Sunt profesor și diriginte și întotdeauna m-a interesat cum se simt elevii la orele mele și ce îi ajută să învețe. În acest sens, le-am cerut în mod constant să îmi spună ce explicații și activități le sunt utile și ce ar avea nevoie să facem diferit. Răspunsurile lor mă ajută să îmi adaptez predarea la nevoile clasei și să înțeleg mai bine experiența celor care învață alături de mine. De aici pornește și preocuparea mea pentru propunerea de a introduce uniforma obligatorie în școli. Mă interesează ce argumente justifică această obligație și cât au contat opiniile elevilor în formularea ei. Felul în care hotărâm ce vor purta la școală le arată și cât suntem dispuși să îi ascultăm.
Stabilim împreună regulile clasei
Aceeași preocupare mă însoțește și în rolul de diriginte. La începutul fiecărui an școlar, stabilesc regulile clasei împreună cu elevii, pentru că mi se pare firesc să contribuie la deciziile despre cum se comportă fiecare în spațiul în care își petrec o mare parte din zi. Acolo învață alături de colegi, construiesc relații și deprind feluri de a lucra împreună care contează pentru dezvoltarea lor și dincolo de rezultatele școlare. Felul în care fiecare își asumă să se comporte influențează experiența tuturor, iar regulile pe care le stabilim trebuie să aibă sens pentru cei cărora le cerem să le respecte.
Îmi doresc ca elevii să înțeleagă de ce avem nevoie de aceste reguli și să poată spune dacă unele li se par nedrepte sau greu de respectat. Din discuțiile noastre vine și disponibilitatea de a și le asuma, fiindcă au participat la formularea lor și își recunosc contribuția în ceea ce am hotărât împreună.
Participarea elevilor la stabilirea regulilor presupune, din partea mea, și responsabilitatea de a explica de ce unele propuneri nu pot fi acceptate. În asemenea situații, contează să discut cu ei motivele deciziei și să le arăt că am analizat ceea ce propun. Dacă le cer părerea, dar hotărăsc de fiecare dată fără să țin cont de ea, elevii înțeleg destul de repede că participarea lor este o formalitate, fără vreo influență asupra deciziilor.
La orele de istorie și educație socială, precum și în cadrul cluburilor de dezbateri și de educație juridică pe care le coordonez, le cer elevilor să își susțină opiniile cu argumente și să examineze cu atenție raționamentele celorlalți. Pornim de fiecare dată de la situații concrete pentru a înțelege cum se iau deciziile și ce posibilități au cetățenii de a le influența. Participarea responsabilă la viața comunității se leagă de competențele pe care urmăresc să le dezvolt prin aceste discipline, iar ceea ce facem la clasă trebuie să îi pregătească să se implice în problemele care îi privesc acum, ca elevi, dar și în cele care îi vor privi în anii următori, ca adulți. Atunci când îi încurajez să își exprime o poziție, îmi asum și obligația de a lua în serios argumentele lor, inclusiv când pun în discuție o regulă pe care eu o consider necesară.
Cine decide ce poartă elevii?
În ultimele zile, am impresia că despre uniforma obligatorie se vorbește mai puțin. Pentru elevii care ar urma să o poarte, întrebările rămân însă la fel de importante, chiar și după ce subiectul pierde din atenția publică. De aceea, merită să urmărim ce se decide în privința lor și cât cântărește punctul lor de vedere.
Toate acestea mă fac să privesc cu atenție proiectul privind introducerea uniformei obligatorii în școli. Adoptată de Senat, propunerea a fost transmisă Camerei Deputaților, unde procedura parlamentară continuă. Elevii ar resimți zilnic efectele unei asemenea măsuri, iar modul în care sunt tratați pe parcursul elaborării și adoptării ei le oferă o experiență directă despre relația cu instituțiile și despre importanța acordată opiniilor lor.
Pot elevii să influențeze decizia de a introduce uniforma obligatorie? Ce cuvânt vor avea de spus în alegerea uniformei la ei în școală?
Cine din Parlament ascultă argumentele elevilor înainte de votul asupra uniformei obligatorii? Cine le explică de ce propunerile lor sunt acceptate sau respinse?
