Inevitabila ciocnire a coloșilor? SUA și China între „lebăda neagră” și „rinocerul cenușiu”

Rivalitatea dintre Statele Unite și China este considerată tot mai frecvent, de majoritatea experților în relații internaționale, principala competiție geopolitică a secolului XXI, iar riscul unui conflict militar direct a devenit o preocupare centrală a strategiilor de securitate a țărilor occidentale dar și a celor asiatice. Deși nici Washingtonul, nici Beijingul nu par să dorească în mod activ un război total, dinamica actuală a competiției strategice, presiunile politice interne, competiția tehnologică exacerbată și problema Taiwanului creează condițiile unei escaladări care ar putea deveni dificil de controlat. Observăm că mai ales în spaţiul academic american se scriu articole, studii, care iau în calcul posibilitatea unui conflict militar sino-american, inclusiv cu ipoteza unei escaladări nucleare accidentale.

Zoologie (metaforică) și predicție

Aşadar, în urma lecturării unor analize geostrategice recent publicate de institute si centre strategice de reflecție americane, specializate în relații internaționale (CSIS, CFR), de reviste precum Foreign Affairs, Foreign Policy, Geopolitical Futures, L’Express, de think tank-ul britanic Council on Geostrategy și cel american RAND, încercăm să înțelegem cum s-ar putea ajunge în final la un război între cei doi mari actori geopolitici ai secolului al-XXI-lea – Statele Unite, puterea încă dominantă pe plan militar, și China, marele challenger strategic aflat în rapidă ascensiune. Mai important însă, ne întrebăm dacă un asemenea conflict ar reprezenta o „lebădă neagră” („black swan”), sau mai degrabă un „rinocer cenușiu” („grey rhino”). Conceptul de „lebădă neagră” se referă la un eveniment improbabil și imprevizibil, capabil să producă consecințe extreme, în timp ce „rinocerul cenușiu” descrie un risc major, cunoscut și observabil, pe care actorii implicați aleg adesea să îl subestimeze sau să îl ignore (asemănător cu „tactica” struțului de a băga capul în nisip). Aceste concepte, utilizate frecvent în analiza de risc din economie și în științele sociale, oferă un cadru util pentru înțelegerea dinamicii actuale a rivalității sino-americane.[i]   

S-a repetat frecvent de către experți că în centrul tensiunilor sino-americane se află Taiwanul. Pentru China, reunificarea insulei cu țara-mamă reprezintă o chestiune de legitimitate istorică și de securitate națională, iar liderii chinezi consideră tot mai mult că ascensiunea militară și economică a Chinei trebuie să conducă inevitabil la reducerea influenței americane în Asia-Pacific. În schimb, Statele Unite privesc apărarea Taiwanului mai ales ca pe un element esențial al credibilității alianțelor americane din Asia. O eventuală abandonare a Taiwanului, deși posibilă și teoretic fezabilă, nu doar că ar pune în mâinile Beijingului o imensă capacitate de producție a cipurilor avansate, dar ar afecta și încrederea Japoniei, Coreei de Sud, Filipinelor și Australiei în garanțiile de securitate oferite de Washington, putând precipita formarea unei ordini regionale dominate de Beijing. Desigur, un stat ca Japonia ar putea alege să devină neutru decât să se alăture Chinei, dar tot ar fi un aliat mai puțin pentru SUA. Gruparea QUAD s-ar putea dezintegra și ea, dacă Japonia și Australia vor imita India și vor păstra o neutralitate prudentă.

Percepții și calcule

Calculul strategic al celor două puteri este însă diferit. China beneficiază de proximitatea geografică și de o capacitate industrială uriașă, fiind capabilă să producă rapid rachete, drone, nave și muniții convenționale. În același timp, Armata Populară de Eliberare (PLA) a fost reorganizată în ultimele două decenii special pentru un posibil conflict regional în jurul Taiwanului și al „primului lanț de insule”. Deși președintele Xi Jinping a ordonat epurări masive în rândul conducerii militare chineze, acestea nu par să fi afectat decisiv capacitatea operațională a PLA într-un eventual conflict convențional de mare intensitate. Statele Unite păstrează însă avantaje importante în domeniul nuclear, în capacitatea navală globală, în rețeaua de alianțe și în tehnologiile militare avansate. În timp ce Beijingul dispune în prezent de doar trei portavioane, dintre care unul nu este încă pe deplin operațional, marina americană operează unsprezece portavioane nucleare și rămâne principala forță navală globală. Washingtonul dispune de o triadă nucleară matură, de submarine strategice extrem de performante și de o experiență operațională net superioară celei chineze.

