1.Dresajul
În decursul celor câteva zile pe care le-am petrecut la Târgu Mureș, cu ocazia primei ediții a Festivalului Intact, organizat de Naționalul din localitate- mai exact de Compania Tompa Miklós- spre a sărbători împlinirea a 80 de ani de la înființarea Teatrului Secuiesc, am avut șansa, devenită bucurie, de a vedea și un spectacol al Companiei Liviu Rebreanu. Unul riguros, impecabil lucrat, admirabil susținut actoricește, semnat regizoral de Botond Nagy. Căruia nu știu cum se face, însă nu i-am prea văzut în vremea din urmă producțiile. Mai toate provocatoare de controverse, de amestecuri de entuziasme și de categorice refuzuri, ceea ce până la urmă e cum nu se poate mai firesc. În teatru ca și în alte domenii, unanimitățile nu sunt mai niciodată bune. Grav e însă că în contestările foarte adesea violente, cărora a trebuit să le facă față în vremea din urmă regizorul au intervenit criterii și entități extra-teatrale și extra-estetice. Precum politicul și biserica. Așa cum nu s-a mai întâmplat la noi de multă vreme. Cred că numai Evangheliștii, o scriere de tinerețe a Alinei Mungiu-Pippidi, montată la Ateneul Tătărași din Iași, a mai avut parte de interpelări parlamentare și de amenințări cu afurisenia, adică cu excomunicarea religioasă, așa cum i s-a întâmplat spectacolului cu Profetul Ilie,regizat de Botond Nagy la Teatrul Național din București și prezentat publicului sub titlul Proorocul Ilie. Noroc că pe lângă o solidară echipă de creație, Botond Nagy l-a avut alături și pe directorul general interimar al TNB din acea vreme, extraordinarul George Călin.
Din fericire, Canin, rescriere pentru scenă a scenariului filmului Kynodontas datorată Dianei Nechit și lui Andrei C. Șerban, devenită spectacol în regia lui Botond Nagy la Compania Liviu Rebreanua Teatrului Național din Târgu Mureș nu a generat controverse. Contestări sau revolte publice. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe că ne-am afla în fața unui spectacol comod. Din contră.
Și cum ar fi putut să fie astfel când preț de vreo două ore vedem ceea ce ar trebui să fie o familie obișnuită aflată în plin proces de animalizare? De dresaj, De caninizare. De ieșire din realitate. Familia în cauză este suspendată în izolare, prin garduri, prin situarea la o periferie care nu e numai una spațială, ca și printr-o operațiune de reconceptualizare și mistificare lexicală. Aici unele cuvinte primesc definiții și sensuri complet diferite de cele pe care le au în dicționare. Corpul uman însuși este supus unei operațiuni de redefinire.
Cu excepția unei singure scene, consumată în interiorul firmei la care lucrează Tatăl, nici o altă secvență din spectacol nu se consumă în afara spațiului închis al casei familiei în chestiune. Cu excepția Capului familiei, nimeni altcineva nu are dreptul de a ieși afară. Respectivul ieșit amânat fiind amânat sine die. Adică până în ziua în care cuiva,unuia dintre cei trei copii, îi va cădea și îi va crește la loc un alt canin.
Un întreg complex de reguli aberante, asupra cărora par să fi convenit Mama și Tata au reglementat viața de zi cu zi a familiei. Acestea însemnând izolarea impusă de închipuita primejdie reprezentată de un prezumtiv atac al pisicilor dornice să extermine rasa canină, trezirea și culcarea la oră fixă, un anume număr de ore de somn ce trebuie respectate obligatoriu, executarea riguroasă a ordinelor tatălui, reguli rostite ferm, adesea răstit, falsele cursuri de semantică predate de mamă și înghițirea animalică a foilor pe care respectivele lecții au fost notate, mâncatul imitând matematic modul în care se hrănesc câinii, sexul periodic impus fiului, falsele distracții, precum ascultarea cântecelor bunicului. Plus pedepsele corporale dure aplicate la modul animalic celor ce încălcă regulile, pedepse de a căror punere în practică este responsabilă mama.
Cu excepția Cristinei, secretara oricum robotizată chemată periodic în folosul sexual al fiului, nimeni altcineva exterior familiei, nu trece pragul spațiului închis, în care se petrece povestea de coșmar pe care ne-o înfațișează spectacolul regizat de Botond Nagy. Nimeni altcineva nu poartă un nume propriu. Câteva panouri pe care sunt desenati câini, ca și animale ce pot fi sfășiate de ei și mâini omenești însăngerate delimitează livingul, camera copiilor și dormitorul părinților. Acestora, Raul Cioabă, semnatarul decorului, le-a mai adăugat un imens canin plasat în interiorul unei cutii de plexiglas. Cutia va fi adusă în centrul scenei de fiecare dată când în viața familiei supusă procesului de caninizare (care nu are cum să nu te ducă cu gândul la rinocerizarea din piesa lui Ionescu) se petrec momente pretins importante. Pe care băiatul și cele două fete sunt dresați să le salute prin lătrături.
