Ce (ne) arată victoria AfD în Saxonia-Anhalt despre Germania, Europa și România -,
Victoria AfD în Saxonia-Anhalt nu se explică prin programul cu care partidul a intrat în campanie. AfD și-a construit platforma în jurul migrației, al „remigrației” și al relației cu Rusia și Ucraina, dar nu a fost votat pentru acea parte a strategiei sale de campanie. Sondajele realizate înainte și după scrutin arată că oamenii au ieșit la vot din motive economice: șomajul, în special șomajul de lungă durată, inflația și prețurile. Noi vorbim foarte mult despre democrație, despre drepturile omului și despre mari teme geopolitice. Alegătorului de rând nu îi pasă atât de mult. Îi pasă mai mult de cum își va plăti chiria mâine și de cât mai cumpără cu aceiași 10 euro comparativ cu ieri.
Întrebările de după alegeri sunt însă mai dificile. Dacă AfD ajunge să formeze guvernul de land, cât din programul său de 154 de pagini poate fi pus efectiv în practică și cât rămâne, juridic, imposibil? Ce se întâmplă cu cordonul sanitar pe care partidele tradiționale l-au construit în jurul AfD, acum că aceasta a fost ocolită de aproape 44% dintre voturi? Și cine, în Europa de astăzi, ar mai putea explica unui alegător nemulțumit de ce extrema dreaptă nu este răspunsul? La ultima întrebare nu am, deocamdată, un răspuns.
Prăpastia care se vede pe orice hartă a Germaniei
Dacă suprapunem peste harta Germaniei indicatorii de dezvoltare, venit și percepție a siguranței, reapare aproape inevitabil fosta graniță dintre cele două republici germane. După mai bine de trei decenii de la reunificare, diferențele nu au dispărut. Se vede clar: există o prăpastie între est și vest.
Asta nu înseamnă că AfD este doar o poveste a estului: în vest crește la fel. Însă în est se află, în număr mai mare, oamenii care se simt vulnerabili, cei care se simt lăsați în urmă de centrul decizional politic și care sunt cei mai afectați de incertitudinile geopolitice și economice de astăzi. Ei sunt mult mai predispuși să susțină un partid antisistem precum AfD.
Acesta este primul semnal de alarmă: partidele antisistem din Europa, dintre care cele mai de succes acum sunt cele de extremă dreaptă, par să înregistreze în viitorul apropiat un val de câștiguri electorale și politice. Nu pentru că ar fi devenit mai convingătoare, ci pentru că numărul oamenilor dezamăgiți din considerentele mai sus amintite, cei mai predispuși să le voteze, crește de la an la an.
Aritmetica unei victorii incomplete
Marea surpriză de după alegeri a fost BSW, Alianța Sahra Wagenknecht, un partid populist de extremă stângă, desprins din Die Linke și dus și mai spre stânga.[1] Înainte de scrutin, BSW a afirmat că acest cordon sanitar din jurul AfD i se pare neconstituțional. Acum nu este dispus să facă un guvern cu AfD, dar este dispus cel puțin să discute susținerea unui guvern minoritar, ceea ce i-ar da AfD voturile necesare pentru învestitură. Singura alternativă la partidele tradiționale ar fi o coaliție a tuturor — aproape imposibilă, având în vedere felul în care s-au format coalițiile în Germania în ultimii ani. Rămân două variante probabile: un guvern minoritar sau o nouă rundă de alegeri, în care este posibil ca AfD să obțină majoritatea.
Trebuie remarcat însă un lucru care s-a pierdut în discuția publică. A existat o campanie care a încercat să convingă oamenii să voteze partidele pe care le-ar vota de obicei: Die Linke, SPD sau Verzii. Asta a salvat, într-o anumită măsură, partidele tradiționale: dacă acestea nu ar fi intrat în parlamentul landului, AfD ar fi trecut pragul majorității după redistribuire.[2] Acesta a fost punctul forte al alegerilor. Presiunea se mută acum la Berlin: pentru poziția de cancelar, Friedrich Merz este esențial ca CDU să nu mai piardă, în scrutinele care urmează, la fel de mult ca aici. Altfel va trebui fie să schimbe ceva, fie să demisioneze.
