Într-un capitol publicat anul trecut în volumul Epoca Klaus Iohannis?, am argumentat că deceniul Iohannis a fost definit, în ceea ce privește relațiile civil-intelligence, de două faze distincte, ambele lipsite de un veritabil control civil democratic. Prima fază (2014-2019) a fost una de competiție acerbă între rețelele patronal-clientelare, în care serviciile de informații au funcționat ca furnizori de resurse de intelligence pentru partida prezidențială, iar autonomia lor operațională a crescut proporțional cu intensitatea conflictului politic. A doua fază (2019-2024) a fost una de cartelizare politică, în care principalele piramide patronal-clientelare au convenit să își împartă resursele statului prin coaliția PSD-PNL, iar serviciile și-au transformat funcția în cea de „gardieni invizibili” ai cartelului. Capitolul se încheia cu o întrebare deschisă despre viitorul relațiilor civil-intelligence sub președinția lui Nicușor Dan: va reuși noul președinte să convertească șocul politic din 2024 într-o resetare instituțională, sau va avea loc o continuitate mascată?
La un an de la instalarea lui Nicușor Dan la Cotroceni, există suficiente elemente pentru a schița un răspuns preliminar. Ce putem vedea este că schimbarea de președinte a produs o corecție retorică, nu o reformă instituțională. Toate indiciile existente ne conduc către concluzia că Dan a fost (re)socializat în logica instituțională existentă din sistemul de securitate națională, ajungând să reproducă aceleași tipare de dirijare centralizată și informală a serviciilor de informații pe care le-au practicat și predecesorii săi. Între timp, fracturarea cartelului politic PSD-PNL din ultimele luni a deschis un nou episod de competiție între rețelele patronal-clientelare, cu efecte previzibile asupra autonomiei serviciilor de informații și asupra naturii controlului civil.
Ce ar fi presupus o resetare de sistem?
Pentru a evalua corect performanța lui Dan, este necesar să stabilim mai întâi ce ar fi presupus o resetare instituțională al relațiilor civil-intelligence. Un astfel de reset ar fi implicat, cel puțin, câteva elemente fundamentale. În primul rând, trecerea de la un control civil centralizat la unul descentralizat (democratic), prin redistribuirea atribuțiilor de oversight între cele trei puteri ale statului. Concret, aceasta ar fi însemnat o reformă legislativă prin care comisiile parlamentare pentru controlul SRI și SIE ar fi primit atribuții reale de investigare, acces nelimitat la informații clasificate și capacitate proprie de analiză, nu doar dreptul formal de a primi rapoarte pe care le solicită, dar pe care nu le primesc sau le primesc incomplete. În al doilea rând, un reset ar fi presupus numirea unui director permanent al SRI, pe baza unui consens politic larg și a unor criterii de competență profesională, nu de afiliere politică. În al treilea rând, ar fi fost necesară o clarificare legislativă a raportului dintre serviciile de informații și organele de urmărire penală, care să prevină recrearea condițiilor pentru un nou „binom”. În al patrulea rând, o reformă a CSAT ar fi fost necesară pentru a reduce supercentralizarea autorității în acest organism, despre care literatura de specialitate arată că dăunează controlului democratic.
Acesta este etalon-ul după care putem evalua performanța oricărei tentative de reformă. Întrebarea este ce a făcut Dan în raport cu el.
Ce a făcut Nicușor Dan?
Răspunsul scurt este că nu a făcut aproape nimic. SRI se află sub conducere interimară de trei ani, după demisia lui Eduard Hellvig din iulie 2023. Iohannis a refuzat să numească un director permanent în ultimul an și jumătate de mandat, lăsând serviciul sub conducerea lui Răzvan Ionescu și a celorlalți adjuncți. Dan a sugerat pe la colțuri, în august 2025, două nume pentru conducerea SRI și SIE, în persoana domnilor Gabriel Zbârcea și Marius Gabriel Lazurca, consilierul prezidențial pentru securitate națională, dar Dan nu a avut forța politică de a-și impune oamenii, cel puțin la acel moment. Trei ani fără un director permanent al celui mai important serviciu de informații al României înseamnă trei ani în care conducerea de facto a serviciului a fost exercitată din interiorul instituției, fără legitimitate derivată din voința parlamentară, deci fără linia de responsabilitate politică pe care un control civil democratic o presupune.
