La sfârșitul lunii aprilie 2026, doamna Narcisa Urucu Balaban, redactor-șef adjunct al Radio Trinitas, mi-a trimis o invitație la un dialog care urma să fie difuzat pe 15 mai a.c., cu ocazia Zilei Mondiale de Acțiune pentru Climă. După o primă acceptare a invitației, din motive personale, am renunțat la dialogul radio. Dar, recitind coordonatele inițiale propuse de realizatoarea emisiunii „Lumina Cunoștinței” pentru acel dialog de o oră, le-am găsit (pe cele mai multe dintre ele) demne de interes și de răspunsuri, chiar și la distanță. De aceea, cu acordul doamnei Urucu Balaban (care mi-a scris că nu are nicio rezervă în a folosi sugestiile inițiale ale domniei sale), am compilat răspunsurile mele sub forma unui dialog scris. Titlul dialogului aparține doamnei Urucu Balaban, căreia îi mulțumesc, pe această cale, pentru oportunitatea acestui dialog la distanță.
Cum ar trebui să vorbim despre climă: criză, proces natural sau combinație?
A vorbi despre climă ca despre o „criză” este o alegere retorică, nu una științifică. De ce? Pentru că presupune că sistemul climatic este un organism fragil, aflat pe marginea colapsului, care reacționează violent la orice mică perturbare. În articolele mele de pe Contributors.ro și în cărțile publicate în țară și străinătate[1], am demontat constant această metaforă biologică: departe de a fi un pacient, clima este un sistem fizic cu inerție enormă, modelat de procese naturale care operează pe scări de timp de la decenii la milioane de ani. A transforma orice variație într-o „urgență” este o strategie retorică, nu o concluzie științifică. Este ca și cum ai striga «incendiu!» doar pentru că ai aprins aragazul în bucătărie. Poate crea panică, dar nu ajută la înțelegere.
Pe de altă parte, a reduce totul la procese naturale și a exclude complet influența umană este la fel de simplist sau reductiv. Omul influențează clima, dar nu o controlează. Suntem un factor suplimentar într-un sistem dominat de oceane, atmosferă, cicluri astronomice și dinamici interne. În intervențiile mele am insistat că influența umană există, dar trebuie înțeleasă în contextul variabilității naturale, nu în afara ei.
Abordarea corectă este, deci, una mixtă: recunoașterea contribuției antropice, dar fără a o transforma în cauza unică a tuturor fenomenelor. Clima nu este nici în colaps, nici complet indiferentă la activitatea umană. Este un sistem complex, iar discursul despre el trebuie să reflecte această complexitate, nu să o simplifice în sloganuri. Clima trebuie tratată ca pe o problemă complexă, cu componente naturale și antropice, care cere atât atenuare (ameliorare, mitigation), cât și adaptare.
Și atunci, cum ar trebui să vorbim despre climă? Simplu: cu date, nu cu sloganuri. Și dacă tot vrem să fim utili, n-ar strica să punem pe masă și costurile politicilor pe care le recomandăm — ceva ce discursul climatic dominant evită cu obstinație. Frica nu a salvat niciodată pe nimeni; înțelegerea, da.
Ce este, de fapt, „schimbarea climei”?
Schimbarea climei este modul normal de funcționare al planetei. Pământul a trecut prin epoci glaciare, perioade tropicale, oscilații rapide și tranziții lente, toate acestea înainte ca omul să emită un singur gram de CO2. Clima se schimbă pentru că Pământul se rotește în jurul axei sale și a Soarelui, se înclină, își rearanjează continentele, își modifică circulațiile oceanice și își ajustează compoziția atmosferei. A reduce totul la activitatea umană înseamnă să tai o bună parte din realitate. E ca și cum ai explica istoria Europei doar prin bătălia de la Waterloo.
