Relația Polonia-Ucraina, pe muchie de cuțit: cum a explodat o alianță vitală pentru Europa. Interviu cu Armand Goșu

Interviul de mai jos cu istoricul Armand Goșu este structurat pe trei teme care nu au fost încă tratate pe larg și convingător in media din România.

1. Cine a fost cu adevărat Serghe Ivanov? Moartea fostului om de încredere al lui Putin, a readus în prim-plan această figură controversată a Kremlinului. Istoricul Armand Goșu demontează, în prima parte a interviului, imaginea de „reformator pro-occidental” vehiculată de unele necrologuri din presa internațională. Veți descoperi și un episod tulburător din 2005 care spune mai multe despre Rusia lui Putin decât orice CV oficial.
2. Unirea cu Moldova. Adoptarea tacită a proiectului de lege privind unirea cu Moldova, propus de Diana Șoșoacă, redeschide o temă sensibilă chiar în momentul în care Maia Sandu relansează discuția unirii într-un context geopolitic incert. Care sunt mizele reale?
3. Criza Polonia-Ucraina. De la o rachetă căzută pe teritoriul polonez, la decorația retrasă lui Zelenski pentru că a decorat o unitate din timpul Celui de-al doilea Război Mondial „Eroii UPA”, relația Varșovia-Kiev s-a degradat rapid în ultimele luni. Istoricul Armand Goșu explică cum fantomele masacrelor din Volînia au reaprins o rivalitate istorică tocmai acum când alianța polono-ucraineană e mai necesară ca niciodată.

Cine a fost cu adevărat Serghei Ivanov?

Contributors: Moartea lui Serghei Ivanov, reprezentant de vârf al siloviki și apropiat al lui Putin, a oferit ocazia reluării discuțiilor despre situația politică din Rusia. Am citit necrologuri pozitive, în presa americană. Și comentariile favorabile ale unui fost ministru român care l-a întâlnit pe Ivanov. Toate acestea contrastează cu ce dvs mi-ați spus mie referitor la Serghei Ivanov. A fost chiar atât de important? Sau să începem altfel dialogul nostru: cine a fost Serghei Ivanov?

Armand Goșu: Cel mai apropiat colaborator al lui Putin la începutul primului mandat și chiar înainte, când a început ascensiunea devenind director al FSB, principalul serviciu secret din Rusia. Sunt de aceeași vârstă, Ivanov e doar cu câteva luni mai mare decât Putin. Ivanov a terminat Litere – Limbi străine la Universitatea din Leningrad, în timp ce Putin a făcut acolo Drept. Ivanov a fost recrutat în 1975, la fel ca Putin, iar următorii doi ani au lucrat în aceeași unitate, din KGB Leningrad.

Spre deosebire de Putin care a fost un ofițer de informații mediocru, Ivanov a fost apreciat de superiori. Ambii au fost transferați la Direcția 1 Spionaj, iar Putin a fost trimis la Dresda, în RDG, între 1985 – 1990, poziție modestă, într-o țară din lagărul socialist. Putin a avansat doar până la gradul de maior. Când s-a retras din KGB, în 1990, a fost avansat locotenent – colonel, o practică obișnuită în acel timp pentru a-ți rotunji pensia. Ivanov vorbea bine engleză și suedeză, iar în lucrările de profil se spune că a lucrat pe spațiul “scandinav” și “african”. Pentru cine știe cum funcționa spionajul sovietic, orice misiune într-o țară capitalistă, deci inclusiv din Africa, era mult mai prestigioasă decât una într-o țară socialistă. Ivanov a rămas în spionajul rusesc, după desființarea KGB și a fost avansat până la gradul de general și a fost director adjunct al Direcției Europa din SVR, serviciul de spionaj rusesc.

Contributors: Profesional se spune că Ivanov era peste Putin. Și totuși Putin nu l-a invidiat, iar atunci când a devenit director FSB, l-a chemat să-i devină prim adjunct.

