De ce ne descriem țara mai rău decât o arată propriile noastre valori
Nu am auzit mulți străini vorbind despre România cu asprimea cu care o fac, uneori, chiar unii dintre noi. Am trăit recent o asemenea experiență în Hamburg. Un român stabilit în Germania de peste 15 ani discuta cu un mic grup de germani care păreau hotărâți să viziteze România. În loc să le vorbească despre Transilvania, Maramureș, Delta Dunării, bisericile fortificate, București, gastronomie sau ospitalitate, le-a oferit mai degrabă un mic ghid de supraviețuire: să-și păzească portofelul, să se ferească de hoți și să fie pregătiți pentru corupție și nesimțire. După o asemenea introducere, nu e greu de imaginat că germanii au început să se întrebe dacă pregătesc o vacanță memorabilă sau un exercițiu de supraviețuire în condiții vitrege. Desigur, România are corupție, administrație slabă, hoți și suficientă impolitețe publică pentru a nu putea fi idealizată. Dar problema nu este că aceste lucruri există, ci că ajung prea ușor să țină locul întregii povești despre noi. Ca și cum, pentru a demonstra că suntem civilizați, ar trebui mai întâi să ne declarăm nevinovați de România.
Eu sunt bun. Problema sunt ceilalți
Cercetarea din România între lumi. Valorile angajaților români surprinde una dintre marile contradicții ale societății noastre contemporane. Când se evaluează pe ei înșiși, respondenții se descriu prin încredere, onestitate, colaborare, competență, relații de calitate, progres, bunătate și responsabilitate. Portretul este aproape exemplar: o comunitate de oameni morali, serioși și cooperanți. Când sunt întrebați însă ce valori îi definesc pe români, imaginea se răstoarnă. În prim-plan apar câștigul financiar, recunoașterea, confortul, distracția, siguranța și promovarea. Încrederea coboară pe locul 20, competența pe 26, etica pe 29, onestitatea pe 49, responsabilitatea pe 55, iar adevărul pe 57 din 66. În traducere, eu sunt onest, dar ceilalți urmăresc banii; eu sunt competent, dar ceilalți avansează prin relații; eu sunt de încredere, dar România nu este țara în care să ai încredere. Cu cât ne îndepărtăm de omul concret, românul de lângă noi, cu atât judecata devine mai aspră. Noi suntem buni, cei apropiați sunt, în general, rezonabili. În schimb, românii, ca întreg, devin problema care nu pare să aibă rezolvare. Această ruptură explică o parte importantă a neîncrederii românești. Valorile există, dar funcționează mai ales în spațiul apropiat: în familie, între prieteni și colegi. Dincolo de acest cerc începe suspiciunea. Instituțiile nu funcționează, politicienii sunt corupți, funcționarii sunt incompetenți, Românii, în general, nu respectă regulile. Cu cât dispare omul concret și apare categoria, cu atât încrederea se evaporă. Cu alte cuvinte, suntem morali în particular și neîncrezători în public. Iar aceasta este o problemă mai profundă decât simpla nemulțumire față de stat. Este o problemă de capital social: eu pot avea valori bune și, totuși, să nu cred că ceilalți le vor respecta suficient pentru ca o regulă comună să funcționeze.
Ca să părem civilizați, ne declarăm nevinovați de România
Când un român își denigrează țara în fața unui străin, el nu vorbește numai despre România, ci își construiește, discret, propriul portret moral. Mesajul implicit este simplu: „Eu nu sunt ca ceilalți. Eu am înțeles, eu știu cât de prost funcționează lucrurile, eu aparțin, măcar simbolic, lumii civilizate căreia îi explic defectele poporului meu.”
Critica devine astfel o formă de autopromovare. Pentru a părea lucid nu mai trebuie neapărat să schimbi o instituție, să respecți o regulă când te dezavantajează, să promovezi omul competent în locul celui apropiat sau să refuzi o relație care ți-ar putea aduce un avantaj. Este suficient să demonstrezi că nu te lași păcălit de România. Poziția este confortabilă: eu am înțeles, ceilalți nu. Eu sunt civilizat, dar societatea nu, eu sunt excepția, România este problema. Și, treptat, critica unei țări imperfecte devine o formă de dezicere de propria comunitate.