În discursul public, „schimbarea climei” a devenit un termen-umbrelă care acoperă orice: de la variații naturale milenare până la fenomene meteorologice de o zi. Această confuzie este intenționată: dacă totul este „schimbare climatică”, atunci orice poate fi folosit drept dovadă. De aceea, am insistat permanent că știința cere distincții, nu amalgamări.
Schimbarea climei este, în esență, un proces fizic, nu o metaforă politică. Ea trebuie înțeleasă prin date, arhive geologice și mecanisme naturale, nu prin panică mediatică sau moralizare ideologică. Ce înseamnă asta practic? Că, înainte de orice recomandare de politici, trebuie să știm cauza anume asupra căreia ne concentrăm, cu ce grad de certitudine și pe ce interval de timp. Fără această disciplină intelectuală minimă, riscăm să cheltuim resurse colosale pe soluții la probleme prost formulate — o tradiție pe care climatismul o duce la rang de artă.
Care sunt factorii care influențează schimbarea climei pe termen lung? (clarificarea termenilor, evitarea confuziilor dintre climă, vreme, ecologie)
Pe termen lung, clima este modelată de o combinație de factori naturali: astronomici (ciclurile Milanković, care determină ritmurile glaciare-interglaciare de-a lungul a zeci de mii de ani)), tectonici (poziția continentelor), oceanici (circulația termohalină, curenții ENSO, PDO, AMO), atmosferici (compoziția gazelor), solari (variabilitatea activității solare, albedo) și erupții vulcanice. De ani buni atrag atenția că acești factori pot produce variații mult mai mari decât cele observate în ultimele două secole. A discuta despre climă, ignorând acești piloni, este ca și cum ai discuta despre istoria Europei ignorând Roma sau ai comenta un roman citind doar ultima pagină.
Acestor factori naturali li se adaugă componenta antropică relativ recentă (ultimele două secole): emisiile de CO2, metan și aerosoli (care influențează compoziția atmosferei), defrișările și schimbările de utilizare a terenurilor, a căror impact este vizibil în tendințele observate în ultimele decenii.
Confuzia dintre climă, vreme și ecologie este una dintre marile surse de dezinformare. Vremea este ceea ce se întâmplă azi. Clima este statistica vremii pe o perioadă de 30 de ani sau mai mult. Ecologia este studiul relațiilor dintre organisme și mediul lor. Confuzia dintre aceste domenii produce erori în politicile recomandate a fi adoptate: o inundație locală nu dovedește o tendință globală, iar pierderea biodiversității are cauze locale (fragmentare, poluare, agricultură intensivă), pe lângă influențele climatice. De-a lungul anilor, am demontat constant această confuzie, arătând cum presa amestecă deliberat aceste domenii pentru a crea narațiuni alarmiste. De exemplu, am scris de câteva ori că planeta noastră este biologic pustie: 99% dintre speciile de pe Pământ au dispărut. Această pierdere a biodiversității este o realitate indubitabilă și nu are legătură cu arderea combustibililor fosili din ultimii 200 de ani.
Clarificarea termenilor este esențială: fără ea, dezbaterea climatică devine un teren fertil pentru manipulare. Este, de asemenea, o precondiție pentru o alocare eficientă a resurselor. Metodologic, separarea semnalului de zgomot nu este trivială – necesită rețele dense de observații și arhive paleoclimatice. Cât privește atribuirea cauzală, studiile de atribuire sunt instrumente utile, dar cu intervale de încredere pe care presa le ignoră sistematic. Am spus-o în mai multe articole: știința nu produce verdicte, ci probabilități — iar citirea unui interval de încredere ca pe o certitudine este o formă de analfabetism statistic, nu de popularizare.
Temperatura medie globală ca indicator central
Temperatura medie globală este un indicator util, dar profund limitat. În mai multe articole/capitole de carte am arătat că această medie este o abstracție statistică, nu o realitate fizică măsurabilă direct. Ea combină extreme, zone cu densități diferite de stații, ajustări metodologice și interpolări. A o transforma în „termometrul planetei” este o metaforă seducătoare, dar falsă. Planeta nu are febră, iar clima nu este un organism care se supraîncălzește.
