Alegerile anticipate nu sunt un subiect nou în dezbaterea publică, fiind prezente şi în alte contexte de criză. În toate situaţiile anterioare în care s-a vorbit despre această procedură, ideea declanşării unor alegeri înainte de termen a fost instrumentalizată politic. Întrebarea e ce ar fi totuşi diferit acum şi dacă ar putea oferi anticipatele, dincolo de interesele de conjunctură ale actorilor politici, o soluţie pentru blocajul actual?
Argumentul relativ al vidului legislativ în materie de anticipate
Ce ar fi diferit acum faţă de alte dăţi ar fi că este mai uşor să se întrunească o parte din condiţiile instituţionale de declanşare. Cu actualele multiple linii roşii ale partidelor şi lipsa consensului privind formarea şi susţinerea unui nou guvern, cele minim două respingeri de guvern nu sunt greu de realizat.
Conform Constituţiei, alegerile anticipate trebuie să aibă loc în cel mult trei luni de la dizolvarea parlamentului (art. 63). Iar Legea 208/2015 pentru alegerea Senatului şi Camerei Deputaţilor prevede o perioadă electorală de 90 de zile pentru un scrutin parlamentar la termen.
În acest context, argumentul privind vidul legislativ în materie de alegeri anticipate şi faptul că este nevoie de o lege specială este relativ. Cei care susţin că alegerile anticipate nu pot avea loc decât dacă există o lege specială[i] merg pe ideea că anticipatele sunt o procedură constituţională, dar au nevoie de o lege care să aplice norma constituţională. În plus, se argumentează fie că procedura clasică durează prea mult pentru o perioadă de criză (90 de zile pe Legea 208/2015 pentru alegerea Senatului şi Camerei Deputaţilor), fie că 90 de zile sunt prea puţine pentru organizarea unui scrutin parlamentar.
Sigur, ideal ar fi să existe o lege specială a anticipatelor care să prevadă termene mai scurte, elemente de logistică financiară (de unde se iau bani pentru alegeri etc), dar dată fiind situaţia de criză şi de blocaj, dacă ar exista voinţă politică, această procedură s-ar putea desfăşura şi pe legea generală a alegerilor parlamentare, dat fiind faptul că termenul din constituţie “de cel mult trei luni”, este aceeaşi cu prevederea din legea alegerilor parlamentare de “90 de zile”.
Alegerile anticipate se pot declanşa mai uşor în actualul context, dar par tot improbabile
În contextul descris mai sus, cu şanse mai mari ca guvernele să fie respinse de parlament în mod succesiv şi cu o legislaţie care nu este neapărat o frână în organizarea acestui tip de alegeri, singurul impediment instituţional pentru declanşarea anticipatelor ar rămâne voinţa preşedintelui. Deocamdată, pare că anticipatele sunt în continuare respinse de preşedinte, acesta temându-se ca alegerile înainte de termen cu un succes mai net al AUR (de ex: un 30% sau 30%+) să nu îi mai permită acestuia să evite nominalizarea unui premier de la AUR sau să includă acest partid în negocierile privind guvernarea.
Spre deosebire de alte dăţi, acum scenariul anticipatelor este mai popular în spaţiul publico-mediatic, sub forma argumentului „e democratic să ne întoarcem la popor”, dar este agreat şi de populaţie[ii],. În rândul actorilor politici de la toate partidele, discursul privind anticipatele este volatil. Până mai zilele trecute, doar AUR susţinea proactiv acest scenariu, date fiind cotaţiile bune din sondaje (30-35% în sondaje faţă de 18%, scorul actual al AUR din parlament). Celelate partide au susţinut şi ele, dar mai mult reactiv, că nu ar fi îmoptriva ideii.
Iar zilele acestea, odată cu sondajul Agenţiei de Rating Politic, care cotează PNL cu o creştere importantă (de la 14%, cât a obţinut la ultimele alegeri, la 22% în sondajul citat[iii]), concomitent cu o scădere a PSD, şi PNL începe să fie încântat de ideea anticipatelor într-o mai mare măsură.