Costumele create de Ioana Ungureanu subliniază și ele procesul de uniformizare. Copiii poartă niște haine semănând a uniformă, Tatăl e îmbracat într-un costum ce amintește de hainele militare sau de vânătoare. Senzația de apăsare, de închisoare, de lagăr este amplificată de light designul creat de Cristian Nițulecu. Ca și de cu totul remarcabila muzică de scenă, de sound-designul datorate lui Claudiu Urse. Chiar și unele cântece sunt modificate. De pildă, cel numit Bunicul, fals asimilat imaginii trucate a lui Frank Sinatra cânta Zorba Grecul cu versuri din My way.
Mama, fals clorotică, aparent absentă, calmă, devenită de nerecunoscut atunci când trebuie să își exercite funcțiile de călau, este fără cusur jucată de Elena Purea. Loredana Dascălu o joacă la cote remarcabile de profesionalitate pe sora cea mare. În a cărei conduită se insinuează tot mai puternic refuzul și însemnele revoltei ce vor arunca, la un moment dat, în aer întreg constructul, acceptatîn cel mai infantil mod cu putință de sora cea mică, rol căruia Larisa Dobrin îi imprimă o bine cumpănită doză de răutate, și de imprecisul și moral, și fizic fiu convingător până la ultimul detaliu adus în scenă de Daniel Suciu. Ale Țifra îi conferă o apariție ca la carte Cristinei, femeia aparent robotizată, iar Luchian Pantea are câteva apariții de culoare și nu numai în rolurile Directorul și Dresorul.
Bokor Barna, actor al Companiei Tompa Miklós, altminteri excelent, exemplar vorbitor de limba română, realizează un veritabil tur de forță în rolul tatălui. Dur, neiertător, mecanic, uneori fals patern și mimat drăguț, visceral, exploziv când universul dictatorial construit de el se fisurează, Tatăl creat de Bokor Barna își întinde forța distructivă și asupra spectatorilor. Le provoacă deliberat acestora o stare de disconfort și îi obligă la neliniște și la reflecție. Le cere, indirect, involuntar, regizorul și actorul mizând aici pe contra-reacție, să facă orice spre a-și păstra condiția de om.
Teatrul Național din Târgu Mureș- Compania Liviu Rebreanu
CANIN –Adaptare scenică de Diana Nechit și Andrei C. Șerban după scenariul filmului Kynodontas de Yorgos Lanthimos
Regia: Botond Nagy
Decorul: Raul Cioabă
Costume: Ioana Ungureanu
Muzica și sound design: Claudiu Urse
Light design: Cristian Nițulescu
Cu: Bokor Barna (Tatăl), Elena Purea (Mama), Loredana Dascălu (Sora cea mare), Larisa Dobrin (Sora cea mică), Daniel Suciu (Fiul), Ale Țifrea (Cristina), Luchian Pantea (Directorul, Dresorul)
2.Un road movie pe scenă
Alaska a intrat în repertoriul Companiei Tompa Miklós a Teatrului Național din Târgu Mureș ca urmare a colaborării cu Yorick Studio. Un teatru independent al cărui încăpățânat și admirabil animator rămâne pe mai departe actorul și regizorul Sebestyén Aba. Colaborarea respectivă are în timp un anumit istoric, indubitabil unul dintre cele mai fericite, fie și numai dacă ne gândim la faptul că datorită ei, în urmă cu ani buni, Naționalul târgumureșean a devenit co-părtaș la marele succes reprezentat de Trilogia minelor a lui Székely Csaba. Una dintre cele mai serioase creații ale dramaturgiei din România post-decembristă.
Alaska este ceea ce se cheamă un text comisionat. Adică a fost scris de Elise Wilk la comanda lui Yorick Studio. Care își continuă astfel fructuoasă colaborare cu dramaturga, colaborare începută în anul 2020, atunci când același Sebestyén Aba a montat Dispariții. Un text care, asemenea Alaskăi, urmărește deopotrivă istoria unei familii ca și aceea a României comuniste. O istorie văzută din perspectiva a trei femei, mamă, fiică, nepoată care, așa cum constată la un moment dat Victoria, mama, nu au prea avut-o cu fericirea.
La fel ca Dispariții, Alaska respectă, deliberat sa nu, modelul celebru al celor Trei generații, fără a aduce însă acel happy end pe care i l-a impus scriitoarei format la exigențele cenaclulului Sburătorul trecerea cu arme și bagaje și nu fără un evident profit de partea ideologiei comuniste.
Formal, povestea din Alaska începe în anul 1982, însă originele faptelor se pierd în 1945, atunci când a început comunizarea țării, și în 1948, când România a devenit Republică.
