoare. Potrivit Enciclopediei Ucrainei, pe teritoriul ucrainean „au fost uciși peste 5.265.000 de civili și prizonieri de război”, printre care aproximativ 900.000 de evrei ucraineni. În total, Ucraina a pierdut în al Doilea Război Mondial cel puțin 8 milioane de oameni, aproximativ unul din cinci locuitori ai populației sale antebelice de 41,7 milioane. În discursul din Bundestag menționat mai sus, Snyder se întreba de ce „nu se ține întotdeauna minte că 6,5 milioane de locuitori ai Ucrainei sovietice au murit ca urmare a ocupației germane”. Peste 1,3 milioane de prizonieri de război sovietici au murit în lagăre de pe teritoriul ucrainean. Peste 2 milioane de ucraineni au fost deportați în Reich ca muncitori forțați. Ocupanții au distrus, de asemenea, 714 orașe și 28.000 de sate, lăsând fără adăpost aproximativ 10 milioane de oameni.
Aceste crime și multe altele comise de cel de-al Treilea Reich în Ucraina creează obligații morale durabile. Celebrul slogan politic postbelic al Germaniei, „Niciodată din nou!”, nu poate însemna doar că germanii nu trebuie să mai declanșeze niciodată un război. El trebuie să însemne și că nu mai poate exista niciodată indiferență față de soarta unei națiuni pe care Germania a încercat cândva să o înrobească și să o extermine și care este acum victima unui alt război expansionist de distrugere.
În acest spirit, la 9 octombrie 2026, Bundestagul a recunoscut explicit obligațiile Germaniei, adoptând o moțiune a grupurilor parlamentare creștin-democrat și social-democrat aflate la guvernare, care confirma „responsabilitatea istorică specială a Germaniei față de Ucraina”. O moțiune paralelă a Verzilor, aflați în opoziție, afirma că „Germania poartă o responsabilitate istorică specială pentru Ucraina și pentru pacea în întreaga Europă”. Deși niciun grup parlamentar nu a votat împotriva vreuneia dintre moțiuni, numerosul grup AfD din Bundestag s-a abținut la ambele.
„Pacea” ca nume de cod pentru capitulare
Nu doar extrema dreaptă germană, ci și autoproclamata „tabără a păcii”, cu orientare de stânga, preferă să ignore sau să nege acest episod întunecat din istoria relațiilor germano-ucrainene și implicațiile lui pentru prezent. Totuși, mulți germani continuă să se simtă obligați față de Rusia, care a fost și ea victimă a atacului nazist asupra URSS în al Doilea Război Mondial. Încă din 2017, Snyder avertiza că „politica externă rusă privește sentimentul de responsabilitate al germanilor [pentru crimele Germaniei împotriva rușilor, mai degrabă decât împotriva ucrainenilor] ca pe o resursă care poate fi manipulată”. Este un mecanism pe care pseudo-pacifiștii de azi îl întăresc, cu sau fără știința lor.
Printre alte apeluri pseudo-pacifiste ale unor personalități publice germane de prim-plan, în februarie 2023 Sahra Wagenknecht, reprezentantă a stângii radicale, și feminista Alice Schwarzer au publicat un „Manifest pentru pace”, care îi cerea cancelarului federal „să oprească escaladarea livrărilor de arme”. La un miting organizat ulterior la Berlin, Wagenknecht a denunțat „nesfârșitul război de uzură” alimentat cu „arme mereu noi”, referindu-se în mod evident la armele pentru Ucraina, nu la cele pentru Rusia.
Între timp, Wagenknecht, liderul BSW, a legat tot mai explicit încetarea ajutorului german de încheierea războiului. Înaintea Conferinței pentru Reconstrucția Ucrainei din iulie 2025, ea a cerut ca „deocamdată să nu mai curgă niciun ban al contribuabililor germani” și ca mai întâi să aibă loc o conferință de pace. În campania electorală de la Berlin, în mai 2026, a numit o nebunie faptul „că irosim miliarde peste miliarde ca să-l mituim pe domnul Zelenski și clica lui”.