Pentru a răspunde acestor întrebări, mi-am propus să urmăresc parcursul de până acum al proiectului, de la forma depusă și justificările inițiatorilor până la avize, amendamente și textul adoptat de Senat. Mă interesează felul în care adulții hotărăsc ce obligații le impun elevilor și locul pe care îl acordă, în acest proces, celor care vor trebui să le respecte.
Participarea elevilor este prevăzută în programe și în lege
Programa de educație socială ne cere să dezvoltăm capacitatea elevilor de a participa la deciziile care îi privesc. În clasa a V-a, competența specifică 3.2 urmărește participarea la decizii de grup pentru promovarea și apărarea propriilor drepturi, iar printre activitățile de învățare propuse se află elaborarea regulamentului clasei împreună cu elevii. În clasa a VII-a, competența specifică 3.1 vizează participarea civică și exercitarea calității de cetățean. Programa propune, între altele, alegerea reprezentanților clasei în consiliul elevilor și discutarea unor probleme ale comunității, pornind de la cazuri prezentate în presă, pentru a încuraja inițiativele elevilor. Sunt situații prin care copiii învață să formuleze propuneri și să contribuie la decizii ale căror efecte le cunosc din viața de zi cu zi.
Participarea lor are și un temei juridic explicit. Articolul 32, literele d)–f), din Statutul elevului prevede apărarea drepturilor și intereselor elevilor prin petiții, exprimarea publică a opiniilor și inclusiv organizarea unor acțiuni de protest, cu respectarea legii. Când elevii contestă obligativitatea uniformei, așa cum au făcut luni, 28 septembrie, venind la școală îmbrăcați în negru în semn de protest, folosesc o formă de exprimare recunoscută chiar de actul care le reglementează drepturile și îndatoririle în școală.
Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 stabilește, la articolul 105 alineatul (5), că deciziile majore sunt luate prin consultarea reprezentanților beneficiarilor primari, menționând explicit Consiliul Național al Elevilor și asociațiile reprezentative ale elevilor la nivel național. Aceeași lege prevede, la articolul 85 alineatul (1) litera b), că învățământul preuniversitar trebuie să formeze competențele necesare pentru „integrarea socială și participarea cetățenească activă în societate”. Școala are, așadar, responsabilitatea de a-i pregăti pe elevi să participe la viața publică, iar legea prevede consultarea reprezentanților lor în luarea deciziilor majore din educație.
Consultarea nu presupune acceptarea tuturor solicitărilor elevilor, dar presupune să le oferi posibilitatea de a-și prezenta argumentele cât timp decizia mai poate fi influențată. Din această perspectivă vreau să citesc parcursul proiectului privind uniforma obligatorie. La școală îi învățăm să își susțină opiniile și să își apere drepturile prin mijloace democratice. Când folosesc aceste mijloace pentru a contesta o obligație pe care Parlamentul intenționează să le-o impună, ce greutate au argumentele lor în decizia parlamentarilor?
Ce probleme ar trebui să rezolve uniforma?
Propunerea a fost înregistrată la Senat pe 16 iunie 2026, cu solicitarea de a fi dezbătută în procedură de urgență. Expunerea de motive pornește de la „o accentuare a diferențelor socio-economice dintre elevi”, vizibile în vestimentație, și le asociază cu excluderea socială, presiunea psihologică și bullyingul. Documentul nu prezintă însă date care să arate în ce perioadă s-au accentuat aceste diferențe, cum au fost măsurate sau ce rol au hainele în producerea fenomenelor descrise.
Diferențele dintre elevi dispar dacă îi îmbrăcăm la fel?
Totuși, diferențele materiale pot deveni vizibile în multe alte împrejurări din viața școlară. Telefonul, încălțămintea, ghiozdanul și instrumentele de scris pot indica posibilități financiare diferite chiar dacă elevii poartă aceeași uniformă. La orele de educație fizică, diferențele pot apărea prin echipamentul sportiv, dacă acesta nu este inclus în ținuta comună. Se pot observa și când un copil își permite o excursie organizată cu clasa, iar altul rămâne acasă.