Armand Goșu: Era mai bine pregătit pentru spionaj, știa limbi străine, citea presă occidentală în fiecare dimineață, era pasionat de balet și baschet era un fel de James Bond sovietic. Și, la fel de important, avea numele de Ivanov, cel mai comun nume din Rusia. Sunt și informații – imposibil de confirmat – că episodul “scandinav” n-a fost un succes. A fost trimis în Finlanda, unde a fost repede demascat, și de unde a trebuit retras în grabă. A doua misiunea, cea din Africa, s-ar fi consumat în Kenya, dar subliniez că nu poate fi confirmată cu certitudine informația. Potrivit unor surse, Ivanov ar fi câștigat sume mari de bani din afacerile cu safire. Cu banii din contrabandă și-ar fi cumpărat funcția de director adjunct la Departamentul Europa din SVR, practică destul de obișnuită; suntem într-o zonă cu tradiții solide de corupție și unde s-a practicat timp de decenii în serviciul de spionaj cumpărarea de funcții, detalii care au fost documentate.

Da, cum bine spuneți, în 1998 Putin, abia numit în fruntea FSB, l-a chemat pe prietenul din tinerețe să preia funcția de prim adjunct. Ivanov a fost un membru foarte important al echipei Putin, în primii ani. Poate cel mai important. Când Putin a devenit prim ministru, în 1999, Ivanov a fost numit secretar al Consiliului de Securitate, poziție importantă, din care controla zona instituțiilor militarizate. Iar după câștigarea alegerilor prezidențiale, în 2000, Putin l-a promovat pe Ivanov în funcția de ministru al Apărării.

Contributors: Pentru context, numirea lui Ivanov era importantă pentru că armata rusă începuse ceea ce este numit al doilea război din Cecenia. Și ziceați mai devreme că Ivanov a fost primul ministru „civil” al Apărării… Era?

Armand Goșu: Evident, numai civil nu era. Ivanov era general SVR, deci din spionajul rusesc, echivalentul generalilor din SIE, ceea ce însemna totuși că este din afara sistemului ministerului Apărării. Sau era civil, în sensul că nu purta uniformă militară, deși serviciile secrete rusești sunt instituții militarizate până astăzi. Doar faptul că nu purta uniforma armatei i-a creat dificultăți în relațiile cu subordonații. Prezența lui în fruntea ministerului a fost negativ percepută, mai ales că venea după Igor Sergheev, singurul mareșal din istoria recentă a Rusiei. De la Ivanov încoace, militarii de carieră nu au mai condus ministerul Apărării.

În primii ani ai lui Putin era o presiune mare pentru modernizarea Armatei, pentru reformarea acesteia. Amintirile din primul război din Cecenia erau încă proaspete, nici al doilea război nu începuse prea bine, a urmat tragedia submarinului Kursk, din august 2000, deci exista o așteptare ca noul ministru să schimbe fața Armatei ruse. Însă conducerea militară, în primul rând Statul Major General, îl ignora adesea pe ministru. Și totuși, Ivanov a reușit câteva reforme importante: a redus serviciul militar de la 2 la 1 an; a pus capăt practicii foarte vechi de a folosi soldații pe post de forță de muncă gratuită. Tradițional, militarii erau un fel de iobagi pe moșia ofițerului, niște slavi, ceea ce permitea abuzuri incredibile, despre unele dintre ele vorbind și presa de investigație din acei ani.

E dificil să reformezi armata rusă, care nu este un organism omogen, ci un animal foarte complicat, cu multe membre autonome, care nu se coordonează între ele. Armata e formată din grupuri, clanuri, cu interese diverse, uneori divergente, într-o corupție generalizată, uneori cu un comportament de lume criminală în uniformă militară. Serghei Ivanov n-a dus până la capăt reformele, care vor fi reluate după războiul de cinci zile, adică după invadarea Georgiei, în august 2008, însă de un alt ministru al Apărării.

Contributors: Serghei Ivanov e văzut de mulți ca un fel de reformator, un personaj mai degrabă pozitiv, cel puțin asta sugerează unele necrologuri din presa occidentală.

Armand Goșu: Deloc, era un personaj fără anvergură, mai degrabă toxic, un executant obedient, un tip agresiv, antioccidental, pe lângă care Dmitri Medvedev părea un liberal-moderat, un pro-european rezonabil. Vorbesc de acel Medvedev din 2007, din campania electorală pentru desemnarea succesorului lui Putin.