Așa, odată cu pretinsa democrație populară, au apărut vacanțele prin sindicat sau pe cont propriu, cu cazare la particularla malul mării, mîndria ca, după economii cumplite și după o lungă așteptare, ai devenit proprietarul fericit al unei Dacii, mașină căreia Elise Wilk îi acordă statut de personaj, mirajul Occidentului și forțarea cu mari riscuri a frontierelor, interzicerea întreruperilor de sarcină, turnarea la Securitate a prietenilor și chiar a unor membri de familie. Toate acestea au marcat destinul Norei ca și pe cel al fiicei acesteia, Victoria, însă efectele lor nu au dispărut nici după 1989. Atunci când Anita, fiica Victoriei, s-a trezit și a trebuit să facă față unor deconturi ce i-au afectat relația cu propria mamă.
Nu există, în fapt, în noua piesă a Elisei Wilk, nici o Alaskă. Sau, mă rog, dacă există, ea nu este decât un personaj simbolic. Un fel de înger care apare, din când în când, spre a o ajuta când ii e mai greu pe Victoria. Există numai muzica, muzica unor vieți. Locul pianistului Berg din celebrul roman al lui Andreï Makine este luat aici tot de un pianist, amestec de creator și de clovn, adus pe scenă de Cári Tibor. Expert în compunerea mai ales a unor valsuri care însoțesc și comentează la modul propriu ceea ce li s-a întâmplat Norei, Victoriei și Anitei. Cu totul remarcabil interpetate de Nagy Dorottya, Berekmery Katalin și Gecse Rámona.
Cu excepția lui Berékmery Katalin, toate celelalte trei actrițe din distrbuție-celor deja numite li se adaugă excepționala Fülöp B Erzsébet- joacă mai multe roluri. Trecând cum nu se poate mai fluid și mai firesc de la un personaj la altul, de la un rol la altul, ajutate fiind de regia inspirată și, în același timp, discretă a lui Sebestyén Aba, de decorul- un semicerc întrerupt executat din lemn- creat de Sós Beata și de costumele cum nu se poate mai potrivite imaginate de Dobre-Kóthai Judit.
Ajunsă la 50 de ani, în evidentă criză existențială, constatând că în viața ei aproape nimic nu s-a legat și că la o examinare atentă aproape nimic nu mai rezistă- nici relația cu părinții, nici aventura imaginară cu domnul inginer mediată de chipul dintr-un ziar al lui Ceaușescu, nici amorul eșuat cu Gustav, amor de pe urma căruia s-a născut Anita cu care îi este tot mai greu să comunice și cu care se ceartă chiar înaintea nunții acesteia, o nuntă ce pentru ea înseamnă moarte- Victoria, fără cusur și fără nici o urmă de patetism sau exagerări lacrimogene jucată de Berékmeri Katalin, își amintește drumurile spre mare, mai întăi în tren, apoi într-o mașină Dacia 1300, obiect iconic pentru România comunistă, prietenii (Cami) și dezamăgirile copilăriei, tabuurile de neînțeles ale perioadei comuniste, avânturille și dezamăgirile post-decembriste. Din memoria reală ori post- viață a Victoriei apar pe scenă mama și Gustav) aplicat jucați de Nagy Dorottya, Alaska, creatură și imaginară, și fabuloasă, Cami din Arad, Tanti Smântână, Poștărița, Juta ori Marcela Penescu), zămisliți senzațional într-un exemplar tur de forță de această mare, imensă actriță care este Fülöp B. Erzsebet, ca și Anita, Fredi și domnul inginer, absolut meritoriu aduși în scenă de Gecse Rámona.
Nu chiar singur printre femei, căci l-a mai avut, cum spuneam, alături pe inepuizabilul Cári Tibor, beneficiind și de aportul coregrafiei rafinate creată de Baczó Tünde, Sebestyén Aba a creat la Târgu Mureș un minunat spectacol ce ne reamintește adevărul esențial că teatrul adevărat, teatrul cu adevărat bun nu poate exista fără actori pe măsură. Inspirați, devotați, serioși, stăpâni pe tot ceea ce înseamnă tainele profesiei.
Teatrul Național din Târgu Mureș-Compania Tompa Miklós &Yorick Studio
ALASKA. CĂLĂTORIE ÎN TIMP de Elise Wilk
Traducerea de Albert Mária
Regia: Sebestyén Aba
Decor: Sós Béata
Costume: Dobre –Kóthai Judit
Coregrafia: Baczó Tünde
Muzica: Cári Tibór
Cu: Nagy Dorottya (Nora, Gustav, Tatăl Anitei), Berekméri Katalin (Victoria, fiica Norei), Gecse Ramóna (Anita, fiica Victoriei, Fredi, Domnul inginer), Fülöp B. Erzsébet (Alaska, o creatură strălucitoare, Paula, partenera lui Gustav, Cami din Arad. Tanti Smântână, Poștărița, Juta, sora lui Jonas din Rog, Marcela Penescu, o colegă de clasă a Victoriei, Asistenta medicală), Cári Tibor (Muzicianul), O Dacie 1300 crem, fabricată în anul 1983