Limitele unui guvern de land: ce rămâne din programul electoral
Pentru a înțelege marja de acțiune a administrației (politice) a unui land, trebuie să distingem trei categorii de situații: măsurile care intră în competența sa și pot fi adoptate legal; apoi, sunt măsurile care depășesc cadrul legal, dar care pot produce efecte până când sunt contestate în justiție și o instanță le suspendă sau le anulează; în sfârșit, există măsurile pe care landul pur și simplu nu le poate pune în aplicare, deoarece nu dispune de atribuțiile sau de instrumentele necesare.
Pe partea de migrație, majoritatea măsurilor propuse în programul AfD se află fie în a doua, fie în a treia categorie. Excepția importantă sunt deportările: acolo au, într-adevăr, puterea să înființeze o structură a poliției care să le execute, în stilul ICE din Statele Unite[3]. Dar nu pot opri migranții să vină și nu pot decide cine primește protecție. Pot doar să le facă viața foarte grea odată ce aceștia au ajuns. Și probabil că aceasta este strategia: să convingi migranții să plece creându-le condiții suficient de dificile pentru a rămâne.
Pe partea promisiunilor legate de relațiile cu Rusia și Ucraina, măsurile posibile sunt simbolice. Un land nu are competențe în ceea ce privește relațiile internaționale, nu poate schimba politica față de Ucraina și nu poate decide câți refugiați ucraineni pot intra. Limba rusă în școli se poate introduce sau extinde, după cum se arată în programul adoptat de congresul regional al partidului în aprilie 2026[4]. Nimic, după cum se observă, cu impact direct asupra politicii Germaniei față de Rusia.
Dacă AfD ar forma guvernul la Magdeburg, în urma alegerilor, ne-am putea aștepta ca printre primele măsuri să fie acel task force de deportări: vizibil, trimis pe străzi, intimidant, cu rezultate din primele zile. Nu ei, noua putere guvernamentală, ar putea decide în final cine poate fi deportat, dar pot decide cât de repede, în ce condiții și unde sunt cazați oamenii, probabil în centre de detenție. Mă aștept, deci, la un spectacol de forță.
Rusia: de ce nu e vorba de nostalgia după RDG
Există argumentul, susținut de unii analiști, că nostalgia față de RDG ar explica apropierea de Rusia din estul Germaniei. Dimpotrivă, explicația stă în prezent, nu în trecut.
În primul rând, AfD este partidul care atacă Uniunea Europeană. AfD și Rusia se află, astfel, în mod natural, de aceeași parte a baricadei: și Rusia atacă Uniunea Europeană și ar vrea să o vadă mai slăbită. Probabil același lucru este motivul pentru care și Donald Trump a devenit, la un moment dat, un idol al AfD, pentru că și administrația americană vrea o Uniune Europeană mai slabă.
În al doilea rând, este și o reacție față de refugiații veniți din Ucraina. Mulți văd că Germania a primit foarte mulți refugiați ucraineni, iar dacă susții Rusia, atunci te împotrivești acestei politici de primire. Într-un fel, dai vina pe ucraineni că nu au făcut nimic ca să înceteze războiul. Iar Rusia ar avea dreptul să ia ce vrea, pentru că aceasta ar fi sfera sa de influență: logica geopolitică pe care o știm de decenii.
Poate există și o componentă de nostalgie, dar să nu trecem cu vederea că primul argument al celor prietenoși cu Rusia va fi: „Rusia de astăzi nu mai este Uniunea Sovietică”. Își dau seama că asocierea cu trecutul sovietic ar putea fi, pe termen lung, un argument pierzător.
De ce împrumutul temelor electorale este întotdeauna o strategie pierzătoare
Aici răspunsul este destul de clar, cel puțin la nivelul cercetărilor academice: când un partid tradițional adoptă pozițiile extremelor, de stânga sau de dreapta, nu contează, pierde. Nu există niciun studiu care să confirme că extremele pot fi combătute prin adoptarea pozițiilor lor. Mereu ieși pe minus.
Știm și mecanismele. Oamenii care votează cu AfD nu vor fi convinși să vină la tine în număr mare. Ei îți vor spune: noi ți-am spus asta acum zece ani, tu abia acum te-ai trezit. Le dai, anume, legitimitate, faptul că ei au adus tema în discuție primii. Mai mult, pierzi din propria bază electorală: ai oameni care au rămas cu tine exact pentru că vedeau că nu te apropii de extremă, iar în momentul în care o faci, îi pierzi.