Totuși, ambele tabere au vulnerabilități majore. Statele Unite ar trebui să susțină operațiuni militare la mii de kilometri distanță, cu linii logistice lungi și baze vulnerabile în Guam, Okinawa sau Japonia. Mai multe simulări strategice realizate de experții din cadrul CSIS și RAND sugerează că SUA ar putea epuiza rapid stocurile de rachete de precizie și muniții avansate într-un conflict intens cu China. Pe de altă parte, China depinde masiv de comerțul maritim, de importurile energetice și de stabilitatea economică internă. Un război prelungit ar putea afecta grav exporturile chineze și ar expune Beijingul riscului unei blocade navale americane. Dacă războiul se va prelungi mai mult de 2-3 luni, americanii vor duce lipsă de metale și pământuri rare, iar chinezii de petrol, cipuri si semiconductori.

Blitzkrieg vs reziliență

Andrew Davidson, analist militar în cadrul think tank-ului Geopolitical Futures, afirmă că  epoca  actuală tinde să ”favorizeze ofensiva” deoarece tehnologiile moderne – dronele, rachetele de precizie, imaginile satelitare comerciale și instrumentele digitale de targetare – permit lovirea infrastructurii critice la costuri relativ reduse, în timp ce apărarea completă a tuturor bazelor, porturilor, rețelelor logistice și energetice devine tot mai dificilă și mai scumpă. În opinia sa, ”sistemele ofensive sunt mai ușor de produs, înlocuit și extins decât rețelele defensive concepute pentru a le intercepta. Chiar și atacurile care nu își ating obiectivele pot genera costuri semnificative prin consumarea stocurilor de interceptori, necesitatea reparațiilor și obligarea adversarului să mențină permanent resurse defensive dispersate pe suprafețe foarte largi.”[ii] Într-un eventual conflict China–SUA, această logică ne face să presupunem că ambele părți ar încerca încă din primele faze ale conflictului să paralizeze infrastructura adversarului prin atacuri fulger asupra bazelor aeriene, porturilor, sateliților, rețelelor logistice și comunicațiilor din Indo-Pacific. Un Blitzkrieg efectuat mai ales cu roiuri de drone și salve de rachete, implicând spațiul terestru, cel maritim, aerian și probabil cosmic, dar și cu atacuri cibernetice masive. China ar încerca să împingă forțele americane cât mai departe de Taiwan și Marea Chinei de Sud prin lovituri masive cu rachete și drone asupra bazelor SUA din Japonia, Guam sau Filipine, în timp ce SUA ar urmări să degradeze rețelele logistice, maritime și industriale chineze de care depinde economia și capacitatea militară a Beijingului.

Seth Jones, președintele Defense and Security Department din cadrul CSIS crede că Statele Unite nu sunt pregătite pentru un război prelungit cu China, în special în jurul Taiwanului, deoarece nu dispun de suficiente muniții cu rază lungă, sisteme de apărare antiaeriană, drone și capacități industriale pentru a susține un conflict de mare intensitate. Problema nu este doar militară, ci mai ales industrială și logistică: China produce armament și platforme militare la scară de „economie de război”, în timp ce SUA au stocuri limitate, timpi lungi de producție (3–4 ani pentru multe muniții critice) și baze vulnerabile în Indo-Pacific. Superioritatea militară americană nu mai poate fi bazată doar pe tehnologie avansată și platforme sofisticate, ci trebuie susținută de capacitatea de producție industrială, reziliență logistică și „masă” operațională într-un război lung contra Chinei.[iii]

Și desigur, va fi și problema victimelor. Doctrina militară americană se fundamentează pe ideea reducerii numărului de soldați morți sau răniți în război, la un prag cât mai scăzut, suportabil pentru națiune și pentru economie. În schimb, societatea chineză ar putea considera acceptabile costuri umane mai ridicate decât cele tolerate politic în societățile occidentale.

Lovirea de către fiecare dintre tabere a marilor orașe ale adversarului, cumva asemănător cu ceea ce vedem astăzi în încleștarea ruso-ucraineană, ar ridica problema rezilienței la suferință și pierderi, umane și materiale. Adică cel care va rezista mai bine pe o perioadă mai lungă de timp în teorie va câștiga.