Mai mult, această medie globală este sensibilă la modul în care sunt integrate datele satelitare, la schimbările din rețeaua de stații și la ajustările climatologice. În textele mele am explicat cum aceste ajustări pot modifica tendințele, uneori semnificativ. A absolutiza un astfel de indicator este o eroare epistemică.
În realitate, clima este un ansamblu de procese, nu un singur număr (de ex., temperatura medie globală, concentrația de CO2). Un singur număr este ideal pentru politică, activism și titluri de presă. Folosit corect, ca parte a unui set de indicatori și comunicat cu onestitate despre limitele inerente, poate ghida politici eficiente. Folosit ca slogan, devine o sabie cu două tăișuri. Iar știința nu se face cu sloganuri, deși, după câte observ, asta nu pare să descurajeze pe nimeni, în particular.
Schimbarea climei și lipsa de interes pentru ecologie. Domenii diferite?
Clima și ecologia sunt domenii diferite, deși activismul contemporan le amestecă deliberat. Clima se ocupă de procese fizice globale; ecologia se ocupă de ecosisteme locale. Amestecarea celor doi termeni creează o confuzie costisitoare, care permite transformarea oricărei probleme ecologice într-o „dovadă climatică”, deși cauzele reale sunt adesea poluarea, utilizarea terenurilor sau degradarea habitatelor.
Lipsa de interes pentru ecologie este reală: solurile se degradează, biodiversitatea scade, ecosistemele sunt fragmentate. Dar aceste probleme nu sunt cauzate de CO2, ci de activități umane directe – poluarea, agricultura intensivă, urbanizarea extinsă. A le pune pe seama „schimbării climei” este o formă de evitare/transferare a responsabilității. În textele mele am criticat această tendință de a transforma clima într-un țap ispășitor universal. E mai ușor/convenabil să dai vina pe atmosferă decât pe deciziile politice și economice.
Ecologia cere soluții locale, nu panică globală. Iar confuzia dintre cele două domenii nu ajută nici știința, nici natura. Protecția naturii (ecologie) și reducerea emisiilor (climă) sunt ambele necesare, dar au instrumente, scări și priorități diferite. Sigur, sunt și puncte de contact reale: o pădure sănătoasă stochează carbon, un sol neepuizat rezistă mai bine la secetă. Dar acestea sunt argumente pentru politici locale, concrete, nu pentru a pune în spinarea unui singur gaz toate relele ecologice ale planetei. CO2 este un uriaș țap ispășitor al climatologiei moderne, inamicul public nr. 1, căruia i se impută toate dezastrele naturale moderne. Anul trecut scriam că:
Trecerea de la țapul ispășitor climatic la un management integrat al riscurilor necesită o revoluție sistemică: înlocuirea dogmelor cu analize cauzale multifactoriale, transformarea anxietății în acțiune calibrată și sublimarea panicii în pregătire rațională. Supraviețuirea nu este o funcție a emisiilor, ci a inteligenței colective aplicate vulnerabilităților identificabile.
Variabilitatea naturală a climei – „tabla de șah climatică”
În prezentarea cărții mele publicate în 2024, Editura Trei a scris:
Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili.
Metafora „tablei de șah climatice” descrie interacțiunea dintre procesele naturale: oceanele, atmosfera, ghețarii, vulcanii, Soarele. Fiecare piesă are propriile reguli și propriile mișcări. Omul este doar un pion care a învățat să se miște ceva mai repede, dar nu a devenit încă regină. Variabilitatea naturală este structura de bază a jocului. Sau, preluând o frază dintr-un articol publicat în 2024:
Prima regulă a șahului climatic este următoarea: Tabla de joc este mai mare decât credem noi și include mai multe piese decât combustibilii fosili.