Când pesimismul devine dovadă de inteligență
La noi, optimismul trebuie demonstrat, pesimismul mult mai puțin. Cel care observă că ceva funcționează riscă să pară naiv, propagandist sau suspect de mulțumit. În schimb, cel care declară că totul este corupt dobândește mult mai ușor reputația omului informat și lucid. Nemulțumirea a devenit chiar o formă de sociabilitate. Doi români care nu se cunosc pot găsi repede un teren comun vorbind despre trafic, politicieni, spitale, școală, taxe sau prețurile din aeroport. În alte culturi, conversația începe cu vremea. La noi, vremea este uneori doar preludiul către statul care nu funcționează.
Problema nu este critica în sine. O societate democratică lipsită de spirit critic devine repede comodă pentru cei aflați la putere. Problema începe atunci când critica alunecă în dispreț. Critica pornește de la ideea că „aici este ceva greșit și trebuie schimbat”. Disprețul transformă problema într-un verdict: „aici totul este compromis și nimic nu mai poate fi schimbat”. Critica mobilizează și produce responsabilitate. Disprețul retrage omul din joc și îi oferă confortul superiorității.
Cinismul, forma comodă a neputinței
Când repetăm că toți fură, că nimeni nu este cinstit și că nimic nu se poate schimba, nu mai descriem doar realitatea. Începem să ne construim și o justificare pentru propriul comportament. Dacă toți sunt corupți, de ce să mai respect eu regula? Dacă meritul nu contează, de ce să nu caut și eu o relație? Dacă ceilalți mă vor păcăli, de ce să fiu eu primul care cooperează? Dacă toți politicienii sunt la fel, de ce să mai disting între competență și impostură? Cinismul se prezintă drept luciditate, dar are un efect pervers: sfârșește prin a conserva exact sistemul pe care pretinde că îl condamnă. Pentru că, într-o societate în care nimeni nu mai crede că ceilalți vor respecta regula, respectarea regulii începe să pară naivitate. Iar din acel moment, neîncrederea nu mai este doar o consecință a sistemului, ci devine una dintre cauzele lui.
Poate că România este mai bună decât credem despre ea
Studiul despre valori nu ne vorbește doar despre neîncredere, ci ne spune și ceva optimist despre România. Dacă încrederea este prima valoare prin care ne definim, onestitatea a doua, competența a cincea și responsabilitatea a zecea, iar în evaluarea colegilor încrederea rămâne pe locul trei, competența pe șase și onestitatea pe zece, atunci apare o întrebare firească: cum se face că „românii”, ca întreg, sunt descriși atât de diferit?
Ceva nu se leagă. Poate că problema noastră nu este lipsa valorilor, ci neîncrederea că și ceilalți le împărtășesc. Iar diferența este esențială. O societate fără valori trebuie să le construiască. O societate în care valorile există, dar rămân în mare parte individuale, are de făcut un pas diferit: să le transforme în așteptări reciproce, apoi în norme și, în cele din urmă, în instituții care funcționează. Aici s-ar putea afla una dintre marile mize ale modernizării României: trecerea de la valorile pe care spunem că le avem la încrederea că ele pot deveni reguli comune.
Modernizarea care nu se vede din avion
Multă vreme am măsurat modernizarea prin PIB, salarii, investiții, autostrăzi, NATO și Uniunea Europeană. Și bine am făcut pentru că toate acestea contează. Dar există și o modernizare mai puțin vizibilă: cea a încrederii dintre oameni și a regulilor comune. Trecerea de la „eu sunt onest”la„mă pot aștepta ca și ceilalți să respecte regulile”. De la „eu sunt competent” la o organizație în care competența contează cu adevărat. De la „eu sunt responsabil” la o instituție în care responsabilitatea înseamnă și putere de decizie, și răspundere pentru rezultat. De la „eu sunt de încredere” la o societate în care cooperarea nu mai pare naivitate. Încrederea nu se construiește cerându-le oamenilor să aibă mai multă încredere. Se construiește prin experiențe repetate în care văd că regulile funcționează. Când concursul este real, când competența câștigă, când promisiunea este respectată, când greșeala are consecințe, când cetățeanul își primește dreptul fără să aibă nevoie să de-a un telefon. Aici începe modernizarea cel mai greu de măsurat: atunci când valorile personale devin reguli pe care ne putem baza împreună.
Instituțiile sunt locul în care valorile devin credibile
Nu este suficient să vorbim despre competență dacă instituția recompensează obediența. Nici despre onestitate, dacă sistemul favorizează abilitatea de a ocoli regulile. Și nu putem cere responsabilitate unui om căruia nu îi dăm și puterea de a decide. La fel, încrederea nu se construiește cerând cetățeanului să respecte primul regulile, într-un sistem în care ceilalți le pot încălca fără consecințe. Instituțiile bune fac un lucru aparent simplu:fac comportamentul corect mai firesc și mai puțin costisitor. Omul cinstit nu ajunge să se simtă naiv, cel competent nu descoperă că relația bate meritul, cel responsabil nu răspunde pentru decizii pe care nu le-a putut lua. Iar cetățeanul nu regretă că a respectat regulile. Valorile devin cultură în clipa în care comportamentul corect devine regula, nu excepția.