Pe de altă parte, după cum sugerează și un alt expert american Jimmy Goodrich (cercetător asociat al IGCC și expert de prim rang în tehnologie, geopolitică și securitate națională, cu specializare în Chinei și Asia de Est) într-o analiză din 2024 dedicată tensiunilor sino-americane, rivalitatea dintre Statele Unite și China nu mai poate fi interpretată exclusiv prin prisma unor „lebede negre”, adică a unor evenimente rare și complet imprevizibile. Din contră, multe dintre riscurile actuale – militarizarea Taiwanului, competiția tehnologică, confruntarea economică și escaladarea strategică în Indo-Pacific – seamănă tot mai mult cu un fenomen din gama „rinocerului cenușiu”: un pericol major, vizibil și discutat deschis, dar pe care actorii internaționali speră în continuare să îl evite. De altfel însuși Xi Jinping de-a lungul anilor a folosit aceste metafore specifice stiințelor sociale vestice, semn că este genul de lider care calculează atent riscurile și oportunitățile și dorește să înțeleagă și percepția taberei opuse. În paradigma clasică a actorului rațional. Însă ancorarea sa în spațiul ideologic al comunismului și naționalismului, fie și cu trăsături chinezești, vârsta, factorii ideologici, personalizarea puterii și logica regimurilor autoritare pot influența procesul decizional în situații de criză

Cum s-ar putea ajunge la un război deschis între Statele Unite și China?

Un conflict ar putea izbucni fie accidental, fie în urma unei decizii deliberate de escaladare. Cel mai probabil scenariu rămâne o criză în jurul Taiwanului: blocadă navală, incidente aeriene sau maritime, atacuri cibernetice ori lovituri asupra infrastructurii spațiale și de comunicații. Un atac chinez asupra Taiwanului ar reprezenta un scenariu de tip  rinocer cenușiu:  riscul este vizibil si discutat adesea, există semnale clare de ani de zile, actorii statali implicați îl percep ca fiind posibil, dar speră să îl evite iar  tensiunile cresc gradual.

Unele analize occidentale evocă inclusiv posibilitatea unui „Pearl Harbor spațial”[iv], în care China ar încerca să neutralizeze sateliții și infrastructura orbitală americană pentru a limita capacitatea Statelor Unite de coordonare militară în Pacific, utilizând rachete antisatelit cu rază lungă sau, într-un stadiu mai avansat al confruntării tehnologice, sisteme laser. E un scenariu discutat în cercurile strategice, unii spun că ar fi posibil, alții consideră că nu, așadar tot un rinocer cenușiu ar fi.  Într-un asemenea context, riscul unei reacții disproporționate, al unei erori de calcul și al unei escaladări necontrolate ar deveni extrem de ridicat.

Un alt factor destabilizator este posibila transformare a sistemului internațional dintr-o ordine bipolară într-o triadă nucleară formată din SUA, China și Rusia. Cele trei state ar avea asigurată capacitatea de descurajare nucleară și în acest fel ar încerca să reconfigureze agresiv sferele de influență, fără a se teme de reacția țărilor-victime. În timpul Războiului Rece, descurajarea nucleară se baza pe relația relativ stabilă dintre Washington și Moscova. Apariția Chinei ca mare putere nucleară introduce însă un grad suplimentar de incertitudine. Mai ales pentru că Beijingul refuză să negocieze limitarea creșterii propriilor stocuri de încărcături nucleare. Fiecare actor ar trebui să fie capabil să anticipeze simultan reacțiile celorlalți doi, ceea ce ar crește clar riscul interpretărilor eronate (misperceptions), al reacțiilor în lanț, cu efect de escaladare necontrolată.

Război terminat cu victorie? Nu e obligatoriu!

 În ceea ce privește rezultatul unui eventual război, majoritatea analizelor consideră puțin probabilă o „victorie clară” a uneia dintre părți. Un scenariu favorabil SUA ar presupune apărarea cu succes a Taiwanului și menținerea alianțelor regionale, însă cu costuri economice și militare foarte mari. Un scenariu favorabil Chinei ar implica neutralizarea rapidă a defensivei Taiwanului, ocuparea sa și limitarea intervenției americane, dar chiar și în acest caz Beijingul ar suporta pierderi economice uriașe și riscul izolării internaționale. În realitate, cel mai probabil rezultat al unui conflict convențional major ar fi un război de uzură urmat de un armistițiu instabil, o „înghețare” a conflictului sau o nouă formă de confruntare permanentă în Indo-Pacific.

Există însă și scenariul cel mai periculos: escaladarea nucleară limitată. Pe măsură ce China își extinde arsenalul strategic și încearcă să atingă o formă de paritate nucleară cu SUA până în jurul anului 2035, riscul ca ambele puteri să ia în calcul lovituri preventive sau demonstrații nucleare crește semnificativ. Unele analize franceze avertizează că dezvoltarea scuturilor antirachetă americane și militarizarea spațiului ar putea destabiliza doctrina tradițională a descurajării reciproce, făcând calculul strategic mai imprevizibil decât în timpul Războiului Rece.

