Kievul s-ar mulțumi cu reluarea tranzitului de gaze rusești către UE prin conductele ucrainene, ca parte a unui acord de încetare a focului, însă este puțin probabil ca Moscova să renunțe în schimb la obiectivele sale de război.
Pe 17 octombrie, The New York Times relata că emisarii președintelui Donald Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner, au îndemnat Kievul și capitalele europene să ia în calcul reluarea livrărilor de gaze rusești prin vasta rețea de conducte a Ucrainei, ca parte a unui acord de pace. Logica propunerii este simplă: întrucât atât Moscova, cât și Kievul ar avea de câștigat din punct de vedere comercial, o astfel de cooperare ar putea deschide calea spre o încetare a focului. Potrivit aceleiași relatări, reprezentanți americani și ruși au discutat și despre repunerea în funcțiune a firului rămas intact al conductei Nord Stream 2, de sub Marea Baltică, lucru pe care Casa Albă îl neagă. Ideea cu gazele vine după o altă momeală lansată la negocierile de la Miami, la începutul lunii: o propunere americană de a debloca o parte din activele imobilizate ale băncii centrale a Rusiei și de a le plasa sub controlul Washingtonului, pe care oficialii europeni au respins-o.
Este un târg rezonabil sau un cadou otrăvit? Răspunsul depinde mult mai puțin de Kiev decât de Moscova.
Nu Kievul este obstacolul
Dacă un asemenea aranjament economic ar putea aduce o încetare a focului, Kievul ar accepta, după toate probabilitățile, reluarea tranzitului de gaze rusești pe teritoriul său și poate nu s-ar opune nici reluării livrărilor prin Marea Baltică. Încă de la începutul lui 2025, președintele Volodimir Zelenski a susținut în repetate rânduri atât o încetare completă a focului, cât și moratorii parțiale privind loviturile asupra infrastructurii energetice și ostilitățile din Marea Neagră. La 11 martie 2025, la Jeddah, Ucraina a acceptat o propunere americană de armistițiu imediat de treizeci de zile. Rusia nu a acceptat-o. În iunie 2026, Zelenski declara că înghețarea actualei linii a frontului din estul și sudul Ucrainei ar fi „calea cea mai rapidă” de a opri războiul.
În ultimii doi ani, interesul Ucrainei pentru încheierea luptelor a devenit atât de puternic, încât Kievul a renunțat la condițiile prealabile pentru un armistițiu total sau parțial. Ar accepta traseul actual al frontului drept linie de contact a unei încetări a focului și ar tolera probabil o nouă formă de cooperare economică cu Rusia în transportul de gaze. Taxele de tranzit plătite de Rusia ar fi binevenite, dar au o importanță secundară. În baza contractului de tranzit din perioada 2019–2024, Naftogaz a încasat peste 1 miliard de dolari din clauzele ship-or-pay — o sumă considerabilă, dar modestă în comparație cu costul reconstrucției postbelice a Ucrainei și cu sprijinul bugetar occidental pe care se bazează în prezent.
De altfel, Kievul a permis tranzitul gazelor rusești chiar și în timp de război. Nu doar după prima incursiune a Moscovei în Ucraina, în 2014, ci și după declanșarea invaziei pe scară largă, la 24 februarie 2022, gazele rusești au continuat să curgă prin conductele ucrainene spre UE și Republica Moldova până la 1 ianuarie 2025 — aproximativ 15–16 miliarde de metri cubi doar în 2024. Ucraina, grav afectată financiar, avea nevoie de venituri, iar oprirea tranzitului n-ar fi făcut decât să redirecționeze exporturile rusești pe alte rute, precum TurkStream, prin Marea Neagră și Turcia.
Nu războiul ca atare a pus capăt tranzitului, la aproape trei ani de la începutul invaziei pe scară largă, ci consecințele lui, combinate cu alți factori. Printre aceștia s-au numărat expirarea ultimului contract de tranzit pe cinci ani, disputele privind obligațiile ship-or-pay ale Gazprom, insistența Kievului ca gazele să nu fie rusești în substanță, și nu doar reetichetate, precum și politica de eliminare treptată adoptată de UE ca răspuns la beligeranța tot mai accentuată a Rusiei. Dacă Ucraina a permis tranzitul gazelor rusești în plin război total, probabil că o va face și în condițiile unei încetări a focului.
De ce Moscova nu va mușca momeala
În principiu, acordul propus de Kushner și Witkoff ar trebui să fie chiar mai profitabil pentru Moscova decât pentru Kiev. Exporturile rapide, de mare volum și relativ ieftine prin conducte spre vest ar aduce bani proaspeți în bugetul strâmtorat al Rusiei. Veniturile Rusiei din petrol și gaze au scăzut cu 23,8% în 2025, la 8,48 trilioane de ruble — o pondere record de mică, sub 23% din veniturile federale, și nivelul cel mai scăzut din 2020 încoace —, în timp ce deficitul bugetar a ajuns la 5,6 trilioane de ruble. Declinul a continuat în 2026: în primele nouă luni, veniturile din petrol și gaze au mai scăzut cu 17,2% față de aceeași perioadă a anului trecut. Numai încetarea tranzitului prin Ucraina a costat Gazprom circa 16% din volumul de export planificat pentru 2025, în valoare de până la 4,5 miliarde de dolari pe an.