Şi o parte dintre liderii de la vârf ai PSD au susţinut că nu ar fi afectaţi de anticipate, nevrând probabil să valideze ideea că ar avea un scor în scădere. Cu toate acestea, mesajul transmis recent de preşedintele AEP (fost PSD) combate anticipatele, în principal prin argumentul vidului legislativ.
Dar sunt anticipatele o soluţie pentru rezolvarea blocajului?
Deşi, cu excepţia preşedintelui, cei mai mulţi actori politici dar şi sociali fac acum mult mai popular scenariul anticipatelor, principalele cauze care produc blocajul actual nu par să fie înlăturate, dacă ar avea loc alegeri înainte de termen.
Cauzele crizei actuale sunt relativ noi în raport cu alte crize politice din trecut, între ele numărându-se:
* cauze structurale legate de realitatea unui parlament cu nivel record de fragmentare, rezultat în urma alegerilor din 2024 (7 partide parlamentare / 8-9 grupuri parlamentare la Camera Deputaţilor [iv]);
* cauze date de opţiunea preşedintelui de a forma cordon sanitar în jurul AUR şi al celorlalte formaţiuni radical-populiste;
* cauze legate de schimbarea strategiei politice a partidelor: de exemplu, schimbarea strategiei de alianţe a USR, dar mai ales a PNL, vizavi de PSD, după moţiunea de cenzură din 5 mai 2026.
În privinţa fragmentării, nu e deloc o garanţie faptul că alegerile anticipate ar produce un peisaj parlamentar mai puţin fragmentat. Dacă AUR ar reuşi un scor în jur de 30-35%, iar PSD, PNL, USR s-ar situa la scoruri cuprinse între 10-20%, am avea o oarecare schimbare, în sensul conturării unui partid dominant. Dar, per total, am putea ajunge la cel puţin 6 partide în parlament[v] deci, în continuare un parlament foarte fragmentat, cu aceleaşi formaţiuni care vor trebui să negocieze.
Iar dacă ne referim la altă cauză nouă de blocaj, cordonul sanitar cu privire la AUR, dacă preşedintele va opta pentru menţinerea excluderii acestui partid din zona guvernamentală, riscul de blocaj rămâne, din nou, ridicat.
Cauza legată de reorientarea strategiei de partid a PNL îngreunează şi ea alcătuirea unor guverne bazate pe coaliţii. Iar cum sistemul politico-electoral de la noi e mai degrabă orientat spre ceea ce numim democraţie consensualistă[vi], ce îndeamnă la guverne de coaliţie, realizarea unor astfel de cabinete după noile linii roşii / indisponibilitatea înspre negociere şi compromis ale partidelor, pare imposibilă. Deci, deocamdată nici din această perspectivă, anticipatele nu ar fi deloc o garanţie a deblocării.
România, caracterizată de un sistem pluripartidist, de un sistem electoral de tip reprezentare proporţională, cu parlament bicameral, cu existenţa unui control de constituţionaliate, cu o constituţie care se modifică foarte greu etc se încadrează în ceea ce Lijphart numea democraţii consensualiste. Iar blocajul actual provine şi din faptul că, deşi acestui tip de eşafodaj instituţional consensualist ce caracterizează România îi corespund mai degrabă guvernele de coaliţie, partidele româneşti adoptă un comportament mai degrabă majoritarist, care exclud negocierile, compromisul şi guvernele de coaliţie. Partidele noastre mainstream exclud inclusiv susţinerea parlamentară a unor guverne minoritare de coaliţie.
Iar democraţiile consensualiste sunt definite în opoziţie cu cele majoritariste, având la bază un sistem bipartidist (pe model MB), sistem de vot majoritar, parlament unicameral etc, şi, pe cale de consecinţă, guverne monocolore ce funcţionează pe principiul “câştigătorul ia totul”.
Şi Lijphart, atunci când distingea între cele două tipuri de democraţie, observa că există un curent, chiar în literatura de specialitate, de a considera că democraţia în general se confundă cu democraţia de tip majoritarist, care ar fi o formă superioară de democraţie şi care presupune existenţa a două blocuri opuse de partide (şi, cel mai adesea, un sistem de partide bipartidist), ce pot alterna la guvernare. Sigur, se poate ajunge la concluzia că României i-ar fi mai potrivit stilul majoritarist, dar asta ar presupune schimbarea din temelii a întregii arhitecturi instituţionale. Până atunci, avem modelul consensualist, ce forţează la guverne de coaliţie, negocieri, compromis.