Contributors: Unele articole din presa americană îl văd altfel, de pildă Ivanov ar fi fost omul de legătură cu Washingtonul, se spunea că era apropiat de Condoleezza Rice – cu care a ieșit din programul oficial și s-au dus să vadă un spectacol de balet la Petersburg.

Armand Goșu: Da, la prima întâlnire Bush – Putin, cei doi lideri au decis să desemneze câte un reprezentant pentru a menține un contact permanent, iar primul desemnat de Putin a fost Ivanov, ministrul Apărării, omul în care Putin avea încredere deplină. Au urmat și alții, ultimii fiind Nikolai Patrușcev și Kirill Dmitriev. Bush Jr. a numit-o pe Condoleezza Rice, pe atunci consilier prezidențial pentru securitate națională. Episodul pe care-l menționați s-ar fi produs la prima vizită a lui Bush în Rusia, când cei doi președinți au mers la Teatrul Mariinski, celebru în toată lumea, să vadă Ceaikovski, “Spărgătorul de nuci”. Pentru doi oameni iubitori de balet, care au văzut de zeci de ori Ceaikovski, era plictisitor, așa că au fugit la repetiția unui spectacol de balet avangardist. Asta este povestea scursă în presă, însă nu știu cât este de adevărată..

În realitate, însă, Ivanov n-a fost niciodată un pro-occidental, un lider reformist de care avea Rusia nevoie. Era un tip abuziv, limitat, cu mentalitate de ofițer de informații format în tradiție sovietică. Am un argument foarte solid. E vorba despre un episod din 2005, când fiul său, Aleksandr a omorât pe trecerea de pietoni o bătrână în Moscova. Tatăl său era pe atunci ministrul Apărării și era considerat omul doi în Rusia, după Putin.

Ca să-l scoată nevinovat pe fiul ministrului, poliția a mutat trecerea de pietoni câțiva metri mai încolo, a modificat culoarea semaforului, în ciuda faptului că existau zeci de martori oculari. Și, ce credeți? Justiția l-a găsit nevinovat pe tânărul Aleksandr Sergheevici Ivanov.

Această istorie era un fel de parabolă despre Rusia, despre elitele ei, despre influență, imunitate și excesele copiilor celor aflați la putere.

Mai mult decât atât, pentru că un ziarist de la radio Echo Moskvî a îndrăznit pe twitter să comenteze această istorie, a fost dat afară. E vorba de Aleksandr Pliușcev, pe care-l ascult aproape zilnic de atunci. După începerea războiului a fugit în Letonia, și la Riga a înființat o altă redacție, de unde difuzează emisiuni pe YouTube, iar postul de intitulează Breakfast Show, pentru că a început ca o emisiune de știri și comentarii de dimineața, la vremea micului dejun. Păcat că nu știți rusă, ar merita s-o ascultați, doar ca să vedeți la ce nivel fac rușii jurnalism în exil.

A fost un mare scandal public atunci. A durat câteva luni, iar ecourile s-au stins mult mai târziu. Deși au trecut 20 de ani, încă mi-l amintesc. Istoria a luat o întorsătură interesantă. După o lună, Pliușcev a fost reangajat. Mihail Lesin, cel care l-a dat afară de la Echo Moskvî, a fost el însuși concediat. Peste câțiva ani, Lesin a murit la Washington într-un hotel, în circumstanțe ciudate. Celălalt protagonist al istoriei, fiul ministrului Apărării, a murit și el în 2014, pe când înota în mare în Emiratele Arabe Unite.

Contributors: A contat acel scandal în desemnarea lui Medvedev drept succesor la Kremlin? A cântărit în vreun fel episodul cu accidentul în alegerea făcută de Putin?

