În esență, momentele în care se face apel la conflicte juridice de natură constituțională pentru a debloca o situaţie sau un moment tensionat al politicii sunt acelea de criză şi arată, de cele mai multe ori, eşecul compromisului şi al negocierii între actorii politici.
Criza guvernamentală actuală pare a fi cea mai lungă pe dimensiunea desemnării unui nou premier, scurgându-se mai mult de o lună de la ultimele consultări formale între preşedinte şi partide (23 iunie) şi care nu s-au soldat cu vreo desemnare. În condițiile în care blocajul pare a fi insurmontabil, a fost vehiculată public inclusiv posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale cu un eventual conflict juridic de natură constituțională între autorităţi.
Dacă perioadele 2009-2014 (23 de decizii) şi 2017-2019 (12 decizii)[i] au fost unele dintre cele mai intense în privinţa frecvenţei cu care Curtea a fost sesizată cu astfel de conflicte pentru a arbitra tensiuni politice între autorităţi, în perioada 2021-2025, marcată de rotaţii politice la funcţia de prim-ministru, de coaliţii de guvernare între partidele mainstream şi de „stabilitate”, s-a solicitat arbitrajul Curţii Constituţionale într-o mult mai mică măsură (doar 4 decizii). Ceea ce arată că opţiunea pentru negociere şi compromis politic scade potenţialul de conflict.
Şi, deşi situaţia actuală este una în care blocajul negocierilor între partide şi liderii lor pare de nerezolvat, niciunul dintre potenţialii actori care pot sesiza Curtea, nu se arată dispuşi să o facă. Apelul la Curtea Constituţională pentru a tranşa tensiunile politice nu ar fi dezirabil în sine, arbitrajul Curţii ducând adesea la adâncirea unor tensiuni politice sau la transformarea Curţii în legiutor pozitiv; în plus, nu ar lipsi nici acuzaţiile de politizare a deciziilor, pentru că, inevitabil, Curtea se va fi pronunţat în favoarea uneia sau alteia dintre tabere [ii]. Cu toate acestea, într-o situaţie de blocaj ce pare de nedepăşit, precum cea din prezent, apelul la Curtea Constituţională e un instrument de luat în calcul între altele. Nu ideal, pentru motivele arătate, dar un instrument existent.
Se pare însă că actorii politici implicaţi – partide, preşedinte, premier – nu îşi asumă nici negocierile şi încercarea găsirii unui compromis pentru susţinerea unui guvern, nu îşi asumă nici conflictul, pentru a se putea adresa Curţii Constituţionale, de exemplu. Or, pentru a putea fi sesizată Curtea, e nevoie ca părţile interesate să îşi asume un conflict. Şi nu e vorba de încuraja o conflictualitate exacerbată a politicului, ci de a identifica acea doză de conflict legitim dintr-o democraţie şi de a-l asuma.
S-ar întruni condiţiile de conflict juridic de natură constituţională?
Plecând de la definiţiile din jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la acest instrument, conflictele juridice de natură constituţională se referă la blocarea sau proasta funcţionare a activităţii unei autorităţi publice prin acţiunea sau inacţiunea unei alte puteri / autorităţi publice (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 [iii]).
În cazul de faţă avem un Guvern demis prin moţiune de cenzură pe 5 mai 2026, deci un guvern care funcţionează neclar, având în vedere că nu este un guvern interimar, căruia să i se aplice termenul maxim de interimat de 45 de zile. În timp ce interimatul intervine, conform Constituţiei, în cazul demisiei, situaţia de demitere intervine ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură. Iar pentru această ultimă situaţie a demiterii, Constituţia nu prevede un termen în care Guvernul demis poate activa, spunând doar că acesta „îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern”.
Plecând de la lipsa unui termen, aproape toţi actorii politici implicaţi speculează aici, în funcţie de propriile interese. Cu toate acestea, tot jurisprudenţa Curţii arată că termenul pentru desemnarea unui nou premier, precum şi pentru funcţionarea unui guvern demis nu poate fi prelungit la nesfârşit.
Iar faptul că avem un guvern demis, despre a cărui durată nu putem şti care e optimă/acceptabilă, pot urma serii de contestării în instanţă a actelor pe care acest guvern le poate adopta (ex: hotărâri, proiecte neclare, cum a fost proiectul salarizării – act adminstrativ sau operaţiune administrativă etc). Avem deja situaţia când ultimele acte necesare pentru PNRR nu mai pot fi adoptate de guvern, fiind transferate parlamentului. Este foarte bine că se transferă parlamentului, care ar trebui să fie principalul legiuitor, dar situaţia actelor PNRR fiind una specială se produce un blocaj ce generază deja pierderi.
Plecând de la cele prezentate mai sus, coroborate cu opţiunea preşedintelui României de a tergiversa atributul său exclusiv de desemnare a unui nou premier, precum şi de la indisponibilitatea partidelor şi liderilor lor de a negocia pentru susţinerea unui guvern, posibilul conflict juridic de natură constituţională apare ca fiind între preşedinte şi parlament/partide. Ar putea fi sesizat de parlament (prin preşedinţi), acesta imputând preşedintelui că tergiversează desemnarea unui premier şi că nu îşi poate exercita rolul de acordare a votului de încredere pentru un nou guvern. Dar ar putea fi sesizat, in extremis (nu neapărat şi întemeiat), şi de preşedinte, acesta reclamând că partidele nu vin cu soluţii viabile care să ducă la susţinerea unui guvern.
