Bulgaria, reprezentată de interpreta Dara, și România, reprezentată de Alexandra Căpitănescu și trupa sa, s-au clasat pe podium anul acesta la Eurovision. Pentru prima oară în aproape două decenii, o țară balcanică, anume Bulgaria, reușește să câștige din nou Concursul Muzical Eurovision, iar topul este dominat de state din regiunea noastră. Dacă, de obicei, România și Bulgaria bifează ultimele două poziții în clasamentele și statisticile europene ale dezvoltării socio-economice și bunei guvernanțe, platforma globală pe care Eurovisionul o constituie le regăsește pe cele două țări vecine în fruntea clasamentului.
De fapt, întocmai în această putere de emulație rezidă valențele Eurovisionului pentru statele participante. Chiar și o țară mică sau de dimensiuni medii are oportunitatea, la Eurovision, să construiască un imaginar alternativ al propriei națiuni, în conformitate cu propriile perspective. Totodată, pentru aceste state, Eurovisionul, cel mai urmărit spectacol muzical din lume, devine și o tribună globală majoră, tribună care le permite să dobândească un capital important de reputație în fața unor audiențe de zeci de milioane de urmăritori din întreaga lume.
În urma unui rezultat remarcabil și în marja unei poziționări onorabile, pe locul al doilea, în preferințele publicului din întreaga lume, România poate extrage câteva lecții valoroase în urma ediției din acest an a Concursului Muzical Eurovision.
Alexandra Căpitănescu și noul „consens național”: soft power ca proiect de țară
Anul acesta, o trupă rock formată din cinci tineri români, trupă a cărei medie de vârstă nu depășește 20 de ani, a reușit să capteze atenția și simpatia audiențelor globale. După multiple controverse vizând simbolistica melodiei „Choke Me”, un moment scenic profund conceptual, o performanță vocală impecabilă și o narațiune dedicată conflictului interior afin condiției artistului au reușit să plaseze România pe podium. Solista, Alexandra Căpitănescu, are numai 22 de ani și urmează în prezent un masterat în Fizică medicală la Universitatea din București. Între timp, doi dintre colegii de trupă ai acesteia se pregătesc să susțină, în scurt timp, bacalaureatul.
Acesta este pachetul pe care România l-a prezentat pe scena Eurovision anul acesta: un grup de tineri care, în absența unor parcursuri privilegiate, au captat un public internațional. Pentru ei, dar și motivați de reacția internațională încurajatoare, sute de mii de români din diaspora s-au mobilizat, dincolo de opțiunile lor politice, să susțină efortul României la Eurovision. Aceștia au atribuit voturi țării noastre din întreaga lume și au poziționat-o pe locul al doilea în preferințele publicului. Chiar mai mult, de la Oana Gheorghiu, viceprim-ministră în Guvernul României, Oana Țoiu, ministra afacerilor externe, până la David Popovici și Nadia Comăneci, figuri marcante ale sportului autohton, sau voci din sfera suveranistă precum Anca Alexandrescu și Diana Șoșoacă, lider politic cu vederi de extremă dreaptă, sprijinul pentru prestația României la Eurovision a fost aproape unanim. După doi ani de absență la Eurovision, o țară întreagă a urmărit, sporadic dacă nu integral, competiția, militând pentru reprezentanții țării.
Semnalul este unul cât se poate de clar: o trupă de elevi și studenți a reușit, în trei minute pe scena Eurovision, să furnizeze României mai multă vizibilitate decât clasa politică în ani de zile. Tot ei au reușit să revitalizeze un consens național pe care România l-a mai resimțit, în ultimii ani, doar cu ocazia performanțelor de la Jocurile Olimpice și Euro 2024 și în contextul victoriilor înotătorului David Popovici. Orice performanță, fie ea sportivă, artistică sau de altă natură, a românilor în ecuația globală comportă și o astfel de vocație: aceea de a stimula un sentiment de demnitate națională în rândul cetățenilor, de a mobiliza o formă de securitate ontologică, siguranță și certitudine în raport cu propria identitate națională.
Românii, dincolo de fenomenul polarizării politice extreme, caută la unison ca țara lor să devină vizibilă și relevantă pe scena internațională, pentru că reputația crescândă a țării se traduce în oportunități sporite, perspective de prosperitate, dar mai ales într-un sentiment intrinsec de confort și demnitate. Pe scurt, românii caută ca România să adopte o strategie de „soft power” sinonimă cu proiectul său de țară, iar decidenții politici trebuie să îmbrățișeze această realitate.