De exemplu, ciclurile ENSO, AMO, PDO, NAO, Dansgaard–Oeschger sau Bond pot modifica temperatura globală mai mult decât emisiile umane pe intervale scurte. Aceste cicluri sunt adesea ignorate în discursul public, deși influența lor este masivă. Variabilitatea naturală nu e haos fără sens – are moduri recognoscibile și repetabile care domină clima în anumite perioade. Aceste „piese de șah climatic” interacționează – uneori se sincronizează, alteori se anulează – și astfel rezultă perioade de calm relativ sau de volatilitate accentuată.
Metafora tablei de șah climatic este utilă pentru că fiecare piesă are reguli proprii (periodicitate, mecanism fizic, regiune de influență), iar fiecare mutare produce consecințe care se propagă. Un curent ENSO (El Niño S0uthern Oscillation) puternic, așa cum se prefigurează a fi evenimentul din anul acesta, poate schimba tiparele de precipitații la scară globală pentru câțiva ani; o fază pozitivă a AMO (Atlantic Multi-decadal Oscillation) poate modifica relațiile de conectare/comunicare între Pacific și Atlantic pentru decenii. În termeni practici, asta înseamnă că trendurile pe termen scurt pot fi „mascate” sau „amplificate” de variabilitatea naturală.
A exclude variabilitatea naturală din discuție este o formă de analfabetism climatic.
Să nu confundăm orchestra cu dirijorul – variabilitatea naturală este orchestra, omul poate schimba partitura, dar nu poate anula instrumentele. Și totuși, în discursul public, omul a ajuns să fie acuzat că a angajat orchestra, a construit sala de concert și a inventat muzica. Ceva nu se leagă.
Schimbările climatice de dinainte de apariția omului
Istoria climatică a Pământului este o succesiune de glaciații și interglaciații, episoade de CO2 ridicat și perioade de CO2 scăzut, extincții și renașteri biologice. Important de precizat este că aceste variații au avut loc fără niciun aport uman. Așadar, schimbarea climei nu este o anomalie, ci norma. Anomalia este pretenția că doar epoca industrială a adus variații.
Înainte de Homo sapiens, planeta a trecut prin perioade cu temperaturi cu 5–10 °C mai mari decât cele actuale, cu niveluri de CO2 de 5–10 ori mai mari, cu mări tropicale la poli și cu glaciațiuni globale (Snowball Earth). Aceste episoade nu au distrus planeta, ci au modelat-o. În textele mele am folosit aceste exemple pentru a demonta narațiunea fragilității climatice. De asemenea, am citat o remarcă fabuloasă a comediantului George Carlin: The planet is fine. The people are fu**ed, adică Planeta e bine, mersi; salvați oamenii!
Dacă aceste variații masive nu au dus la colaps, este greu de susținut că variațiile actuale, mult mai mici, reprezintă o „amenințare existențială”. Istoria climatică este cel mai bun antidot împotriva panicii.
Fenomenele meteo extreme, variabilitatea naturală și activitatea umană (între influență reală și exagerare)
Fenomenele meteo extreme (valuri de căldură sau de frig, ploi torențiale sau secete, incendii de vegetație) sunt reale și pot fi influențate de schimbarea climei. Ele au existat întotdeauna și vor continua să existe. Cititorii mei au aflat că majoritatea bazelor de date globale nu indică o creștere semnificativă a intensității sau a frecvenței fenomenelor extreme, ci o creștere a raportării acestora – datorită tehnologiei, densității populației și mediatizării.
Activitatea umană poate influența unele fenomene locale – de exemplu, insulele de căldură urbane sau modificările în utilizarea terenurilor. Dar a transforma orice furtună, incendiu sau inundație într-o „dovadă climatică” este o formă de superstiție modernă. De regulă, am comparat această tendință cu reflexele medievale de a atribui fenomenele naturale furiei zeilor. Diferența este că acum zeii au fost înlocuiți cu molecule de CO2.