Criza partidelor
Şi pentru că actuala criză este doar la suprafaţă o criză politico-guvernamentală, în profunzime fiind o criză a partidelor şi de reprezentare, dimensiunea la care partidele mainstream ar putea începe să lucreze ar fi profilarea lor în jurul unor proiecte de politici publice.
Criza partidelor[vii] este un fenomen ce caracterizează partidele clasice ale ţărilor europene (şi nu numai), mai ales începând cu 2008, şi care nu ocoleşte nici România, fiind vizibil prin abandonarea treptată de către partidele mainstream a agendei cetăţenilor şi a intereselor lor. De asemenea, orientarea partidelor clasice spre centrul axei ideologice, a condus la percepţia că partidele nu se mai disting între ele în niciun fel şi că nu mai reprezintă o alegere pentru votanţi. Astfel, cetăţenii ajung la cote ridicate de neîncredere, nemairegăsindu-se în ofertele electorale ale acestor partide şi nemaisimţindu-se reprezentate de acestea. Consecinţa directă a acestui fenomen interconectat – criza partidelor fiind implicit şi o criză de reprezentare –[viii], este reorientarea votanţilor dinspre votul pentru mainstream înspre votul partidelor populiste.
Revenind la partidele româneşti, tentativa din jurul unui eventual pol de dreapta PNL+USR de a se profila reformist doar în jurul PNRR şi a fondurilor europene nu este suficientă. Fondurile europene trebuie să fie în continuare tratate drept o oportunitate pentru România, dar nu sunt suficiente pentru a rezolva criza mai profundă a partidelor şi cea de reprezentare. În ceea ce priveşte PSD, o poziţionare anti-Bolojan, tradusă pentru electoratul propriu prin anti-austeritate, din nou nu e suficientă fără politici publice alternative.
Strict cu titlu de exemplu, modificarea sistemului electoral, în sensul menţinerii reprezentării proporţionale dar cu liste deschise, în care votanţii să fie cei care să poată ordona preferinţa pentru candidaţi, şi nu partidele, pare o discuţie fantastică în contextul actual. Dar ar veni vreo formaţiune cu o astfel de propunere care poate ar contribui cât de cât la restabilirea încrederii în partide?
[i] https://www.g4media.ro/kelemen-hunor-spune-ca-nu-se-pot-organiza-alegeri-anticipate-in-romania-parlamentul-nu-poate-fi-dizolvat-legal.html
[ii] Conform studiului Agenţiei de Rating Politic, Barometrul Poll/Int România, publicat în 8 iulie 2026, o tremie dintre respondenţi ar agrea alegerile anticipate şi ar respinge alte variante de deblocare, cum ar fi revenirea la vechea formulă de coaliţie, diverse formule de guverne minoritare prin rotaţii politice etc. Cei mai mulţi dintre cei care exprimă opţiunea pentru anticipate provin din votanţii AUR.
https://ratingpolitic.ro/wp-content/uploads/2026/07/barometrul-POLLINT-by-ARP-Iulie.pdf.
[iii] Ibidem.
[iv] https://www.cdep.ro/ords/pls/parlam/structura2015.gp?idl=1
[v] Sondajul citat mai sus surprinde doar 5 partide care ar trece pragul parlamentar.
[vi] Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, Polirom, 2006.
[vii] *Piero Ignazi, “The Crisis of Parties and the Rise of New Political Parties”, Party Politics 2(4):549-566, 1996.
*Martin Smith, “A Crisis of Political Parties”, pp.101-124, în Institutional Crisis in 21st-Century Britain, 2014.
* https://open-research-europe.ec.europa.eu/articles/5-288.
[viii] * İrem Özgören Kınlı, “The Crisis of Representation and Populism: A Comparative Reading of Mouffe and Rosanvallon”, Alternatif Politika, 2026, 18 (2): 183-206; https://dergipark.org.tr/en/download/article-file/6153541.
* Simon Tormey, “The Contemporary Crisis of Representative Democracy”, Democratic Theory 1(2):104-112, 2026.