Emulația națiunii pe scena globală. O oportunitate pentru România
De la asimilarea solistei noastre cu Lady Gaga, Evanescence sau Nightwish, până la asocierea cu Wednesday Addams, personajul principal din serialul Netflix omonim filmat, în bună măsură, la Castelul Cantacuzino din Bușteni, Alexandra Căpitănescu a devenit, prin prezența sa scenică, un nou reper în vasta zestre simbolică a competiției. Așa cum reflectă și studii academice realizate pe tema competiției, Eurovisionul este o platformă potrivită pentru „esențializarea națiunii”. Referindu-se la oportunitatea pe care o țară o accesează pentru a-și clădi propria simbolistică într-un context internațional, România a fost anul acesta un bun exemplu al fenomenului. Simbolistica întunecată, pe alocuri gotică, specifică legendelor transilvănene a fost întruchipată consistent anul acesta pe scena Eurovision de către Alexandra Căpitănescu. De altfel, adepții fenomenului au și efectuat paralele între momentul nostru scenic și legenda lui Dracula sau alte referințe din folclorul întunecat al spațiului românesc.
Scena Eurovision permite, însă, națiunilor să adopte orice formulă de auto-reflecție pe care o consideră relevantă. Grecia, spre exemplu, a ales să caricaturizeze consumerismul contemporan, fructificând o portrerizare creativă a crizei financiare din 2015. Croația a reinterpretat, prin valențe feministe, tradiția femeilor catolice care, pentru a se elibera din robia otomană, își tatuau anumite simboluri pe piele. Albania a adresat, în melodia sa, trauma dezrădăcinării, iar piesa artistului Alis a devenit un verosimil imn al diasporei.
Practic, pentru România, opțiunile de auto-reflecție pe scena Eurovision sunt dintre cele mai vaste. Anii următori pot să constituie o oportunitate de amplificare a imaginii țării în arena muzicală globală, iar trei posibile arii tematice ar putea constitui un țesut potrivit pentru un astfel de efort. Mitologia întunecată și muzica atmosferică au demonstrat, în multiple ocazii, că magnetizează publicul extern și se înscriu cu succes în arsenalul de fascinație pe care România îl nutrește. „Mioritismul performativ”, o strategie de branding de țară pe care Republica Moldova a consacrat-o la Eurovision, constituie o altă perspectivă interesantă. În cele din urmă, muzica Europop și ritmurile balcanice, arii muzicale în apanajul cărora România deja s-a consacrat, pot să fie integrate în imaginarul de țară pe care România îl vocalizează în fața lumii.
„Bangaranga” – O victorie pentru muzica balcanică, o victorie pentru România
Melodia „Bangaranga”, interpretată de către artista bulgară Dara, îl are drept producător pe românul Cristian Tarcea (Monoir). Faimos deja în plan internațional, autor al multor hituri care au răsunat în întreaga Europă și dincolo de granițele acesteia, Monoir este unul dintre multiplii exponenți ai unei industrii muzicale autohtone pe care autoritățile au ignorat-o cu prisosință. De la Edward Maya la Inna și Alexandra Stan, România a devenit un hub al fenomenului Europop și Eurodance, un curent pe care nu am reușit să îl traducem într-un brand de țară precum celebrul „K-pop”, fenomen amplificat în bună măsură de către guvernul Coreei de Sud.
Practic, România a înregistrat o dublă prezență pe podiumul Eurovision și nu numai datorită producătorului român al piesei câștigătoare. Victoria Bulgariei este, de fapt, emblematică pentru întregul peisaj muzical autohton ancorat în universul balcanic contemporan. În ciuda clasismului, elitismului și, uneori, xenofobiei care vizează curente muzicale precum etno-pop, muzica dance cu influențe balcanice sau manelele, „Bangaranga”, o melodie dublată de o narațiune scenică vastă, consacrată insecurităților estetice ale indivizilor în climatul actual, a reușit să transpară dincolo de aceste bariere.
Triumful Bulgariei mai confirmă încă o chestiune importantă: România are toate șansele de a câștiga, în viitorul apropiat, competiția. Investiția în ecosistemul creativ autohton se arată a fi, totodată, o decizie înțeleaptă, de relevanță strategică pentru orice stat care își valorifică prestația internațională. Diplomația muzicală este un pilon în clădirea unui brand de țară credibil, iar industria muzicală autohtonă, de la artiști independenți la proiecte muzicale consacrate, deja și-a demonstrat testul măsurii în contexte internaționale. Croirea unei politici de stat în jurul acesteia este elementul lipsă.
Extrema dreaptă și moldofobia, faza pe Eurovision
Desigur, nicio ediție de Eurovision nu și-ar îndeplini potențialul fără a provoca cel puțin câteva controverse care să domine spațiul public. Dacă, în ultimii trei ani, conversația internațională privind Eurovisionul a fost capturată de participarea contestată a Israelului și boicotul a cinci state (Slovenia, Spania, Olanda, Islanda și Irlanda) care o condamnă, controversa majoră a acestei ediții pentru România o constituie punctajul pe care juriul din Republica Moldova l-a atribuit României.