Armand Goșu: Nu știu, dar nu cred. Nu se împiedica liderul de la Kremlin în astfel de detalii. Altele au fost motivele pentru care Putin l-a preferat pe Medvedev. Ivanov avea șanse mai mari, era mult mai bine poziționat în această luptă. Se bucura de simpatie mai mare din partea publicului. Se prezenta drept un dur, avea declarații belicoase pe teme de politică externă, promova un discurs patriotic, naționalist. Vizita fabrici de armament, se întâlnea cu militari. Medvedev inaugura spitale, școli, grădinițe. Se prezenta ca un liberal. Despre el apăreau mai puține știri, avea o popularitate sensibil mai mică. În vară, Ivanov era mult mai bine poziționat, însă se pare că a comis câteva greșeli. În timpul unei vizite în Asia, Putin și Ivanov au discutat despre sistemele de apărare anti-aeriană cu potențiali cumpărători. Ministrul Apărării era mai bine informat și a început să răspundă la întrebări fără să se mai uite la Putin. Președintele s-a întors spre el și l-a întrebat cu voce joace, cine e șeful aici? Deci, problema lui Ivanov a fost că era prea sigur pe el, prea ambițios ca să arate că el este bun, că el trebuie desemnat succesor, că el merită această poziție. Iar Putin a văzut în asta o amenințare. Și a avut dreptate. În toamna 2011, Putin l-a dat jos pe Medvedev din fotoliul de președinte fără ca acesta să schițeze un gest public de nemulțumire. Ivanov avea potențial mai mare pentru a-și forma o bază de putere independentă și era mai puțin sigur că va preda cheile de la Kremlin, după un sigur mandat.

Contributors: Dar Ivanov n-a dispărut după ce Medvedev a devenit președinte, a fost adjunctul lui Putin în guvern, iar apoi șef al Administrației prezidențiale.

Armand Goșu: Da, I-a rămas loial lui Putin până la moarte. Și a participat la virajul conservator de după 2012, cu măsuri împotriva ONG-urilor, atacuri la libertatea de exprimare, obsesia cu LGBT, cu temele sexuale, cu combaterea disidenților. Dar nu cred că a jucat vreun rol în formularea acestor politici, nu ura Occidentul cu așa o pasiune, în fond era un om care știa bine viața în Occident, și-i plăcea să trăiască acolo.

Chiar dacă a ocupat funcții importante în aparatul lui Putin, relațiile sale cu oameni importanți din FSB au fost mereu complicate, deoarece provenea din serviciul se informații externe. In ciuda aparențelor, Ivanov n-a fost niciodată bine integrat în clanul securității interne, care a dominat mereu anturajul lui Putin. Moartea fiului său în 2014 l-a schimbat puternic. Devenise altă persoană. A plecat din fruntea Administrației prezidențiale în 2016, obținând în post de consilier în probleme de ecologie.

Contributors:  Mai am două subiecte pe care vreau să le discutăm. Primul este o restanță. Amânăm de un an o analiză a relației dintre Polonia și Ucraina. În lumina ultimelor evoluții, cred că e cazul s-o facem. Și doi, Moldova, revin la tema Unirii, pentru că n-ați comentat până acum adoptarea tacită a unui proiect de lege privind unirea propus de partidul doamnei Șoșoacă.

Armand Goșu: Cel puțin la fel de important mi se pare serialul Alexandru Bălan, adjunctul directorului SIS de la Chișinău, care ar fi divulgat KGB din Belarus (informațiile au ajuns la Moscova, fără îndoială) identitatea unor agenți secreți români. E un subiect ocultat, dar aici serviciile românești au de dat niște explicații, trebuie să scoată niște oameni la pensie, pentru că au fost compromiși iar menținerea lor în structurile informative sau contra-informative ale României creează o gravă breșă de securitate.

Unirea cu Moldova

Contributors: O să avem ocazia să discutăm, dosarul Bălan este în instanță, procesul din România continuă să se judece, deci a rămas cu cetățenia română, pe când Maia Sandu i-a retras cetățenia moldovenească înainte să-l schimbe pe doi spioni moldoveni prinși în Rusia. Dar să revenim la unire.

Armand Goșu: Despre text n-ar fi multe de spus, are patru articole: primul reafirmă respectarea Actului final de la Helsinki care permite modificarea frontierelor pe cale pașnică; parlamentul decide unirea cu Moldova; prin articolul 3 ester abilitat guvernul să negocieze aspectele tehnice ale unirii cu Moldova. Articolul 4 e cel mai interesant, pentru că cere instituțiilor de la București să comunice guvernului de la Chișinău că Moldova se unește cu România. Nu am găsit o critică a proiectului unirii printre analiștii de la București. Ce reproșează comentatorii, însă, este faptul că rusofilii, precum doamna Șoșoacă, au promovat această lege. Și – se poate deduce – cei care sunt etichetați drept extremiști rusofili au preluat proiectul, pentru a-l compromite sau … altceva, în loc ca forțele patriotice sănătoase din România să-l promoveze ele. Deci, ideea unirii României cu Moldova este bună. Sunt și analize care ventilează argumente din domeniul securității care sugerează, fără s-o spună direct, că ideea este problematică, ar fi unele elemente care pot destabiliza atât România cât și Moldova.