Și mai este ceva. Temele AfD, cum sunt migrația, securitatea, Rusia, rămân permanent pe agenda publică, tocmai pentru că toate celelalte partide le preiau și le mențin acolo. Răspunzând constant AfD pe terenul impus de aceasta, partidele tradiționale și-au tras singure un glonț în picior. În ultimii zece ani, aproape nimeni în Europa nu pare să fi înțeles că aceasta este o strategie pierzătoare. Aviz amatorilor, inclusiv în România.
Cordonul sanitar a cedat, instituțiile au rezistat
Zidul de protecție, Brandmauer[5], cordonul sanitar, firewall sau cordon sanitaire, sunt mai mulți termeni pentru același lucru. Este important de înțeles ce este și ce nu este: o regulă de coaliție (informală), nu o regulă legală, constituțională sau instituționalizată în vreun fel. Spune efectiv, această regulă, că nu vom forma un guvern cu partidele extremiste. Tocmai de aceea nu a existat niciodată o negociere cu AfD pentru intrarea în guvern.
Aș spune însă că el a început să se rupă mult înainte de aceste alegeri. Partidele tradiționale din Germania votează cu AfD în Parlamentul European de ani de zile: votează împreună legi privind migrația și își fac strategii comune pe această temă. De mult nu mai este respectată pe deplin regula menționată mai sus. Iar în alte țări a picat deja: în Suedia, în Austria și, într-o anumită măsură, în Franța.
Dacă a funcționat, a fost pe termen scurt. Pentru mulți, a fost văzut ca cel puțin dubios, cel mult neconstituțional: să nu aduci la discuție un partid care primește voturile a 20–30% dintre oameni. Mai mult, a transformat aceste partide într-un fel de martiri ai democrației. Pe termen lung, i-a ajutat pe cei de la AfD. Și prezic că nu va mai funcționa: va exista un moment în care AfD va forma un guvern undeva, la nivel local, chiar și cu ajutorul CDU.
Malițios, comentând această posibilă situație, aș spune că ceea ce ne trebuie câteodată este să vină la putere măcar un an sau doi forțe extremiste, ca oamenii să vadă că nu se pricep și că nu pot livra tot ceea ce promit. Bineînțeles, o altă parte din mine nu vrea asta, pentru că ar fi dezastruos pentru anumite categorii de oameni. Dar, în momentul de față, știind că partidele tradiționale nu au niciun mijloc de a combate extremele, tot ce poți spera și la care te poți ruga este ca extremele să se bată singure.
Este o predicție pe care sper să nu o văd confirmată, dar cred că, din păcate, se va întâmpla.
Există însă și o altă cale, iar ea ne arată ceva important. În landul în care AfD a câștigat alegerile, nu vorbim doar despre o etichetă politică: organizația a fost confirmată drept grupare extremistă de către Oficiul landului pentru Protecția Constituției, după mai mulți pași procedurali parcurși.[6] Este confirmat la nivel instituțional că acționează împotriva ordinii constituționale. Asta n-a împiedicat, însă, ca AfD să obțină voturi. Dimpotrivă. Eticheta autorizează serviciul competent să monitorizeze gruparea, dar nu afectează capacitatea partidului de a candida, de a avea parlamentari sau chiar de a desemna un cancelar. Interzicerea partidului, însă, este cu totul altceva: trece prin instanțe, durează mult mai mult, iar pragurile probatorii sunt mult mai ridicate.[7]
Eu cred că apărând democrația, interzicând unor partide să ia parte la procesul democratic, înseamnă să-ți pui singur piedică. Din nou, îi transformi în martiri. Iar, cu toate că oamenii critică acest proces ca fiind unul politic, eu cred că ceea ce vedem în Germania, de fapt, sunt instituții care funcționează cum trebuie. Faptul că tribunalul din Köln a oprit etichetarea partidului la nivel federal arată exact asta. Nu au spus că nu este adevărat. Au spus că analiza pe fondul cauzei nu s-a încheiat și că eticheta nu poate fi aplicată până când nu se termină această procedură judiciară. Pentru asta a fost creat sistemul în felul în care a fost creat: tocmai pentru a avea pârghii prin care chiar și un partid despre care crezi că face lucruri rele are, totuși, protecții democratice.