Mai semnificativ însă decât absența unui director este ceea ce Dan a făcut în mod activ. În toamna anului 2025, președintele a anunțat că noua Strategie de Apărare Națională va include implicarea SRI în combaterea corupției, prin crearea unei „unități” specializate în colectarea de informații privind fenomenul corupției. Limbajul folosit de Dan a fost unul care voia să semnalizeze o evitare a vechilor metehne și probleme, afirmând că aceste noi unități vor fi „pe deplin constituționale”, cu „separare clară” între serviciile de informații și parchet. Intenția implicită a acestor semnale era evident de a evita reproducerea exceselor binomului SRI-DNA din epoca Băsescu-Iohannis. Problema este că, din punct de vedere structural, decizia recreează tocmai condițiile care au făcut posibil binomul. Separarea formală dintre intelligence și urmărire penală nu a împiedicat niciodată, în practica românească, transferul informal de resurse de intelligence în dosare penale cu miză politică. Protocoalele SRI-DNA din anii 2010 au fost și ele formalizate prin mecanisme instituționale aprobate în CSAT, iar faptul că au fost ulterior declarate neconstituționale de CCR nu schimbă logica de fond că atunci când un serviciu de informații are o misiune instituțională legată de corupție, informațiile colectate ajung, într-o formă sau alta, să fie utilizate politic. Tentația în această privință devine imposibil de evitat.
În ceea ce privește controlul parlamentar, nu a existat nicio inițiativă legislativă de reformare a comisiilor de control a serviciilor, în ciuda unor încercări inițiale ale lui Allen Coliban. Comisiile pentru controlul SRI și SIE rămân ceea ce au fost tot timpul, adică butaforii instituționale cu mandate formale impresionante pe hârtie, dar fără capacitate reală de checks and balances și control efectiv. CSAT rămâne centrul de greutate al controlului civil, iar acest control rămâne centralizat în jurul președintelui.
L-au (re)socializat?
De ce se întâmplă acest lucru? O explicație plauzibilă pe care o propun este că Nicușor Dan este într-un proces de re-socializare instituțională. Mai exact, este plauzibil să credem că Nicușor Dan a fost absorbit de logica de funcționare a sistemului pe care l-a moștenit, poate chiar fără să știe.
Un astfel de mecanism de resocializare poate funcționa prin mai multe canale. Primul este legat de dependența informațională pe care orice președinte o dobândește. Un președinte care intră în funcție fără o rețea patronal-clientelară proprie, fără resurse informaționale alternative și fără experiență în domeniul securității naționale devine invariabil dependent de serviciile de informații pentru a înțelege mediul politic și de securitate în care operează. Chiar președintele se lăuda că el știe de o mie de ori mai bine decât noi ce se întâmplă. Ca să poată să rămână atât de bine informat, serviciile de informații devin indispensabile, iar indispensabilitatea se poate transforma treptat în dependență.
Al doilea canal ar putea fi legat de ritmul instituțional. Ședințele CSAT, briefing-urile zilnice de intelligence, procedurile de securitate clasificată creează o rutină în care președintele operează în interiorul unui ecosistem informațional controlat de servicii. Acest ritm structurează modul în care președintele percepe prioritățile, ierarhizează amenințările și evaluează actorii politici. Sursele alternative de analiză și informații, fie că vorbim de analize independente, expertiză civilă, etc, fie nu există, fie nu au credibilitate în interiorul sistemului. Niciun think-tank românesc nu dispune de capacitatea de a produce analize de securitate care să concureze cu cele ale SRI. Președintele ajunge să vadă lumea prin lentilele serviciilor, nu neapărat pentru că este manipulat, ci pentru că nu dispune de alte lentile. Cu fiecare lună petrecută în acest ecosistem informațional, distanța dintre perspectiva președintelui și cea a serviciilor se reduce, iar reforma devine din ce în ce mai puțin probabilă.