Un text foarte asemănător a fost introdus în Parlament în 2023, tot de către doamna Șoșoacă. Acum 15 ani, a fost finanțată o campanie de pe urma căreia ne-am ales cu sloganul “Basarabia e România” pictat pe multe ziduri, în diverse colțuri din țară, campanie ce părea încurajată de autorități, ba chiar promovată de anumite instituții. Ambasadorii Rusiei la București ba încurajează, ba critică proiectul Unirii.

Iar atunci când dădea să moară, după ce George Simion și adepții săi s-au supărat pe Moldova și au renunțat să mai fluture proiectul, tema a fost relansată de către președinta Moldovei, Maia Sandu, într-un podcast cu o uriașă audiență, la Rory Stewart și Alastair Campbell, iar din luna ianuarie încoace subiectul alimentează imaginația politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Contributors: Cum a reacționat la proiectul de lege privind unirea, președinta Maia Sandu? A făcut vreo declarație?

Armand Goșu: A fost întrebată de Lorena Groza la ProTv Chișinău despre legea unirii din parlamentul de la București, care a fost adoptată tacit la Camera Deputaților. Doamna președintă a spus că nu așa se face unirea, că proiectul doamnei Șoșoacă mai degrabă discreditează proiectul pentru că autoarea lui este agentul Moscovei. Deși a vorbit de multe ori despre unire, doamna președintă Sandu nu ne-a spus cum ar trebui făcută, dar e clar că nu așa cum o face Diana Șoșoacă.

Contributors: Atunci de ce Maia Sandu a relansat tema unirii? A fost ceva întâmplător?

Armand Goșu: Greu de spus, însă e puțin probabil să fi fost o scăpare. Cred că în spatele acestei discuții stă un calcul pragmatic. În ianuarie când a relansat subiectul, nimeni nu știa dacă Orban Viktor va pierde alegerile parlamentare și dacă negocierile de aderare se vor debloca în cazul ridicării veto-ului Ungariei. Chiar dacă au început recent, nimeni nu poate garanta că se vor încheia cu o data clară de aderare a Moldovei. S-au mișcat excelent moldovenii, dar în final e vorba de o decizie politică, nu doar de performanțele tehnice ale Chișinăului. Dacă la Berlin sau Paris vin guverne eurosceptice? Dacă Madrid sau Roma insistă pentru reformarea construcției europene înaintea unui nou val de aderare. Dacă Viena și Budapesta cer continuarea extinderii în Balcanii de Vest și abia apoi în fostul spațiu sovietic. Dacă se blochează aderarea, Chișinăul poate pune presiune pe Bruxelles sau pe alte capitale europene fluturând proiectul unirii cu România. Nu ne vreți ca un stat independent sub numele de Moldova, tot o să intrăm în UE, dar ca o regiune a României.

Contributors: Asta s-a și afirmat, că este un fel de șantaj pe care-l practică Moldova. Sunteți de acord sau e un cuvânt prea dur?

Armand Goșu: E mai degrabă un semn de disperare. Dacă se închide această fereastră de oportunitate și Moldova rămâne afară este un fel de invitație pentru Moscova de a reveni și consolida prezența în fostele republici sovietice. Chiar în condițiile în care Ucraina învinge Rusia, chiar dacă acum își reafirmă independența și suveranitatea, pe termen lung Rusia va duce un război hibrid, termenul în engleză acoperă mai bine, political warfare, împotriva Ucrainei. Ca să șteargă de pe hartă regatul Poloniei, Rusiei i-au trebuit exact 99 de ani, de la moartea lui Jan Sobieski și până la cea de-a treia împărțire a Poloniei. Vă pot da și alte exemple. Doar integrarea Ucrainei în lumea instituțională occidentală poate salva identitatea națională și statalitatea ei pe termen mediu și lung. Suntem la începutul unui proces care poate dura mulți ani. Și nu știm cum se va încheia. Deocamdată Moldova este la pachet cu Ucraina, dacă procesul eșuează unirea cu România rămâne soluția de rezervă.