Nu vreau să se înțeleagă că democrația trebuie să-i lase să acționeze pe cei care vor să o oprească, să o submineze. Ea trebuie protejată prin orice metodă pe care o avem la dispoziție. Dar trebuie făcut legal, transparent și conform unei proceduri. Orice membru al AfD care exprimă public simpatie nazistă va fi tras la răspundere individual, conform legii. Poți pedepsi oamenii pentru fapte ilegale și poți acționa la nivel de organizație, explicând însă publicului de ce și, preferabil, la timp: nu aștepți doi ani ca să explici o decizie, o explici înainte să acționezi. Iar aici fac aluzie la anumite cazuri pe care le știm foarte bine inclusiv în România.
Cine mai apără democrația liberală?
Direct, la nivel european, rezultatul din Saxonia-Anhalt nu schimbă foarte mult. Indirect, însă, politica Germaniei va trebui să se schimbe. Dacă CDU vrea să rămână la putere și dacă SPD nu vrea să devină irelevant, vor trebui să reacționeze la valul actual electoral al extremei drepte. Mă aștept, din acest motiv, ca poziția Germaniei în Consiliul European să se schimbe. În ce fel, vom vedea.
Cât despre efectul de contagiune, există o limită pe care o putem presupune. Valul extremei drepte există deja. AUR, de pildă, nu cred că va câștiga mai mult în urma rezultatului din Germania. Nu pentru că acel rezultat nu l-ar avantaja, ci pentru că se află deja în cel mai bun loc în care poate să fie: de un an este cotat între 36 și 40% și stă pe primul loc, iar circa 80% dintre români nu sunt satisfăcuți de direcția în care merge țara. Oricât s-ar bucura Trump și Musk pe rețelele lor, valul continuă pur și simplu să existe. Iar motivele reale se află în inadecvarea partidelor tradiționale la realitățile politice, sociale și economice cu care se confruntă oamenii.
Ce mi se pare cu adevărat îngrijorător este harta reacțiilor politice de după alegeri. Ele arată că nu avem un lider clar al mișcării prodemocratice, proeuropene. Donald Tusk, premierul Poloniei, putea deveni acel lider, dar nu a învățat nimic din ultimii zece ani, în care politicienii mainstream îi denigrează pe alegătorii extremei drepte și care, astfel, nu fac altceva decât să îi întărească și să le crească numărul.
Avem partide tradiționale, pe de-o parte, care nu știu să răspundă la provocările actuale. Avem, în schimb, partide de extremă dreaptă care nu sunt unite, dar care sunt măcar coerente între ele. Ce văd eu pe harta Europei este că nu știm cine este apărătorul Europei liberal-democratice construite după război. De la Comisia Europeană nu vedem nimic categoric. Președintele Consiliului încearcă, dar nici el nu pare să poată face prea multe. Parlamentul European este cu atât mai divizat, la fel și capitalele UE. Pare că acești actori politici își fac strategia de la o zi la alta. Nu văd un lider responsabil și curajos care să știe să explice de ce extrema dreaptă nu ar trebui susținută. Mesajul partidelor democratice nu mai ajunge la alegători.
Cauza de fond nu este lipsa de carismă a politicienilor; Europa nu a avut niciodată un lider carismatic de tipul unui președinte american. Este, aici și acum, despre cu totul altceva: lumea nu mai are încredere că ceea ce spune un lider al unui partid tradițional european mai contează pentru ceva. Temele care au decis aceste alegeri, economia, securitatea socială, siguranța națională și pacea în Europa, favorizează în general partidul aflat la putere. În Saxonia-Anhalt, CDU a pierdut această șansă. Partidele tradiționale pot promite orice, dar nu mai avem încredere că vor putea să livreze. Și uneori pe bună dreptate: avem o criză economică de ani de zile, iar migrația merge din criză în criză, din 2015 până în prezent. Lipsa acestei încrederi îi duce pe oameni spre opțiuni precum AfD sau AUR, partide care nu au avut încă ocazia să-i dezamăgească.
Cum devine un discurs practică politică și administrativă
Întrebarea cu adevărat importantă nu este doar ce prevede programul AfD, ci prin ce mecanisme aceste idei sunt normalizate, instituționalizate și transformate în practici administrative curente. Tocmai acest proces se află în centrul cercetărilor mele privind implementarea politicilor de azil și rolul funcționarilor din prima linie.