Al treilea canal este cel politic. Dan a intrat la Cotroceni fără un partid propriu, fără o majoritate parlamentară stabilă și fără rețelele informale de putere pe care predecesorii săi le-au construit de-a lungul carierei politice. Într-un asemenea context, serviciile de informații oferă ceva ce nicio altă instituție nu poate oferi, adică informații despre intențiile și mișcările actorilor politici, capacitate de monitorizare a amenințărilor interne și externe, precum și o formă de putere informală ce poate compensa lipsa de putere formală. Un președinte slab din punct de vedere politic are cu mult mai multe motive să se bazeze pe servicii decât să le reformeze, pentru că reforma ar însemna reducerea propriilor resurse de putere într-un moment în care are nevoie de ele cel mai mult.
Rezultatul unui astfel de proces de socializare duce invariabil la o reproducere a tiparului centralizat de control civil tipic românesc, unde președintele controlează serviciile (atât cât le controlează) prin CSAT și prin relația directă cu conducerea SRI, iar mecanismele democratice de control democratic și checks and balances rămân doar pe hârtie, forme fără fond. Din acest punct de vedere, diferența față de Iohannis este una mai degrabă de stil, nu neapărat de substanță. Dan comunică mai mult acolo unde Iohannis practica tăcerea, dar dinamica din spate este aceeași.
Un nou episod de competiție
Dacă la nivelul relațiilor civil-intelligence observăm continuitate, la nivelul dinamicii politice mai largi observăm o schimbare semnificativă. Ultimele două luni au marcat ceea ce pare a fi o fractură a aranjamentului cartelizat care a definit politica românească din 2019 încoace și, mai vizibil, începând din 2021. Criza guvernamentală prelungită, cele două nominalizări deja eșuate de prim-ministru, sciziunea internă din PNL între tabăra Bolojan și tabăra Veștea, reprezintă o revenire la o dinamică de competiție între piramidele patronal-clientelare ce a caracterizat o bună parte a anilor 2010, înainte de momentul cartelizării informale din 2019 și a celei formale din 2021.
Nu știm dacă acest episod competitiv va fi unul durabil sau unul tranzitoriu. PSD și PNL s-au mai separat și au revenit împreună. De data aceasta, fractura pare mai adâncă, având în vedere că PNL și USR au declarat că nu vor mai accepta o coaliție care include figuri PSD precum Sorin Grindeanu, iar sciziunea internă din PNL are o bază reală, cu o parte semnificativă a partidului susținând premierul desemnat Adrian Veștea, prim-vicepreședinte al formațiunii, dar durata și profunzimea acestei fracturi rămân incerte. Va depinde foarte mult de ce rețele vor avea câștig de cauză și cât de eficace și eficiente vor fi serviciile de informații în a furniza material potent politic în a îi neutraliza pe cei opuși acestor rețele.
Ceea ce este mai puțin incert este efectul pe care o astfel de intensificare a conflictului politic îl produce asupra relațiilor civil-intelligence. Cadrul analitic pe care l-am propus în capitolul din Epoca Klaus Iohannis? ne spune că intensificarea competiției dintre rețelele patronal-clientelare crește valoarea relativă a serviciilor de informații și a ce pot oferi ele într-un război politic în termeni de resurse de intelligence, iar conducerile serviciilor exploatează episoadele de intensificare a conflictului politic pentru a-și maximiza autonomia, resursele și influența. Cu alte cuvinte, dacă acest episod competitiv durează mai mult, ne putem aștepta la o revenire a serviciilor la funcția de furnizori de resurse de intelligence utile politic, în schimbul unor beneficii materiale sau în termeni de autonomie operațională și mai crescută.