Să presupunem că, după un an sau doi de război, decidentul suprem de la Beijing va observa că armata chineză (PLA) a rămas cu prea puține stocuri de arme convenționale, că sistemele electronice si cele de AI le-au fost serios degradate. Dar și americanii ar putea ajunge în această situație. În final, în scenariul cel mai dur, s-ar ajunge la escaladare nucleară, lovituri asupra marilor orașe chinezești și americane, poate si asupra statelor aliate ale adversarului, un scenariu puțin probabil, mai degrabă de tip lebădă neagră.

Dacă rivalitatea sino-americană va degenera într-un război deschis, este probabil să apară retrospectiv numeroase interpretări care vor susține că semnalele erau evidente și că lumea politică „nu a vrut să vadă” inevitabilitatea confruntării. Însă, asemenea multor evenimente majore ale secolului XX, diferența dintre analiza retrospectivă și capacitatea reală de predicție rămâne esențială: ceea ce după producerea catastrofei pare o succesiune logică și inevitabilă de cauze era, în timp real, doar una dintre multiplele evoluții posibile ale sistemului internațional. Cazul clasic este al Primului Război Mondial, ale cărui semne prevestitoare au părut post-factum clare si totuși ignorate de decidenții politici. Nassim Taleb, „părintele„ conceptului de lebădă neagră, a utilizat expresii precum „retrospective distortion”și„narrative fallacy” spre a descrie aceste erori de citire a trecutului prin cheie deterministă. De ce? Pentru că oamenii au tendința să asocieze strâns gradul de anticipare retrospectivă a unui eveniment major cu nivelul real de predictibilitate, în timp ce memoria colectivă tinde să elimine treptat informațiile și scenariile alternative, cele nematerializate.[v]

În concluzie, riscul unui război între Statele Unite și China nu derivă neapărat din dorința directă a uneia dintre părți de a începe un conflict, ci din combinația dintre rivalitatea strategică, competiția tehnologică, natura regimurilor politice, problema Taiwanului și posibilitatea unor erori de interpretare într-un sistem internațional tot mai instabil, cu evoluții adesea incerte. Atât Washingtonul, cât și Beijingul încearcă să combine descurajarea militară cu menținerea dialogului și a interdependenței economice. Tocmai această combinație de competiție intensă și cooperare limitată definește noul echilibru strategic al secolului XXI. Echilibru care se menține în umbra războiului, ca un avertisment permanent că istoria ne-ar putea arunca din nou în morișca nemiloasă a unei epoci asemănătoare cu prima jumătate a secolului trecut. (articol publicat si pe platforma Centrul Politic)

[i] Jimmy Goodrich, Gray Rhinos and Black Swans: Making Sense of Rising China-U.S. Tensions, IGCC Podcast / Talking Policy, University of California, August 2024. Vezi si Xi says China should make contingency plans for „black swan” and „grey rhino” events, Reuters, 29 January 2021, sau Willy Wo-Lap Lam, Xi Jinping Warns Against the “Black Swans” and “Gray Rhinos” of a Possible Color Revolution, China Brief, Jamestown Foundation, 20 February 2019.

[ii] A. Davidson, The Diffusion of Technology Is Changing Warfare, Geopolitical Futures, https://geopoliticalfutures.com/the-diffusion-of-technology-is-changing-warfare/, 22 May 2026.

[iii] S. Jones, Is the United states prepared for a war with China? (CSIS Briefs), https://www.csis.org/analysis/united-states-prepared-war-china, May 2026.

[iv] Harrison, Todd, A Space Force is Worth the Price, CSIS, 27 November 2018. Vezi si James Oberg, Pearl Harbor in Space, OMNI Magazine, vol. 6, nr. 10, 1984, http://www.jamesoberg.com/, sau Nancy Gallagher, Reconsidering the Rules for Space Security, the Center for International and Security Studies at Maryland, 2004, https://spp.umd.edu/sites/default/files/2019-07/spacesecuritymonograph.pdf, 2008. Gallagher se referea la lucrările desfășurate de o comisie specializată – The Commission to Assess United States National Security Space Management and Organization (the Rumsfeld Commission), Report of the Commission to Assess United States National Security Space Management and Organization, 2001, 6, http://www.globalsecurity.org/space/library/ report/2001/nssmo/index.html.

[v] Vezi Jim Cloos, The Black Swan: The Impact of the Highly Improbable, by Nassim Nicholas Taleb, https://tepsa.eu/analysis/the-black-swan-the-impact-of-the-highly-improbable-by-nassim-nicholas-taleb/, 2.02.2022.