Poate preşedintele tergiversa desemnarea unui premier la nesfârşit? Curtea Constituţională: obligaţiile trebuie îndeplinite „de îndată”
Este o întrebare la care jurisprudenţa Curţii Constituţionale oferă unele răspunsuri parţiale. Astfel, Curtea sugerează, cum este poate intuitiv, că mai degrabă nu poate tergiversa la nesfârşit. „Prin utilizarea verbului „va desemna” din Constituție, legiuitorul constituant a avut în vedere obligația, și nu posibilitatea Președintelui de a acționa în sensul numirii unui prim-ministru interimar, respectiv a unui ministru interimar. Lipsa unui text în Legea fundamentală care să instituie un termen imperativ pentru emiterea decretului Președintelui României de desemnare a unui prim-ministru/ministru interimar nu poate fi interpretată în sensul tergiversării sine die a îndeplinirii acestei obligații constituționale.” (Decizia nr. 504/2019 a Curții Constituționale)[iv].
Tor Curtea mai reţine, într-o altă decizie, că preşedintele, precum şi alte autorităţi publice, trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile, inclusiv cele de desemnare a premierului, „de îndată”.
„Curtea reține că lipsa unui termen expres prevăzut în Constituție în acest sens nu poate constitui un argument pentru tergiversarea sine die a prezentării motivelor, în condițiile în care obligația motivării subzistă, prin raportare la Decizia nr. 98/2008. Prin urmare, Președintele trebuie să își motiveze refuzul concomitent cu anunțarea deciziei sale de a nu da curs propunerii de numire formulate de prim-ministru. Rolul constituțional al autorităților publice și raporturile constituționale în care se află acestea le impun un comportament instituțional responsabil, manifestat prin exercitarea cu bunăcredință a atribuțiilor și îndeplinirea de îndată a obligațiilor, în caz contrar fiind amenințată însăși buna funcționare a statului” (Decizia nr. 875/2018 a CCR).
Interesul pentru sesizarea unui conflict ar aparţine în acest caz parlamentului, care ar putea invoca inacţiunea preşedintelui şi imposibilitatea sa de a acorda un vot de încredere unui guvern cvasiblocat, care funcţionează neclar de atâta timp.
Cât de posibil este scenariul sesizării Curţii Constituţionale şi cât de oportun?
Conflictele juridice de natură constituţională pot fi sesizate de preşedintele Camerei, preşedintele Senatului, primul ministru, preşedintele ţării sau preşedintele CSM. Ce este particular în actualul blocaj este că niciunul dintre actorii instituţionali care pot sesiza nu îşi asumă nici negocierea, nici conflictul.
Luând în calcul ipoteza unui conflict preşedinte-parlament, preşedintele ar putea sesiza, după cum am amintit, invocând indisponibilitatea partidelor şi prin extensie, a parlamentului, de a face posibilă funcţionarea unui guvern. Cu toate acestea, scenariul e dificl de implementat, partidele neputând fi actori implicaţi într-un astfel de conflict, nefiind o autoritate publică[v]. Şi ar fi şi dificil de pus în practică, pentru că este greu de imaginat că preşedintele va recurge la acest instrument.
Scenariul mai plauzibil teoretic ar fi o sesizare din partea preşedinţilor Senatului şi Camerei. Aceştia însă, unul de la PNL şi altul de la PSD, ezită să recurgă la acest instrument, din moment ce se acuză reciproc că blochează formarea guvernului. Deci, acuzaţia nu se îndreaptă, în discursurile lor, împotriva preşedintelui, ceea ce face ca, din punct de vedere practic, şi acest scenariu să fie dificil.
Dacă totuşi cineva, dintre subiecţii care pot sesiza, ar apela în final la acest instrument, soluţionarea unui astfel de conflict, în sensul în care Curtea ar spune că preşedintele trebuie să desemneze un prim-ministru „de îndată” sau ar preciza un termen, ar putea avea unele consecinţe asupra preşedintelui sau a partidelor.
O decizie a Curţii, dacă ar fi sesizată, ar putea creşte presiunea pe preşedinte de a desemna premier/premieri, fără ca acesta să fie obligat să recurgă la anticipate, dacă nu doreşte să o facă. Ar putea creşte, de asemenea, şi presiunea pe partide, determinându-le să convină la susţinerea unui guvern plin. Un apel la Curte în acest moment de blocaj total, chiar dacă nu ar fi ideal, ar putea dinamiza măcar interacţiunea politică şi ar presa actorii să găsească soluţii.
[i] https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2024/11/Sinteze-2-2019__romana.pdf;
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2024/11/Sinteze-2-2020__romana.pdf
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2024/11/Sinteze-2-2021__romana.pdf
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2024/11/Sinteze-2-2022__romana.pdf
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2024/10/Sinteze.pdf
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2025/04/Sinteza-2024_romana.pdf
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2025/12/Jurisprudenta.pdf .
[ii] Bogdan Dima, „Conflictele juridice de natură constituţională dintre legislativ, executiv şi puterea judecătorească”, Sfera Politicii, Nr. 141, 2009; Sfera_141.pdf.
[iii] „Conflictul juridic de natură constituţională între autorităţi publice presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor” (Decizia 53/28.01.2005).; https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/10/D053_05.pdf.
[iv] Decizia nr. 504/2019 a Curții Constituționale; https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/07/Decizie_504_2019.pdf
[v] “Analizând natura autorităţilor publice care sunt susceptibile de a fi părţi implicate în conflict, Curtea observă că acestea sunt numai cele prevăzute în titlul III al Constituţiei. În categoria acestor autorităţi nu se încadrează partidele politice, persoane juridice de drept public care, potrivit prevederilor art.8 alin.(2) din Constituţie, „[…] contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor[…]”. Aşadar, partidele politice nu sunt autorităţi publice. De asemenea, nici grupurile parlamentare nu sunt autorităţi publice, ele sunt structuri ale Camerelor Parlamentului”;
(Decizia 53/28.01.2005).; https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/10/D053_05.pdf.