Fenomenele extreme cer luciditate, nu sentințe. Știința atribuirii este utilă când este onestă cu limitele ei — și este un instrument de prioritizare, nu de culpabilizare. A spune că un uragan a fost „mai intens cu 15% din cauza încălzirii globale” este diferit de a spune că „uraganul a fost cauzat de SUV-urile dumneavoastră”. Prima afirmație poate fi științifică; a doua este politică.
Distincția dintre influența climatică reală și exagerare este esențială. Fără ea, dezbaterea climatică devine un spectacol emoțional, nu o analiză științifică.
P.S. Partea a doua a acestui dialog la distanță va include răspunsurile mele la restul sugestiilor/întrebărilor propuse de doamna Narcisa Urucu Balaban.
[1] https://www.contributors.ro/author/constantin-cranganu/
Cranganu, C., 2024, The Dynamic Earth: Introduction to Geology and Climate Change, Kendall Hunt, 304 p.
idem, 2024, Clima în schimbare – De la frică la realitate, Editura Trei, 460 p.
idem, 2024, Reflecting on our Changing Climate, from Fear to Facts A Voice in the Wilderness, Cambridge Scholars Publishing, 266 p.
idem, 2021, Climate Change, Torn Between Myth and Fact, Cambridge Scholars Publishing, 2022 soft edition, 421 p.
Aja, S., and Cranganu, C., 2021, ed. a 3-a, Exploring the Earth System (ed. 1 – 2105; ed. a 2-a – 2017), KendallHunt Publishing, 348 p.
Cranganu, C.,2020, Schimbările climatice – Un ghid (uneori) incorect politic, Edit. Integral, 376 p.
idem, 2019, Mașina de răsucit idei incomode – Eseuri (aproape) incorecte politic, Edit. Integral, 376 p.
EXCELENT!!!! Multumim! Si sper sincer ca vor citi ( macar) acest articol cat mai multi oameni!
Într-adevăr!? Nu putem sa contrazicem. Omul este efemer locuitor pe această planeta iar Clima a cunoscut dintotdeauna schimbări sau modificări care raportate la „animalul” numit Om i-au fost sau nu i-au fost folositoare. Impactul acțiunilor umane asupra climei este minor dar el este folosit de noi toți spre a justifica atit politic cit și social activitatea noastră de zi cu zi. Este și asta o meserie?A exagera este un alt mod prin care umanitatea dorește sa își arate grandoarea. La nivel personal se intimpla la fel. Avem o vorba:lauda-ma Gura ca să-ți dau friptura. Nu ne putem schimba oricit am vrea.
Metaforic, de la zece mii de metri altitudine, poți identifica o tensiune între ignoranță și cunoaștere. Dar cu cât altitudinea se micșorează, cu atât manipularea, țintele false, jumătățile de adevăr devin tot mai evidente. Însă dincolo de acestea, se poate observa că aglomerările urbane au și dezavantaje, că agricultura intensivă afectează solurile și biodiversitatea, că lipsa mișcării, a somnului odihnitor și a alimentației echilibrate în principii nutritive readuc pe o traiectorie descendentă speranța de viață. Dacă te interesează ceva cu adevărat, cauți în multe locuri și te informezi corect, diversificat; dacă preferi comoditatea, accepți clișee, sloganuri. Din păcate, logica numerelor mari nu avantajează reflecția, cercetarea, iar starea presei este un bun indicator al degradării spațiului public. În fine, când te raportezi și la scara macro autentică, melancolia devine dominantă: îl poate ajuta conștiința pe om să depășească limitele naturale, astfel încât să nu facă rău nici în afara sa, dar să nu-și facă rău nici lui însuși?
Vă mulțumesc pentru comentariu și pentru modul în care ați formulat această îngrijorare legată atât de starea lumii, cât și de condiția noastră interioară. Perspectiva „de la zece mii de metri”, pe care o invocați, îmi amintește de nevoia de a privi „criza” globală în cadre mai largi de timp și spațiu, așa cum am încercat să explic în articolul Criza globală și răzvrătirea naturii. Ce se câștigă atunci când ceva se pierde? – de la Mica Glaciație și „răzvrătirea naturii” până la transformările sociale profunde pe care acestea le-au declanșat.