Contează, de asemenea, resursele de care elevii dispun pentru a învăța. Unii au un calculator propriu și un spațiu liniștit pentru teme, alții împart dispozitivele și camera cu frații lor. Accesul la meditații sau la activități extrașcolare cu taxă poate crea diferențe de oportunități pe care uniforma nu le înlătură. Reducerea contrastelor dintre hainele elevilor trebuie, prin urmare, discutată separat de reducerea inegalităților dintre ei. Chiar dacă acceptăm că o ținută comună ar putea diminua unele comparații vestimentare, rămâne de demonstrat cât ar conta acest lucru în prevenirea excluderii și a bullyingului.
Această obiecție apare și în argumentele reprezentanților elevilor. Într-un interviu publicat de HotNews pe 25 septembrie, Bogdan Gogan, secretarul executiv al Consiliului Național al Elevilor, explica faptul că diferențele materiale rămân vizibile prin alte bunuri și susținea necesitatea unor măsuri de prevenire a bullyingului. Observația sa privește chiar legătura pe care inițiatorii o presupun între uniformă și reducerea fenomenului.
Avem deja reguli. De ce ne trebuie și uniformă obligatorie?
Expunerea de motive critică și lipsa unei abordări naționale unitare privind echitatea și siguranța, în contextul în care regulile vestimentare sunt lăsate la nivelul școlilor. Există însă deja o obligație în Legea învățământului preuniversitar. Art. 106 alin. (2) lit. c) solicită elevilor să se prezinte la școală într-o „ținută vestimentară decentă și adecvată”, potrivit regulamentului unității de învățământ. Această formulare stabilește o cerință generală privind vestimentația, fără să impună uniforma obligatorie.
Școlile au și cadrul pentru elaborarea propriilor regulamente, în limitele legii și în funcție de specificul lor. Art. 2 din Regulamentul – cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar (ROFUIP) prevede participarea reprezentanților elevilor la elaborarea regulamentului de organizare și funcționare și dezbaterea proiectului în consiliul școlar al elevilor. Înainte de introducerea unei obligații naționale, ar fi necesar să se explice ce nu funcționează în acest cadru și de ce sunt insuficiente măsurile adaptate problemelor fiecărei școli, discutate inclusiv cu elevii. Un regulament local nu poate rezolva singur inegalitățile sociale, dar nici existența lor nu demonstrează necesitatea uniformei obligatorii.
Documentul anunță beneficii „fără să creeze discriminări sau presiuni financiare asupra familiilor”, fără să prezinte calcule care să susțină această asigurare. Pentru o familie contează costul tuturor pieselor necesare, al schimburilor și al înlocuirii hainelor pe măsură ce copilul crește. Contează și dacă sprijinul promis ajunge înainte ca elevului să i se ceară să respecte noua obligație. Aceste detalii vor trebui urmărite în prevederile proiectului și în mecanismul de finanțare.
Hainele ne spun cine are dreptul să intre în școală?
În privința siguranței, uniforma este prezentată ca un mijloc de recunoaștere rapidă a elevilor școlii, care ar reduce riscul accesului persoanelor neautorizate. O ținută distinctivă poate oferi un indiciu vizual, însă nu confirmă identitatea sau dreptul de acces. O persoană din afară ar putea purta haine asemănătoare, după cum un elev al școlii ar putea veni, într-o zi, fără una dintre piesele uniformei.
Procedurile de acces trebuie să poată distinge între aceste situații. Pentru a susține beneficiul invocat, ar fi necesară o evaluare a contribuției uniformei la siguranță, în raport cu verificările deja existente.
Ce îi face pe elevi să simtă că școala este și a lor?
La fel de atent merită examinată promisiunea privind întărirea sentimentului de apartenență.
Uniforma poate deveni un simbol al unei comunități de care elevii se simt legați. Atașamentul față de școală se construiește însă prin experiențele trăite acolo și prin felul în care valorile declarate sunt respectate în relațiile de fiecare zi. Contează dacă elevii se simt în siguranță, dacă sunt ascultați și dacă pot contribui la viața școlii. Comunitatea se construiește și atunci când părinții, profesorii și elevii lucrează împreună la proiectele școlii, discută dificultățile pe care le întâmpină și își asumă fiecare o parte din soluție. Din aceste experiențe poate crește înțelegerea că educația are nevoie de efortul lor comun și că progresul elevilor este un scop pentru care merită să facă echipă, inclusiv atunci când au opinii diferite. Sentimentul de apartenență se formează astfel și din ceea ce reușesc să construiască împreună, din încrederea că se pot sprijini și că fiecare are un cuvânt de spus în viața școlii.