Audiențele din România și Republica Moldova și-au acordat reciproc, ca de fiecare dată, cele 12 puncte. Totuși, juriul din Republica Moldova a acordat României doar 3 puncte. Deși directorul Teleradio Moldova a subliniat caracterul regretabil al acestei situații, iar Rita Druță, purtătoarea de cuvânt a Moldovei, și-a manifestat inclusiv impulsul inițial de a refuza să mai prezinte rezultatele din pricina dezacordului față de conținutul acestora, dezbaterea a inflamat ambele maluri ale Prutului.
Vocile suveraniste și cele de extremă dreaptă din România au lansat atacuri în tăvălug asupra Republicii Moldova, instrumentalizând această dezbatere publică. Apeluri care vizau sistarea oricărui sprijin pentru Chișinău au amplificat tensiunea. O decizie regretabilă a unui comitet format din numai șapte persoane a ajuns să fie asimilat poziției unui stat, în ciuda sprijinului masiv al acestuia pentru reprezentanții României.
Nici juriile din România nu au acordat punctaje maxime prestațiilor Republicii Moldova de ani de zile. Cu excepția voturilor anulate ale juriului român din 2022, care ar fi plasat Moldova pe prima poziție, România, juriile noastre au situat Moldova, în general, în intervalul pozițiilor 3-6. Merită să invocăm, totodată, câteva episoade importante din istoria recentă a competiției, care vorbesc mult mai mult despre solidaritatea culturală dintre cele două state la Eurovision:
- În 2016, când României i-a fost interzis să mai participe din cauza taxelor de apartenență la EBU, organizatorul Eurovision, pe care TVR nu le-a putut achita, Moldova s-a oferit să îl integreze pe Ovidiu Anton, reprezentantul nostru, în prestația lor. În timp ce Lidia Isac, reprezentanta Moldovei, interpreta o melodie pop-dance, Ovidiu Anton este un cântăreț de muzică rock. Desigur, scenariul nu s-a mai materializat, dar Lidia Isac a reunit, totuși, un grup de artiști din acel an într-un moment simbolic, în care a interpretat melodia țării noastre.
- În 2022, Moldova a reprezentat în egală măsură și România la Eurovision. „Trenulețul” este, în multe feluri, un manifest unionist, un manifest al familiei de destin pe care țările noastre o reprezintă. Și în 2023 Moldova ne-a reprezentat patrimoniul comun, mioritic, la Eurovision, prin melodia „Soarele și luna”. Juriul nostru a plasat-o atunci pe poziția a 4-a în preferințele lor.
- Anul acesta, Satoshi a susținut pe scena Eurovision un manifest al europenității Moldovei în limba română. Pe Satoshi și Alexandra îi reunește nu numai o distanță minoră între orașele lor natale, Cahul și Galați, de 70 de km, ci și o poziționare a statelor noastre în top 5 în preferințele publicului.
- Ambasadele României și Moldovei în străinătate, dar și numeroși lideri politici de pe ambele maluri ale Prutului, au promovat în consonanță cele două melodii, iar îndemnul de vot s-a adresat amândurora.
(Ri)Tornero la Eurovision: Concluzii
României îi lipsește, așa cum iteram anterior, o strategie de soft power. Timpul nu este, însă, pierdut. Alexandra Căpitănescu o dovedește: vâltoarea pe care prestația sa a provocat-o, atât în România, cât și în rândul audiențelor internaționale, poate să fie materializată într-un proiect mai larg de diplomație muzicală pentru România. În plan domestic, un produs muzical reușit creează un sentiment de aderență sau chiar de apartenență al publicului local, care devine promotor și multiplicator al acelui act artistic. În plan extern, produsul muzical este asociat cu eticheta statului de origine și determină audiențele respective să descopere într-o manieră mai structurată statul de origine. Muzica este un activ strategic pentru un stat care caută să se profileze în arena internațională și să genereze o formă de atracție, esențială în îndeplinirea unor ambiții de politică externă mai largi.
Lansat în urmă cu șapte decenii drept pilon în reconcilierea Europei de Vest după cel de-Al Doilea Război Mondial, Eurovisionul a ajuns nu numai cel mai urmărit spectacol muzical din lume, ci și, în multe feluri, sinonim cu proiectul pan-european. După căderea Cortinei de Fier, Eurovision a devenit, în mentalul țărilor post-comuniste proaspăt participante, o platformă a „revenirii în familia europeană”. După doi ani de absență, România înregistrează o performanță notabilă, egalând astfel ștacheta pe care Luminița Anghel & Sistem (2005) și Paula Seling & Ovi (2010) au stabilit-o. Articolul de mai presus propune, în marja acestui succes, un exercițiu de reflecție menit să fructifice pe deplin și chiar să amplifice potențialul acestui moment marcant în istoria României la Eurovision, cel mai consacrat proiect muzical al lumii.