Observațiile dumneavoastră privind dezavantajele urbanizării, efectele agriculturii intensive asupra solului și biodiversității, degradarea stilului de viață sau starea presei ating, de fapt, același nucleu de întrebări: ce se pierde și ce se câștigă atunci când progresul tehnic și social ne împinge din nou să ne adaptăm la o „criză globală”, fie ea climatică, socială sau morală. În textul meu din 2019 am sugerat că perioadele de dezechilibru – cum a fost Mica Glaciație – pot funcționa paradoxal ca acceleratori ai ingeniozității umane și ai reorganizării societății, dar acest lucru nu anulează costurile umane, culturale și spirituale pe care le intuiți foarte bine.
Aveți dreptate când subliniați rolul informării corecte și diversificate, al exercițiului critic, într-un spațiu public tot mai zgomotos și uniformizant. Tocmai de aceea am încercat să propun o „cale mediană”: pe de o parte, să nu absolutizăm nici „răzvrătirea naturii”, nici „vinovăția umană”, iar pe de altă parte să vedem cum interacțiunea dintre variabilitatea naturală și deciziile noastre istorice a produs atât crize devastatoare, cât și capacități extraordinare de adaptare.
Întrebarea dumneavoastră finală, despre conștiință și depășirea limitelor naturale fără a produce rău, mi se pare în profund acord cu miza textului meu: ceea ce se câștigă atunci când ceva se pierde nu este garantat, ci depinde de felul în care ne înțelegem limitele și libertățile. Dacă Mica Glaciație a forțat Europa să-și reconceptualizeze relația cu natura și societatea, poate că și crizele actuale ne obligă să regândim raportul dintre cunoaștere, putere tehnologică și responsabilitate, astfel încât progresul să fie însoțit de mai multă luciditate și mai multă grijă față de lume și față de noi înșine.
nevoia de simplificare pina la caricatura uneori, e specific omeneasca, intilnita in multe activitati.
De ex in medicina rolul codoi e preluat de colesterol, ai colesterol esti bolnav, gata.
Pina si in tehnica, era un manager la un concern german care jura ca doar imbinarile reci sunr adevarate, sau cknstructori de avioane care jura ca numai fibra de carbon..
Chiar si-n muzica uneori se reduce totul la citeva masuri, pictura citeva trasaturi, sau imbracaminte, doar un mica fustita!
Climate change fearmongerers owe Gen Z an apology.
https://thehill.com/opinion/energy-environment/5891607-gen-z-climate-change-impact/
Amprenta sociologica a agitpropului verde-stangist arata ca o generetie intreaga traieste in angoasa, intr-o agonie indusa artificial, o letargie deznadajduita. Am aflat de la radio o expresie noua: „climate grief”; bocetul de la capul mortului.
Din pacate tinerii sunt ologiti drept cand ar trebui sa fie la apogeul dorului de viata.
Nu doar combustibilii fosili distrug planeta, dar și cultivarea orezului. Asta au stabilit un grup de cercetători de la universități din Maryland, Boston, Stanford, Paris, etc.
E timpul ca Asia sa mănânce mai putin orez. De carne de vita nu mai vorbesc. Ramane probabil o dieta bazata pe apa (preferabil de ploaie, fără consum de energie) si aer.
Zhang, J., Tian, H., Liang, XZ. et al. Global rice paddy greenhouse gas emissions have doubled over the past six decades driven by area expansion and intensified residue incorporation. Nat Food (2026). https://doi.org/10.1038/s43016-026-01355-8
Ideea autorilor articolului nu e nouă.