Teoria sună tare bine, dar aici justificarea proiectului întâlnește o dificultate. Dacă uniforma trebuie să întărească apartenența elevilor la școală, participarea lor la discutarea măsurii ar trebui să conteze. Este greu să le ceri elevilor să simtă că școala este și a lor dacă nu le explici cum au fost luate în considerare opiniile lor despre o obligație pe care ar urma să o respecte zilnic.
Nici legătura dintre simplificarea alegerilor vestimentare și concentrarea asupra învățării nu poate fi considerată demonstrată printr-o simplă enunțare. Uniforma ar putea ușura alegerea hainelor dimineața, dar acest avantaj practic nu dovedește că elevii vor fi mai atenți la ore sau mai implicați în activitățile școlare. Exemplele din Franța și Marea Britanie, invocate în expunerea de motive, nu sunt însoțite de rezultate ale unor evaluări care să susțină efectele promise.
Elevii au ceva de spus. Cine îi ascultă?
Despre consultare există și o poziție explicită a Consiliului Național al Elevilor. Într-un mesaj public relatat de AGERPRES pe 24 septembrie, după adoptarea proiectului de către Senat, organizația afirma „Nu am fost invitați la dezbateri, nu am fost consultați, dar se așteaptă să ne conformăm.” Declarația privește parcursul proiectului până la votul Senatului.
Este supărător că în întreaga expunere de motive nu sunt prezentate opiniile elevilor despre introducerea uniformei obligatorii, rezultatele unei consultări sau intenția de a le cere părerea asupra acestei schimbări. Documentul explică ce beneficii ar urma să primească elevii, fără să arate ce spun ei despre problemele invocate și despre soluția aleasă în numele lor. Pentru o măsură justificată inclusiv prin apartenența la comunitatea școlară, această absență contează și este flagrantă. Da, mă repet, dar mai sus aminteam de idealurile pe care și le propune sistemul de învățământ prin programele școlare și prin legile care îl organizează. Privite în lumina acestui demers, ele par utopice. Îi pregătim pe elevi să își susțină opiniile și să participe la deciziile comunității, însă, când se stabilește o obligație care îi va privi în fiecare zi, adulții par să știe deja ce este mai bine pentru ei, fără să îi mai întrebe.
Cine alege uniforma pe care o vor purta elevii?
În forma depusă pe 16 iunie 2026, propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii învățământului preuniversitar prevedea că modelele, standardele tehnice și componentele uniformelor sunt stabilite de consiliul de administrație al fiecărei școli, „cu consultarea obligatorie a consiliului școlar al elevilor și a asociației de părinți”. Cuvântul „obligatorie” contează, fiindcă școala ar fi trebuit să ceară opinia reprezentanților elevilor înainte de a hotărî ce uniformă vor purta.
Consultarea prevăzută în forma inițială privea însă doar alegerea uniformei în fiecare școală. Elevii puteau să își spună părerea despre hainele pe care urmau să le poarte, fără ca această consultare să pună în discuție obligativitatea uniformei, asupra căreia urma să decidă Parlamentul.
Această atribuție avea legătură directă cu articolul 40 alineatele (1) și (2) din Statutul elevului, care recunoaște consiliilor școlare ale elevilor rolul de parteneri consultativi ai școlilor și posibilitatea de a exprima opiniile elevilor despre problemele care îi afectează direct. Alegerea hainelor purtate zilnic la școală este o astfel de problemă.
Consultarea elevilor dispare
Mai departe, la punctul 5 din avizul Consiliului Legislativ se invocă cheltuielile suportate de părinți și se recomandă ca alegerea uniformei să se facă „cu acordul consiliului reprezentativ al părinților”, continuând cu formularea „iar nu doar cu consultarea asociației de părinți, acolo unde există, și a consiliului școlar al elevilor”. Elevii sunt, așadar, menționați în continuare în aviz, la finalul enumerării, în timp ce pentru părinți se solicită explicit acordul.