Contributors: De ce să eșueze?

Armand Goșu: De pildă, Polonia să exercite dreptul de veto în privința Ucrainei. Doreați să analizăm relațiile dintre Kiev și Varșovia, așa mi-ați spus. Sigur că n-avem acum timp s-o facem, merită o discuție separată, subiectul este prea important. Dar, în condițiile în care relațiile s-au răcit brusc, iar de din partea președintelui Zelenski vedem pași spre escaladare, nicidecum detensionare, trebuie să luăm în considerare și scenariul blocării negocierilor UE cu Ucraina, iar de vreme ce Moldova este la pachet cu Ucraina, se vor bloca negocierile și cu Moldova.

Criza Polonia-Ucraina

Contributors: O să vă propun o discuție separată, dar acum explicați de unde au apărut aceste tensiuni între Polonia și Ucraina? A fost decisivă personalitatea noului președinte polonez, faptul că este apropiat de Trump iar acest lucru s-ar fi reflectat mai devreme sau mai târziu și asupra calității relațiilor dintre Kiev și Varșovia?

Armand Goșu: E un factor care a contribuit și el, de bună seamă. Dar altceva mi se pare important. În relațiile bilaterale, în ultimii ani s-au acumulat mai multe greșeli, momente de criză, pitite sub preș, nediscutate, care așteptau o scânteie.

Contributors: Ce greșeli? Chiar dvs lăudați echilibrul Poloniei și o dădeați ca exemplu de bune practici. Unde erau erorile de care vorbiți acum?

Armand Goșu: Nu e doar Polonia de vină, la fel de vinovată este Ucraina, elita politică de la Kiev, președintele Zelenski. Cum s-a ajuns la aceste resentimente? Pas cu pas, cum ar spune un clasic în viață.

Au fost câteva momente prost gestionate. Mai întâi, o rachetă interceptoare ucraineană a lovit o casă și a omorât mai mulți oameni. În acea zi avusese loc un atac masiv cu rachete din partea Rusiei, inclusiv asupra regiunii de la frontiera polono-ucraineană. Kiev-ul neagă până astăzi și spune că racheta respectivă a fost lansată de ruși. Deși, la Varșovia, autoritățile au insistat că indiferent cine a lansat racheta responsabilitatea pentru moartea cetățenilor polonezi este a Rusiei, în calitate de stat agresor, Ucraina a negat dovezile existente, lucru care a dezamăgit opinia publică din Polonia. Excesele n-au întârziat să apară și acolo, politicieni și ziariști acuzând Ucraina că vrea să implice Polonia și NATO în războiul cu Rusia.

A urmat criza cerealelor. După încălcare de către Rusia a acordului cerealelor mediat de Turcia și atacarea navelor care transportau cereale, Ucraina avea nevoie de coridoare de export. Însă, fermierii polonezi erau convinși că cerealele ucrainene au inundat piața poloneză cu marfă ieftină, și le reduc profiturile. Dintr-o dată s-a văzut că solidaritatea în fața amenințării rusești s-a lovit de realitatea economică. A urmat discursul președintelui Zelenski la ONU, unde l-a criticat pe președintele Poloniei, Duda, acuzându-l că face jocurile Rusiei. Era o umilire publică a Poloniei care făcuse atât de mult în susținerea Ucrainei.

A mai fost discuția despre un nou cadru de cooperare, un parteneriat care să fixeze o nouă ordine în Europa Centrală și de Est, în jurul axei Kiev-Varșovia. Războiul și succesul militar și politic al Ucrainei a schimbat raportul între cele două capitale. Ucraina a obținut acces direct la Washington, Londra și Berlin, nu mai era nevoie ca Polonia să facă pe avocatul ei. Astfel, Varșovia a încetat să fie intermediarul de neînlocuit între Ucraina și Occident.