În ipoteza antropogenă timpurie, publicată în 2003, William F. Ruddiman a susținut că agricultura timpurie a avut un impact substanțial asupra gazelor cu efect de seră și asupra climei globale cu mii de ani în urmă, mult mai devreme decât se credea anterior. Această afirmație se baza pe faptul că concentrațiile de CO2 și CH4 din atmosferă au crescut în ultimele câteva mii de ani ai interglaciațiunii actuale, chiar dacă acestea scăzuseră în intervale comparabile în interglaciațiunile anterioare.
Dacă procesele naturale din sistemul climatic au determinat scăderea concentrațiilor de gaze în interglaciațiunile anterioare (toate anterioare apariției agriculturii), întrebarea evidentă este cum pot fi invocate aceleași procese naturale pentru a explica creșterea concentrațiilor de gaze în timpul acestei interglaciațiuni.
Creșterea anormală a concentrației de metan a început acum aproximativ 5.000 de ani. Mai multe activități umane generează metan, inclusiv irigarea câmpurilor, arderea biomasei (buruieni și reziduuri de culturi), îngrijirea animalelor și producerea de deșeuri organice, inclusiv deșeuri umane. În câmpurile irigate, atât orezul, cât și buruienile cresc în apa stătătoare și apoi mor și putrezesc. Odată ce plantele moarte consumă oxigenul disponibil, metanul este emis în atmosferă.
Același mecanism al emisiilor de metan are loc și natural.
Cercetările recente (2026) arată că mlaştinile şi pădurile inundabile sunt cea mai mare sursă naturală de metan la scară globală. Modelele şi estimările de ansamblu plasează emisiile naturale din mlaştini în perioada 2000-2025 la aproximativ 155 – 160 Tg CH4/an (teragrame pe an).
O bună parte din aceste emisii naturale de metan provine din așa-numitul „plămân verde” al planetei – jungla Amazonului, pe care mulți oameni o deplâng ca fiind micșorată de activități antropogene.
Într-un studiu publicat în Nature, 2017 (Large emissions from floodplain trees close the Amazon methane budget), autorii au estimat că arborii din luncile inundabile emit între 15,1 ± 1,8 și 21,2 ± 2,5 teragrame de CH4 pe an, pe lângă cele 20,5 ± 5,3 teragrame pe an emise la nivel regional din alte surse. În plus, autorii au mai oferit o estimare regională „de sus în jos” a emisiilor de CH4 de 42,7 ± 5,6 teragrame de CH4 pe an pentru bazinul Amazonului, pe baza profilurilor verticale regulate de CH4 din troposfera inferioară care acoperă perioada 2010–2013.
Deci, nu doar orezul antropogen, ci și „plămânul verde” natural al Terrei are contribuții semnificative la bugetul gazelor cu efect de seră din atmosferă.
Forță omului de a se adapta tuturor situațiilor ivite în cale face deliciul vieții. Plingaretii nu își au locul în societatea umana dintotdeauna. Crizele vin și trec dar omul încă ramine pe această planeta. Realizările umane sunt extraordinare. Totul în jurul nostru, la nivel extraterestru, este fie piatră, fie gaz, fie orisicare alta stare de agregare. Suntem singuri în univers la nivel extraterestru totul este fie piatra, fie gaz fie orisicare ala stare de agregare.Trăim prea puțin spre a putea cunoaște întregul. Raul face parte din noi. Atita timp cit efemerul guvernează planeta omul nu reprezinta mai nimic.
Mi se pare remarcabil faptul că postul de radio „Trinitas” v-a provocat la acest dialog. Nu am auzit de prea multe posturi de radio/TV din România care să facă asta. Cum ați primit solicitarea lor?
Cum ați primit solicitarea lor?
Tehnic, prin email – adresa mea e publică și apare pe profilul meu de pe această platformă.
Intelectual, cu interes intelectual. Prezentarea profilului emisiunii, realizate de doamna Narcisa Urucu Balaban, am găsit-o provocatoare pentru o reală dezbatere de idei în mass media din România:
Partea a doua a dialogului la distanță va exemplifica alte aspecte ale acestui demers editorial cu adevărat remarcabil.