În forma adoptată de Senat pe 21 septembrie 2026, alegerea modelelor, standardelor tehnice și componentelor uniformei revine consiliului de administrație al fiecărei școli, „cu acordul consiliului reprezentativ al părinților”.
Consiliul școlar al elevilor nu mai apare în această prevedere. Dispariția mențiunii nu înseamnă, prin ea însăși, anularea drepturilor generale de participare prevăzute în Statut, dar elimină din proiect obligația explicită de a-i consulta tocmai asupra alegerii uniformei. Pentru părinți, consultarea devine acord necesar. Pentru elevii care vor purta hainele, garanția expresă a consultării dispare.
Cine plătește uniforma și ce se întâmplă dacă elevul nu o are?
Pentru o familie care are nevoie de sprijin financiar, obligația de a purta uniforma vine cu o întrebare fundamentală. Cine asigură banii și când ajung aceștia la beneficiar? Chiar aici, documentele din dosarul legislativ semnalează probleme pe care simpla promisiune a unor subvenții nu le rezolvă.
Consiliul Legislativ cere reanalizarea prevederilor despre finanțare și corelarea lor cu mecanismele deja existente în Legea învățământului preuniversitar. Observă că enumerarea bugetelor din care cheltuielile „pot fi finanțate” nu stabilește suficient de clar cine are obligația să asigure banii și prin ce mecanism se acordă sprijinul pentru achiziția uniformelor.
În susținerea acestei observații, Consiliul invocă art. 138 alin. (5) din Constituție, care condiționează aprobarea unei cheltuieli bugetare de stabilirea sursei sale de finanțare. Face trimitere și la art. 14 alin. (5) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale. Potrivit acestei prevederi, după aprobarea bugetelor locale, actele normative care afectează aceste bugete pot fi aprobate numai dacă precizează sursele care acoperă cheltuielile suplimentare sau diminuarea veniturilor pentru anul bugetar respectiv.
Argumentul Consiliului Legislativ privește și nivelul la care este luată decizia. Obligația ar fi instituită printr-o lege aplicabilă în întreaga țară, fără să provină dintr-o hotărâre a autorităților locale. De aceea, Consiliul consideră necesară indicarea exactă a sursei principale de finanțare și avertizează, la pagina 3 a avizului, că „în lipsa acestei precizări, norma poate genera incertitudine juridică și bugetară, precum și riscul transferării neclare asupra autorităților administrației publice locale a unei obligații financiare stabilite prin lege, cu posibile implicații asupra autonomiei locale sub aspect financiar”. Practic, Parlamentul ar impune uniforma în toată țara, dar ar lăsa autorităților locale sarcina de a găsi banii pentru sprijinul promis, fără să stabilească limpede cine este obligat să plătească și din ce fonduri.
În ciuda acestor neclarități și riscuri semnalate, avizul Consiliului Legislativ este favorabil.
Consiliul Fiscal semnalează o problemă concretă în adresa sa din 26 iunie 2026. La punctul 1, constată că, pentru propunerea privind uniformele școlare, „nu au fost întrunite cerințele prevăzute la art. 15 alin. (1)” din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010.
Pentru a putea emite o opinie, Consiliul solicită documentele prevăzute la acest articol, pe care inițiatorii au obligația să le prezinte atunci când propun măsuri care majorează cheltuielile bugetare. Este vorba despre fișa financiară, însoțită de ipotezele și metodologia de calcul utilizată, precum și despre declarația că majorarea cheltuielilor este compatibilă cu obiectivele și prioritățile strategiei fiscal-bugetare, cu legea bugetară anuală și cu plafoanele de cheltuieli prevăzute în această strategie.
În acest document, Consiliul Fiscal nu formulează o opinie favorabilă sau nefavorabilă asupra propunerii privind uniformele, deoarece documentația transmisă nu îndeplinea cerințele legale pentru evaluarea impactului bugetar. Propunerea introducea obligația de a purta uniformă și prevedea posibilitatea cumpărării acesteia din bani publici, dar fundamentarea financiară trebuia completată. Pentru familia care ar urma să depindă de acest sprijin, rămânea de lămurit pe ce calcule se baza promisiunea că vor exista bani pentru uniformă.