Se întâmplă, în primul rând, prin delegarea cât mai multor decizii la nivelul firului ierbii. Ai politici care pot fi interpretate în mai multe feluri și îi lași pe oficialii care lucrează cel mai aproape de comunități să le interpreteze cum vor ei. Ca decident politic, te poți spăla apoi pe mâini: orice încălcare a drepturilor se produce la nivelul comunității, nu la nivelul nostru, al decidenților politici. Lași, deci, politicile cât mai ambigue.
În al doilea rând, observăm foarte multă presiune a timpului în discursurile politice, time pressure: „trebuie să acționăm repede, suntem în criză acum”. Iar politicienii se referă la migrație ca la o criză permanentă. Asta duce la o accelerare a politicilor: suntem în criză, deci trebuie să deportăm mai mulți oameni, mai repede. Ca să faci asta, trebuie să ai și să dai resurse și să lași oamenii să decidă cum o fac, să lași agenții forței publice să meargă pe străzi și să decidă ei pe cine arestează. Cu cât mai mult totul este prezentat drept o criză permanentă, cu atât mai mult justifici intervenții discreționare la nivelul străzii.
În ceea ce îi privește pe românii din Germania, la început nu cred că ar fi vizați. Dar există o glumă a unui comediant pe care îl urmăresc: oamenii ăștia cumpără lanțuri și dube și noi credem că, după ce termină cu populația pe care vor să o deporteze, se vor opri. Lanțurile și dubele rămân la locul lor. Să nu uităm că românii nu au fost bineveniți din 2007 până în 2011–2012, când a început criza din Orientul Mijlociu. Noi eram atunci cei vizați. Nu m-aș mira dacă un AfD, la putere cinci sau zece ani, și-ar aminti, la un moment dat, și de români.
Alegătorul are (întotdeauna) dreptate
Există ceva legitim în nemulțumirea alegătorului din Saxonia-Anhalt? Nemulțumirile alegătorului sunt, în general, legitime. Faptul că noi nu suntem de acord cu ele nu înseamnă că alegătorul nu simte o presiune, cu atât mai mult cu cât, în general, este vorba de o presiune economică. Când începi să ai incertitudini privind venitul propriu, din care îți asigur traiul ție și familiei, este ușor să arăți cu degetul spre un grup pe care poți da vina.
Cercetarea din domeniul migrației a arătat, de câteva decenii, că, la nivel național, migrația este un beneficiu net pentru economie, atâta timp cât politica de integrare este corectă. Poți avea însă regiuni mici în care impactul este negativ: pe piața muncii, pe numărul de locuințe etc. O politică de integrare bună ia în considerare câștigurile la nivel național și intervine exact acolo unde migrația are efecte negative. Este deci foarte posibil ca mulți alegători să simtă acele efecte și să nu observe câștigurile care vin din macroeconomie. Pe ei nu îi interesează că PIB-ul a crescut. Îi interesează că un kilogram de carne este mai scump.
Eu, ca cercetător în probleme de migrație, vin mereu din poziția în care spun: alegătorul are dreptate. Dacă simte că ceva nu merge bine, are dreptate. Că un partid vine și profită de sentimentul alegătorului și poate îl minte, aia e vina partidului, nu a alegătorului.
Mai este un argument care merită demontat. Se spune că nivelul de educație este invers proporțional cu votul pentru extrema dreaptă. Statistic, este adevărat. Concluzia pe care o tragem este însă greșită: nu înseamnă că acel om nu știe să gândească și că doar cei neinstruiți votează astfel.
Oamenii cu cel mai scăzut nivel de educație sunt cei mai vulnerabili. Ei simt cel mai mult efectele incertitudinii economice și ale schimbărilor geopolitice. Pe ei îi doare cel mai mult când se scumpește benzina și când se scumpește mâncarea. Nu votează extrema dreaptă pentru că au un nivel de educație scăzut; votează astfel pentru că sunt vulnerabili, pentru că sunt afectați și se duc la partidul care le promite că lucrurile vor fi mai bune, că lor le va fi mai bine sub conducerea unui astfel de partid. Ce aș ruga pe toată lumea este să nu mai creadă că oamenii care votează extrema dreaptă sunt lipsiți de inteligență. Sunt lipsiți de opțiuni. Este, dacă raționăm corect, total diferit.