Politica trebuie să accepte aceleași reguli
Politica nu poate rămâne în afara acestei discuții. Partidele sunt printre principalele locuri în care valorile unei societăți se transformă, sau nu, în reguli publice. PSD, PNL, USR, AUR și celelalte partide au doctrine, istorii și electoratele diferite. Dar toate pot fi judecate după același criteriu: respectă ele, în interior, regulile pe care le cer societății?
Pun competența înaintea loialității? Acceptă competiția internă reală? Sancționează eșecul? Pot prefera un profesionist unui om de partid? Pot respecta o instituție și atunci când nu o controlează? Aici începe credibilitatea politică:nu în ceea ce partidele cer societății, ci în ceea ce sunt dispuse să aplice mai întâi asupra lor însele.
Președintele și standardul public
Președintele nu poate conduce ministerele, administra spitalele sau reforma singur partidele. Dar poate fixa un standard public. Poate apăra instituțiile și atunci când acestea îi incomodează pe cei apropiați. Poate cere competență fără să o transforme în privilegiul unei tabere. Poate media fără să confunde echilibrul cu absența și poate vorbi despre România fără triumfalism, dar și fără defetism. Într-o societate în care încrederea este prima valoare când vorbim despre noi și coboară pe locul 20 când vorbim despre români, Președinția poate contribui la refacerea acestei rupturi: dintre valorile pe care le declarăm și regulile pe care le vedem funcționând. Nu avem nevoie de un președinte providențial, ci de un președinte care întărește instituțiile suficient de mult încât ele să nu depindă de oameni providențiali.
Dar ar fi prea simplu să dăm vina doar pe ei
Aici începe partea mai incomodă a poveștii. Este ușor să spunem că partidele trebuie reformate, instituțiile profesionalizate, administrația modernizată și președintele mai prezent. Firește, toate acestea contează. Dar România nu este doar rezultatul deciziilor luate de politicieni sau al felului în care funcționează instituțiile. Este și suma comportamentelor noastre de fiecare zi. Se vede în regula pe care o respectăm chiar și atunci când am putea să o ocolim. În omul competent pe care îl promovăm, chiar dacă nu ne este apropiat. În promisiunea pe care o ținem și atunci când nimeni nu ne-ar putea sancționa. În succesul altuia pe care îl putem recunoaște fără să căutăm imediat relația, norocul sau conspirația care l-ar explica. Se vede și în felul în care vorbim despre România atunci când o descriem altora. Și, poate mai ales, în capacitatea de a recunoaște că „avem o problemă” fără să presupunem imediat că problema sunt întotdeauna ceilalți.
România nu este o cauză pierdută
Poate că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem de fiecare dată când spunem „în România nu se poate” este mai simplă și mai incomodă: ce parte din România de care mă plâng depinde și de mine? Nu este un îndemn la optimism obligatoriu și nici o invitație de a ignora corupția, incompetența sau nedreptatea. Dimpotrivă, patriotismul matur înseamnă să vezi limpede ceea ce nu funcționează fără să ajungi la concluzia că nimic nu mai merită reparat. Românul de la Hamburg putea să le spună germanilor adevărul despre România. Dar întregul adevăr: despre lucrurile care nu funcționează și despre cele care funcționează, despre corupție și despre profesioniști, despre administrație și despre comunități, despre neîncredere și despre oamenii în care poți avea încredere. Poate că aceasta este, până la urmă, una dintre mizele studiului România între lumi: nu ne lipsesc neapărat valorile, ci ne lipsește încă încrederea că ele pot deveni reguli comune și că și ceilalți vor trăi după ele. Iar o asemenea societate nu se construiește doar la Cotroceni, la Palatul Victoria sau în Parlament. Se construiește și în firme, școli, spitale, administrații, familii și în toate locurile în care fiecare dintre noi decide dacă își face sau nu partea. România nu va deveni mai puternică atunci când vom înceta să-i vedem defectele, ci atunci când vom înceta să le folosim drept justificare pentru a nu ne mai implica.. Și asta pentru că o parte esențială a schimbării începe tocmai aici: când distanța dintre „eu sunt un om de încredere” și „România este o țară în care pot avea încredere” începe, în sfârșit, să se micșoreze.