Consiliul Economic și Social contestă argumentele pentru uniforma obligatorie
În expunerea de motive, inițiatorii leagă diferențele materiale vizibile în vestimentație de excludere și bullying și susțin că uniforma ar reduce aceste fenomene. Consiliul Economic și Social (CES) răspunde, în avizul nefavorabil, că „problema este reală, însă soluția este comodă”. Diferențele sociale rămân vizibile în telefoane, încălțăminte, vacanțe sau bani de buzunar. CES atrage atenția asupra prejudecăților care transformă bunurile materiale în criterii de superioritate și asupra lipsei mecanismelor de prevenție, a consilierii insuficiente și a sprijinului de care profesorii au nevoie pentru gestionarea conflictelor. Contează, de asemenea, dacă elevii pot vorbi în siguranță despre ceea ce li se întâmplă.
Promisiunii că uniforma va întări sentimentul de apartenență, CES îi răspunde că „apartenența nu se coase pe rever”. Ea se construiește prin respect și încredere, într-o școală în care elevul se simte ascultat. „O comunitate școlară nu devine mai unită pentru că toți elevii poartă aceeași vestă”, observă Consiliul. Iar argumentului că uniforma ar favoriza concentrarea asupra învățării, CES îi răspunde că materialele incomode, ținutele nepotrivite sezonului sau croielile care ignoră diversitatea corporală pot afecta atenția și participarea elevilor la ore.
CES amintește și rolul școlii de a forma tineri care gândesc, se exprimă și își asumă propria identitate, făcând distincția dintre decența vestimentară și impunerea uniformei la nivel național. Revin aici la art. 106 alin. (2) lit. c) din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, care prevede deja obligația elevilor de a veni la școală într-o ținută decentă și adecvată, conform regulamentului unității.
CES observă că propunerea nu precizează suficient de clar ce se întâmplă cu elevul care vine fără uniformă, dacă este primit la ore, trimis acasă sau sancționat. Inițiatorii invocă reducerea excluderii, dar lasă nelămurit chiar modul în care școala ar urma să îl trateze pe copilul care nu poartă ținuta cerută.
Ce ne spune un aviz favorabil?
Propunerea a primit avize favorabile de la Comisia pentru drepturile omului, egalitate de șanse, culte și minorități, Comisia pentru muncă, familie și protecție socială, Comisia pentru administrație publică și Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări. Toate cele patru documente consemnează decizii luate cu majoritate de voturi, iar avizul comisiei juridice precizează că este dat fără amendamente. Textele nu explică însă cum au fost evaluate efectele asupra elevilor sau problemele de finanțare discutate anterior.
Însăși Comisia pentru învățământ, știință și inovare a susținut adoptarea propunerii, cu amendamente. Deși raportul său menționează avizul nefavorabil al CES, nu explică de ce comisia a considerat justificată obligativitatea uniformei în pofida obiecțiilor formulate.
Ce au schimbat amendamentele
Raportul Comisiei pentru învățământ, știință și inovare arată că unele observații au dus la modificarea propunerii. A fost eliminată amenda de la 5.000 la 10.000 de lei prevăzută pentru școlile care nu asigurau respectarea obligației de a purta uniformă. A dispărut și prevederea prin care Poliția Română și Poliția Locală urmau să constate aceste contravenții și să aplice sancțiunile. Eliminarea amenzii privește sancționarea școlii. Forma adoptată de Senat păstrează însă obligația de a purta uniformă.
Același raport cuprinde și amendamentul privind alegerea uniformei, analizat mai sus, prin care consultarea obligatorie a reprezentanților elevilor nu mai este menționată în alineatul respectiv.
Ce se întâmplă la poarta școlii
În liceul meu, uniforma a devenit obligatorie din clasa a X-a. Dimineața, când ajungeam la poartă, profesorii de serviciu verificau dacă aveam pantalonii, cămașa, vesta, sacoul și cravata. Iarna, ne descheiam gecile, să le arătăm ce purtam pe dedesubt. Cine nu avea uniforma completă era trimis acasă să se schimbe și pierdea ore până se întorcea. Alți profesori ne lăsau să intrăm fără asemenea controale. Ajunseserăm să știm că lipsa unei piese putea să ne coste câteva ore de școală, în funcție de cine era de serviciu în dimineața respectivă.