AfD are numeroase legături cu Moscova și este, prin urmare, și mai explicit antiucraineană. Copreședintele AfD Tino Chrupalla declara în Bundestag în martie 2023 că Germania ar trebui să stea deoparte, „pentru că nu e războiul nostru”. În octombrie 2026, celălalt copreședinte al AfD, Alice Weidel, spunea pentru The Economist: „Cred că este greșit să continuăm să finanțăm un război care este deja pierdut.”
O parte a intelectualității artistice, literare și academice germane a pregătit terenul. Încă din aprilie 2022, 28 de scriitori, artiști și cercetători, printre care romancierii Juli Zeh și Martin Walser, cineastul Alexander Kluge și sociologul Harald Welzer, îi cereau cancelarului de atunci, Olaf Scholz, să nu mai livreze Ucrainei „nici direct, nici indirect, alte arme grele”. Politologul Ulrike Guérot a descris autoapărarea Ucrainei drept un război purtat de Ucraina prin interpuși în folosul Statelor Unite. Fosta corespondentă de televiziune Gabriele Krone-Schmalz, care prezentase mai devreme anexarea Crimeei de către Rusia în 2014 ca pe un act de autoapărare, declara în septembrie 2025 pentru controversatul ziar Berliner Zeitung: „Democrația noastră nu este apărată în Ucraina.”
Pacea celui care încalcă tratatele
Retorica pseudo-pacifistă a acestor activiști antirăzboi germani ignoră, intenționat sau nu, ceea ce spune Kremlinul însuși și promovează astfel un „plan de pace” care nu ar pune capăt războiului Rusiei, ci ar răsplăti agresiunea expansionistă și ar putea astfel să o extindă în alte părți ale Europei. Moscova a cerut în mod repetat și public noi cedări de teritoriu și de suveranitate. De asemenea, a respins sau a ignorat propunerile Kievului privind un armistițiu necondiționat sau moratorii reciproce asupra loviturilor împotriva infrastructurii energetice și a atacurilor în Marea Neagră. Din 2022, presa de stat rusă difuzează în mod regulat fantasme ale exterminării. La 3 aprilie 2022, RIA Novosti publica articolul lui Timofei Serghéițev „Ce trebuie să facă Rusia cu Ucraina?”, care cerea „deucrainizarea” țării.
Apelurile la un acord de pace rapid trădează naivitate politică și în alt sens. În ultimii 35 de ani, Moscova a încălcat aproape toate acordurile de securitate semnate cu Ucraina, Republica Moldova și Georgia, unele dintre ele ratificate chiar de parlamentul rus. Cele mai importante sunt Acordurile de la Belovejskaia Pușcea din 1991, care au dizolvat Uniunea Sovietică și au confirmat fosta graniță internă sovietică dintre Rusia și Ucraina drept noua frontieră de stat, acordul ruso-moldovenesc din 1994 privind retragerea trupelor, Memorandumul de la Budapesta din 1994, Tratatul de prietenie ruso-ucrainean din 1997, Documentul OSCE de la Istanbul din 1999, tratatul de frontieră ruso-ucrainean din 2003, acordul de încetare a focului ruso-georgian din 2008, Declarația de la Geneva din 2014 a UE, SUA, Rusiei și Ucrainei, precum și Protocolul de la Minsk din 2014 și Acordul de la Minsk din 2015.
În toate aceste acorduri, Moscova a promis să respecte inviolabilitatea frontierelor și/sau să-și retragă trupele regulate sau neregulate, nedorite, din Republica Moldova, Georgia și Ucraina. Kremlinul le-a încălcat pe toate. Treizeci de ani de impunitate sau de pedepse ușoare pentru încălcarea prevederilor esențiale ale acestor acorduri bilaterale sau multilaterale au contribuit la pregătirea terenului pentru cel mai mare război din Europa de după 1945.
Germania, mai mult decât oricare altă țară, ar trebui să știe unde duc împăciuitorismul și concesiile teritoriale făcute unei dictaturi expansioniste. După cum spunea Snyder în Bundestag în 2017: „Germania nu își poate permite să înțeleagă greșit marile chestiuni ale propriei istorii.” Războiul de agresiune și genocidul purtate cândva chiar de germani, precum și obligațiile lor istorice speciale față de națiunea ucraineană, cer mai mult sprijin militar și financiar german pentru autoapărarea Ucrainei, nu mai puțin.