Victoriile din ultimele luni, a modificat mentalitatea elitei de la Kiev. Acum Ucraine crede în ea însăși, refuză să accepte statutul de “partenerul mai mic” în relația cu Polonia. Ucraina și-a forjat propria identitate. De unde și reacția tăioasă a liderilor de opinie din Ucraina la pretențiile poloneze privind memoria istorică. Pentru ucraineni care luptă, apărând Europa de Rusia, problema panteonului național ține de firescul suveranității. Însă, pentru Polonia sună ca o jignire.

S-a intrat în etapa finală a escaladării conflictului în urma deciziei președintelui polonez care a retras Ordinul Vulturului Alb, acordat lui Zelenski.

Contributors: Trebuie spus că liderul de la Varșovia a retras cea mai importantă distincție poloneză pentru că Zelenski a numit o unitate specială cu titlul onorific de „Eroii UPA” e vorba de o unitate din război care a ucis polonezi. Sunteți istoric, dacă ne puteți da mai multe detalii, despre ce este vorba?

Armand Goșu: La sfârșitul lunii mai, Zelenski a acordat titlul de „Eroii UPA” unei unități din Forțele Speciale. UPA este abrevierea de la Ukrainska Povstanka Armiia, care se traduce Armata Insurgentă Ucraineană, dar în literatura de specialitate este cunoscută drept UPA. Aceste forțe militare erau politic subordonate organizației naționaliștilor ucraineni care au fost activi în perioada războiului mondial și până la mijlocul anilor 1950, dând mari bătăi de cap serviciilor secrete sovietice. UPA a luptat și cu naziștii, și cu polonezii, și cu Armata Roșie, obiectivul ei fiind fondarea unui stat ucrainean independent. O aripă a grupării, condusă de Stepan Bandera, a colaborat inițial cu Germania, sperând să obțină independența Ucrainei sub patronajul lui Hitler. Însă acesta a respins ideea, iar Bandera a fost arestat de germani.

Contributors: S-a întâmpla ceva în timpul războiului, au fost atacați și uciși polonezi, de acolo tot acest conflict, nu de la Bandera.

Armand Goșu: De la masacrele din Volînia. E un episod dramatic din istoria Europei Centrale, cine vrea să-l înțeleagă să pună mână să citească cărțile lui Timothy Snyder, mai toate sunt traduse în limba română.

Contributors: Pe scurt, ce este cu acel episod dramatic?

Armand Goșu: UPA a inițiat în 1943 o campanie de epurare etnică în Volînia și Galiția, principalele victime fiind polonezii. E vorba de 50-60.000 polonezi uciși, alte estimări merg până la 80.000. Au fost scene înfiorătoare, de o brutalitate cumplită. Polonia califică ce s-a petrecut acolo drept genocid. La rândul ei, Ucraina, fără să-și însușească termenul, recunoaște oficial că e vorba de crime de masă. Gestul ucrainenilor de a denumi o unitate specială „Eroii UPA” a fost o linie roșie călcată de Kiev. S-a ajuns aici în urma unei escaladări treptate, în care nici o parte n-a încercat să reducă tensiunea. După retragerea ordinului, a reacționat ministrul ucrainean de Externe, Sibiga, care a atras atenția că această dispută îl bucură pe Putin, dar a returnat la rândul lui distincția primită de la Polonia. A urmat șeful administației prezidențiale, Budanov, s-au mobilizat și foștii președinți ai Ucrainei care au returnat decorațiile primite de la polonezi.

Singurul adult din încăpere era premierul polonez Donald Tusk. El a organizat un forum de investiții privind reconstrucția Ucrainei, la 25-26 iunie, la Gdansk, unde însă Zelenski a refuzat să meargă și – mai mult – a escaladat conflictul introducând în Radă proiectul legii privind panteonul național ucrainean, listă pe care sunt cel puțin două nume față de care Varșovia are serioase critici. Așa că liderii flancului estic s-au adunat la Gdansk să contemple criza diplomatică ce are serioase implicații pentru securitatea regională. La baza edificiului securității europene stă alianța polono-ucraineană, ori vedem acum că fundația este compromisă, este fisurată de narațiuni istorice concurente, care împing națiunile la ostilitate și nu la colaborare rațională.

Contributors: Miza fiind atât de mare, extinderea UE spre Est, cu Moldova și Ucraina, securitatea europeană, poate că acest război între memorii istorice va fi atenuat iar alianța polono-ucraineană va supraviețui.