Fosta directoare, în mandatul căreia nu am avut uniformă, a ajuns să ne predea istorie în clasa a XI-a. Am întrebat-o de ce nu a introdus-o atunci când a condus liceul. Ne-a vorbit atunci despre anii de comunism, în care oamenilor li se cerea să semene unii cu alții, inclusiv prin haine, și despre cât de mult îi plăcuse să vadă apoi elevii îmbrăcați diferit. Era exigentă, dar ne asculta întrebările și avea răbdare să ne explice alegerile sale. Felul în care ne trata a contat mult pentru profesorul care am devenit.
Când citesc observația CES despre elevul care vine fără uniformă, mă gândesc la diminețile acelea. Sunt conștient că experiența mea nu înseamnă că lucrurile se vor repeta, dar explică de ce mă preocupă ce se întâmplă după ce regula este adoptată. Un copil poate ajunge la școală fără una dintre piesele cerute, iar profesorul din fața lui trebuie să știe cum să procedeze. Elevul trebuie să aibă ocazia să explice situația și să știe cui se poate adresa dacă se consideră tratat nedrept.
Statutul elevului prevede dreptul la apărare și posibilitatea contestării sancțiunilor și interzice mustrarea în fața clasei sau a școlii. Aceste prevederi nu stabilesc o sancțiune pentru lipsa uniformei, dar ne arată limitele pe care trebuie să le respectăm atunci când intervenim. Acum, din postura de profesor, am responsabilitatea să ascult copilul și să lămuresc ce s-a întâmplat, fără să-l pun într-o situație umilitoare în fața colegilor. Mi-ar plăcea ca elevul să știe că explicația lui va fi ascultată indiferent de cine îl întâmpină la poartă.
Înainte de a le cere elevilor să respecte această obligație, parlamentarii trebuie să poată explica de ce este necesară, cum va fi asigurat sprijinul promis și cum vor fi ascultați cei care urmează să o respecte. Mi se pare firesc să cerem celor care adoptă o regulă aceeași rigoare pe care o cerem elevilor atunci când își susțin o opinie.
Ce voi face cu acest proiect la clasă
De la începutul acestui an școlar, am avut deja la orele de educație socială mai multe dezbateri despre participarea elevilor la stabilirea regulilor. Propunerea privind uniforma obligatorie ne oferă acum un caz concret asupra căruia putem reveni, cu documentele în față. Putem urmări ce au cerut elevii, ce răspunsuri au primit și în ce măsură observațiile lor se regăsesc în textul adoptat.
La orele de educație juridică voi analiza cu elevii parcursul de până acum al inițiativei, de la depunere și examinarea în comisiile de specialitate până la adoptarea în Senat. Vom compara forma inițială cu amendamentele și vom discuta motivele invocate pentru fiecare schimbare. Vreau să poată urmări cum o propunere ajunge să stabilească obligații pentru ei și în ce etape pot interveni pentru a-și susține punctul de vedere.
Voi organiza și la clubul de debate o dezbatere despre uniforma obligatorie. Elevii vor avea de construit argumente pentru ambele poziții și de răspuns obiecțiilor celeilalte echipe. Documentele analizate în acest articol vor face parte din pregătirea lor.
*
Ce fel de adulți vrem să devină elevii pe care îi formăm? Diferențele dintre ei nu dispar odată ce îmbracă aceeași uniformă, iar egalitatea de șanse se măsoară în posibilitățile reale ale fiecărui copil de a învăța și de a-și construi un viitor. Școala are de lucrat cu aceste diferențe în fiecare zi. Și are de răspuns pentru felul în care îi pregătește pe elevi să participe la deciziile care îi privesc. Dacă îi învățăm să gândească singuri, trebuie să acceptăm că vor pune sub semnul întrebării inclusiv alegerile noastre.
Ce valoare mai are lecția despre participare dacă, atunci când se discută o obligație care îi privește direct, chiar mențiunea consultării lor este eliminată din text?
Cum ne așteptăm să participe la deciziile societății când vor fi adulți, dacă astăzi, la școală, îi obișnuim să accepte că alții hotărăsc pentru ei fără să îi asculte?