Ce ar trebui să învețe partidele tradiționale
Acesta este un moment în care partidele tradiționale trebuie să se așeze și să se gândească bine la strategii, cele pe care le-au avut și cele de care au nevoie. Felul în care a pierdut CDU în Germania la nivel local și la cât de prost stă în sondajele naționale ar trebui să dea de gândit oricărui partid care se confruntă cu extrema dreaptă în Europa.
În România, de exemplu, aș recomanda PSD să analizeze cu atenție acest caz. Uităm că acum zece ani PSD avea un scor de 46% la alegerile parlamentare. Unde este astăzi? PSD este partidul care pierde în fața creșterii AUR, iar reprezentanții săi ar avea nevoie să se uite la ce s-a întâmplat cu CDU, dacă nu vor să aibă aceeași soartă la următoarele alegeri.
La fel, în orice altă țară, partidele trebuie să își dea seama că ceea ce au făcut până acum nu a funcționat. O strategie coerentă și, într-adevăr, bună, trebuie pusă la punct pentru a combate extremele. Deocamdată, singurul lucru pe care ne putem baza este speranța că extremele se vor bate singure. Nu este o strategie. Este o abdicare.
Notă: Editorialul reflectă ideile și argumentele formulate de autor în interviul acordat platformei EDGE în septembrie 2026. Textul a fost adaptat din forma dialogată pentru publicare editorială, revizuit de autor. Podcastul EDGE poate fi vizualizat aici: https://www.edge-podcast.com/ .
[1] BSW: Bündnis Sahra Wagenknecht – Vernunft und Gerechtigkeit („Alianța Sahra Wagenknecht – Rațiune și Dreptate”). Organizația precursoare a fost creată în 2023, după desprinderea Sahrei Wagenknecht și a altor deputați din Die Linke, iar partidul a fost înființat oficial la 8 ianuarie 2024. BSW combină o orientare economică de stânga cu o politică restrictivă privind migrația și cu opoziția față de livrările de arme către Ucraina (a se vedea https://www.deutschland.de/en/topic/politics/parties-in-germany-bsw).
[2] Potrivit rezultatelor alegerilor pentru Landtagul Saxonia-Anhalt (parlamentul landului), din 6 septembrie 2026, AfD a obținut 39 din cele 83 de mandate ale Landtagului din Saxonia-Anhalt, respectiv 43,8% din voturi; CDU — 17,2%, SPD — 9,3%, Verzii — 8,9%, Die Linke — 8,6%, iar BSW a depășit la limită pragul electoral. Prezența la vot a depășit 77%.
[3] Immigration and Customs Enforcement (ICE), agenția federală americană responsabilă cu aplicarea legislației privind imigrația în interiorul teritoriului Statelor Unite, inclusiv prin operațiuni de reținere și deportare desfășurate în spațiul public.
[4] Programul, adoptat de congresul regional al partidului la 11 aprilie 2026, prevede menținerea și, dacă este posibil, extinderea predării limbii ruse în școlile din Saxonia-Anhalt, precum și atragerea unor vorbitori nativi cu studii superioare în sistemul de învățământ (a se vedea cap. IV, pct. 16, „Russisch-Unterricht erhalten!” din program: https://afd-regierungsprogramm.de/).
[5] Brandmauer („zid antiincendiu”) desemnează în limbajul politic german angajamentul partidelor democratice de a nu coopera guvernamental cu AfD și de a nu depinde de voturile acestuia pentru a construi majorități. Nu are statut juridic: este o convenție politică, asumată prin rezoluții de partid și declarații publice.
[6] Landesamt für Verfassungsschutz: oficiile de land pentru protecția Constituției, structuri de informații interne care funcționează în paralel cu oficiul federal (Bundesamt für Verfassungsschutz). Clasificarea unei organizații parcurge mai multe trepte, de la „caz de verificare” la „caz confirmat de extremism”, fiecare autorizând mijloace de supraveghere mai ample.
[7] Articolul 21 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania prevede că partidele care urmăresc suprimarea ordinii fundamentale libere și democratice sunt neconstituționale, competența de a constata acest lucru aparținând exclusiv Curții Constituționale Federale. În istoria postbelică a Germaniei au fost interzise două partide, în 1952 și 1956. O procedură ulterioară, finalizată în 2017, s-a încheiat fără interdicție: Curtea a constatat caracterul antidemocratic al obiectivelor partidului, dar și absența oricărei perspective reale de a le realiza.