Evenimentele ultimele zile ne oferă câteva elemente care sunt consistente cu așteptările cadrului analitic pe care l-am propus, fără a pretinde însă o relație de cauzalitate directă. Coincidențele judiciare din „joia neagră” sunt remarcabile. Pe parcursul a doar câteva ore, DNA l-a pus sub acuzare pentru luare de mită pe Ciprian Ciucu, primarul Capitalei și prim-vicepreședinte PNL, apropiat al lui Bolojan, într-un dosar legat de finanțarea campaniei electorale. Câteva ore mai târziu, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut definitiv decizia de conflict de interese în cazul lui Dominic Fritz, președintele USR și primarul Timișoarei, ceea ce i-ar putea atrage pierderea mandatului și interdicția de a candida până în 2030. Tot joi, Tribunalul Ilfov a suspendat, într-o oră și jumătate de la depunerea dosarului, deciziile conducerii PNL prin care parlamentarii liberali erau obligați să nu voteze cabinetul Veștea. Desigur, fiecare dintre aceste acțiuni poate fi explicată individual, iar președintele Dan ne-a admonestat că am văzut vreo legătură între ele. Însă convergența lor în aceeași zi, într-un moment de maximă tensiune politică, lovind simultan lideri ai tuturor partidelor pro-europene care ar putea forma un guvern, este un fapt pe care orice observator al politicii românești îl poate interpreta prin prisma crizei politice și a conflictului dintre rețelele patronal-clientelare. Bálint Magyar și Bálint Madlovics, doi politologi maghiari pe a căror teorie despre anatomia regimurilor post-comuniste mi-am construit cadrul analitic propus în capitol publicat anul trecut în volumul Epoca Klaus Iohannis? ar putea, destul de plauzibil, să numească aceste coincidențe ca fiind indicative pentru ceea ce ei numesc drept „aplicarea selectivă a legii”. Prin asta înțelegem scoaterea de la sertar a unor dosare sau acuzații identificate în trecut dar păstrate la sertar pentru a fi instrumentalizate când sunt oportune politic.
Încotro?
Oricare ar fi direcția în care va evolua criza politică, câteva observații rămân valabile. Prima este că Nicușor Dan nu a utilizat șocul politic ultimii doi ani pentru a impune o reformă a relațiilor civil-intelligence. Fereastra de oportunitate pentru un astfel de reset s-a închis deja fără a fi fost folosită. A doua observație este că, indiferent dacă sistemul politic rămâne cartelizat sau intră într-un episod prelungit de competiție, autonomia operațională a serviciilor de informații și absența unui control civil democratic constituie constante care persistă de-a lungul ambelor scenarii. Într-un scenariu de continuare a cartelizării, serviciile revin la funcția de gardieni ai unui nou aranjament. Într-un scenariu de competiție prelungită, serviciile revin la funcția de furnizori de resurse de intelligence, iar autonomia lor crește pe măsură ce actorii politici concurează pentru a beneficia de resursele pe care acestea le pot oferi.
A treia observație este poate cea mai importantă. Absența unui control civil democratic nu este un accident, ci este un produs al economiei politice a regimului postcomunist românesc. Într-o democrație patronal-clientelară precum cea românească, controlul asupra serviciilor de informații nu urmează logica separației puterilor în stat, ci logica distribuției puterii între rețelele patronal-clientelare. Reforma relațiilor civil-intelligence nu este, în cele din urmă, o problemă de legislație sau de voință politică, ci o problemă de transformare a regimului politic românesc. Iar această transformare nu pare să se fi produs, nici în deceniul Iohannis, nici în primul an al președinției Dan.