Armand Goșu: Sunt șanse ca să asistăm la de-escaladarea conflictului, însă după alegerile parlamentare din Polonia, din toamna anului viitor. În perioada președinților Kucima și Kwasniewski părțile și-au prezentat reciproc scuze, s-a reușit atenuare tensiunilor. Acestea reizbucnesc în 2016 când parlamentul polonez a recunosc „masacrul din Volînia” drept genocid. Din acel moment tema a devenit un punct cheie pe agenda de politică internă din Polonia.

Opinia publică din Ucraina vede în operațiunile UPA un simbol al luptei împotriva autorităților sovietice, până la mijlocul anilor 1950. În perioada războiului, UPA –  în unele cazuri – a protejat populația civilă ucraineană de acțiunile ostile ale naționaliștilor polonezi, care au ucis și ei zeci de mii de ucraineni. Iar violența UPA este explicată de cercetătorii ucraineni dar și occidentali ca o reacție la politica anti-ucraineană și a colonizărilor forțate desfășurate de autoritățile poloneze în perioada interbelică.

Opinia publică ucraineană nu înțelege de ce se operează cu standarde duble. Naționaliștii polonezi care au comis crime împotriva populației ucrainene, în Volînia și Galiția, se bucură în Polonia de un înalt respect public și sunt considerați eroi naționali. Polonezii au probleme și cu evreii din Israel, sunt supărați și pe bieloruși. Par că vor să se răfuiască cu toți și să-i pună să achite restanțele din trecut. Sau ceea ce se consideră a fi restanță, în unele cercuri de la Varșovia.

Contributors: Se poate imagina integrarea Ucrainei în ciuda Poloniei?

Armand Goșu: Sigur că se poate. Însă, geografia complică mult lucrurile. Eu nu cred că pe termen lung putem imagina ceva solid în materie de securitate fără Polonia, în Europa Centrală. Da, Polonia este acum divizată de lupte politice interne, este slabă politic, pariază pe SUA, într-un moment de maximă slăbiciunea a Washington-ului, se comportă de parcă umbrela americană i-ar rezolva problemele.

Cu toate astea, Polonia rămâne cel mai important actor regional în materie de securitate. Cred că ar fi o eroare strategică fundamentală dacă Polonia ar încerca să blocheze drumul spre Vest al Ucrainei. În același timp, liderii de la Kiev ar face bine să se mai uite odată la hartă, să-mi amintească – în cazul în care au uitat – că drumul Ucrainei spre Vest trece prin Polonia. Și să nu-și facă iluzii că România ar putea cumva înlocui Polonia. Deși nu pot să nu admir măiestria cu care diplomația ucraineană încearcă să profileze România pe flancul estic. Dar trebuie să mai vrea și ea. Sau măcar să înțeleagă și Bucureștiul ce i se întâmplă.

Elita de la Kiev ar trebui nu uite că pe termen scurt, Ucraina are mai multă nevoie de Polonia. Iar Varșovia deține instrumente de presiune, comerțul, transportul, diaspora ucraineană (aproape un milion și jumătate, din 2014 încoace), statutul ucrainenilor în Polonia, piața muncii, toate astea sunt pârghii pe care polonezii le vor folosi cu cinism, dacă interesele politice ale partidului președintelui o cer. Vor urma apoi ani de negocieri dure pentru aderare, iar diplomația poloneză a mai dovedit cu alte ocazii că poate bloca fără milă adoptarea deciziilor la Bruxelles.

România n-ar trebui să se bucure că Polonia alege să se sinucidă în direct. Ar trebui să învețe din greșelile ei. Să lase istoria istoricilor și să investească în cercetare serioasă și educația, și să țină învățământul cât mai departe de propagandiștii naționaliști. Ceea ce deocamdată nu-i prea reușește. Spațiul public este inundat de narațiunile naționalist ceaușiste. Și, mai ales, să construiască cu migală și inteligență o relație solidă, de parteneriat strategic, cu Ucraina. Cu cât mai bună va fi relația dintre București și Kiev cu atât mai bine se va vedea conturul profilului României ca putere regională pe flancul estic al Occidentului instituționalizat.

Interviu realizat de Lucian Popescu, 29-30 iunie 2026