Cu toate acestea, ideea americană este în sine sortită eșecului, pentru că interpretează greșit strategia, ideologia și logica internă a regimului lui Vladimir Putin. Conduita Rusiei în Ucraina este dictată de mituri istorice, resentimente politice, ultranaționalism panrus și fantasme de mare putere și expansiune teritorială. Interesul economic este doar o parte a tabloului. Prin urmare, Putin va respinge probabil propunerea ca bază pentru pace. Pentru el, un acord pe gaze ar fi cel mult cireașa de pe tortul capitulării parțiale — sau, și mai bine, totale — a Ucrainei.
Istoria recentă a Rusiei o ilustrează. Exporturile de gaze rusești către UE prin Nord Stream nu s-au oprit în 2022 din cauza unui atac ucrainean asupra conductelor submarine, cum se susține adesea. Moscova însăși întrerupsese livrările cu câteva săptămâni mai devreme, la sfârșitul lui august 2022, sacrificându-și cel mai mare client de dragul pârghiilor politice. Când conductele nefolosite au fost aruncate în aer, la 26 septembrie 2022 — act pe care procurorii germani îl atribuie unei echipe ucrainene al cărei presupus lider a fost adus în fața instanței la Hamburg, pe 14 octombrie 2026 —, unul dintre cele patru fire a rămas intact.
Putin s-a oferit să pompeze gaze prin el; Berlinul a refuzat. Ce oferea Kremlinul era un acord care să ajute Rusia să-și finanțeze războiul, nu o schimbare de direcție. Moscova a preferat să renunțe la cea mai mare parte a pieței sale de export celei mai profitabile decât să-și tempereze obiectivele în Ucraina. Desigur, venituri mai mari din comerțul cu energie cu Europa ar fi binevenite pentru Kremlin. Dar, una peste alta, pentru conducerea revanșardă a Rusiei, acestea reprezintă o preocupare secundară.
Între timp, a apărut un obstacol foarte concret în calea reactivării atât a firului rămas intact al Nord Stream 2, cât și a oricărei alte rute pentru gazele rusești către UE. La 26 ianuarie 2026, Consiliul UE a adoptat oficial un regulament privind eliminarea treptată a tuturor importurilor de gaze rusești: GNL-ul rusesc urmează să fie interzis complet de la începutul lui 2027, iar gazele livrate prin conducte, din toamna lui 2027. Reluarea tranzitului ar necesita, așadar, o revizuire fundamentală a legislației UE în vigoare.
Înfrângere, nu înțelegeri
Ideea de a aduce pacea în Europa de Est printr-o cooperare energetică reînnoită este naivă și pornește de la premise false. Desigur, Ucraina nu reprezintă un obstacol. Kievul ar accepta foarte probabil reluarea tranzitului de gaze rusești pe teritoriul său, ca parte a unei încetări reale a focului, așa cum a permis tranzitul în prima fază a războiului ruso-ucrainean, din 2014 până în 2021, și în primii trei ani ai invaziei pe scară largă, din 2022 până la sfârșitul lui 2024.
Însă, ca să împrumutăm o expresie dragă Kremlinului, „cauza fundamentală” a insecurității din Europa de Est nu este de natură economică. Ea rezidă în imperialismul integral al Rusiei, în fervoarea sa expansionistă și în ucrainofobia sa virulentă. În fața unor asemenea impulsuri, nici cele mai profitabile afaceri nu folosesc la nimic. Lecția istoriei țariste și a celei sovietice este că aventurismul extern al Moscovei se temperează, iar atenția Rusiei se întoarce spre interior, în urma înfrângerilor pe câmpul de luptă, nu a victoriilor diplomatice, și a dificultăților economice, nu a succeselor comerciale.
Rezultatele cele mai durabile apar atunci când eșecul militar și criza economică se suprapun. La sfârșitul anilor 1980, Uniunea Sovietică s-a retras din Afganistan, a pierdut Războiul Rece și a alunecat într-o criză socioeconomică profundă. Imperiul sovietic s-a destrămat, iar statul rus care i-a urmat a devenit, pentru o vreme, o protodemocrație cu ambiții externe relativ reținute. Ceva asemănător ar trebui să se întâmple și astăzi pentru a pune capăt actualei aventuri externe a Rusiei.
În cel mai bun caz, defectul abordării lui Kushner și Witkoff ține de ordinea pașilor. Oferită înaintea unui armistițiu, reluarea comerțului cu gaze echivalează cu o relaxare a sancțiunilor care recompensează agresiunea; ea nu poate cumpăra ceea ce Moscova nu vrea să vândă. Germania a testat deja această strategie prin eșuata sa politică de Wandel durch Handel, adică „schimbare prin comerț”, și mai ales prin cele două proiecte Nord Stream, care au contribuit la încurajarea Kremlinului înaintea escaladărilor din 2014 și 2022.
Dacă cooperarea energetică urmează să joace un rol într-o înțelegere, ea ar trebui să vină după, nu înaintea unei încetări a focului verificate și durabile, susținute de garanții de securitate credibile pentru Ucraina. Gazele rusești livrate prin Ucraina și pe sub Marea Baltică ar putea contribui la consolidarea păcii. Dar nu o pot crea.
Acest articol are la bază un comentariu EPIK.
