La cei 31 de donatori europeni, distanța față de Rusia spune mai mult despre sprijinul pentru Ucraina decât statutul nuclear sau calitatea democrației.
Autori: Oleksandr Siedin și Lesia Bidochko
Invazia pe scară largă a Ucrainei, lansată de Rusia în 2022, a început într-o atmosferă nucleară. Nimic nou în asta: încă din 2014, capacitatea nucleară a Rusiei modelase felul în care Occidentulgândea limitele sprijinului pentru Ucraina. Pe 24 februarie 2022 însă, Vladimir Putin a spus-o deschis, avertizând puterile străine că, dacă îndrăznesc să intervină, vor suferi „consecințe” fără precedent. Mesajul a fost repetat de Kremlin în mod regulat, prin noi amenințări nucleare, exerciții militare cu componentă nucleară, revizuiri ale doctrinei și anunțul că vor fi amplasate arme nucleare nestrategice în Belarus.
Prin aceste semnale, Moscova a urmărit să descurajeze o intervenție directă și să schimbe calculul politic al Occidentului în privința ajutorului pentru Ucraina. Kremlinul creează incertitudine: transformă fiecare decizie occidentală într-o chestiune de escaladare și face ca ezitarea să pară prudență.
Ocuparea temporară a Cernobîlului și controlul pe care Rusia îl menține asupra centralei nucleare de la Zaporijia au arătat felul cum un război convențional poate să genereze riscuri nucleare: perturbarea alimentarii cu energie, a sistemelor de răcire, a personalului și comunicațiilr din jurul infrastructurii nucleare civile. Sigur, nu e același lucru cu un bombardament nuclear. Dar, posibilitatea unei catastrofe influențează totuși deciziile politice.
Guvernele europene au încercat să sprijine Ucraina fără să ajungă la un război direct între NATO și Rusia. Asupra acestui obiectiv au fost de acord. Disputa a privit altă chestiune: dacă, pentru a atinge acest obiectiv, trebuie acceptate limitele pe care Moscova le-a fixat singură autoapărării Ucrainei. În primii doi ani ai invaziei pe scară largă, dezacordul a reapărut la fiecare decizie majoră privind armamentul: tancuri, avioane de luptă, rachete cu rază lungă de acțiune, permisiunea de a lovi ținte militare pe teritoriul Rusiei. Cele mai multe restricții au fost până la urmă relaxate, dar abia după luni de dispute și pe fondul unei situații tot mai grele pe front. Rusia a câștigat astfel timp prețios ca să se pregătească.
Linia de despărțire nu trecea între cei care sprijineau Ucraina și cei care nu o sprijineau (aceasta e altă discuție). Diferențele țineau de viteză, de amploare și de imaginație politică. Unele state au devenit lideri în asistența militară și în renunțarea la restricțiile autoimpuse. Altele au rămas prudente, s-au reînarmat mai lent și au ezitat să-i permită Ucrainei să folosească armele primite dincolo de granițele ei. Prea des, celor cu cea mai mare capacitate le lipsea urgența, iar celor care simțeau cea mai mare urgență le lipsea capacitatea.
Semnalele nucleare ale Rusiei au fost, în linii mari, aceleași pentru toată Europa. De ce sunt atunci unele state europene mai dispuse decât altele să mențină ajutorul militar, să-și întărească apărarea și să relaxeze restricțiile impuse Ucrainei privind folosirea armelor?
Tiparul cel mai clar este cel geografic. Statele cele mai expuse presiunii convenționale a Rusiei au dat, în general, mai mult, s-au reînarmat mai repede și au relaxat mai devreme restricțiile. Statutul nuclear și calitatea democrației se potrivesc mai puțin consecvent cu aceste alegeri. Apropierea de Rusia schimbă felul în care guvernele cântăresc riscul de a se reține în ajutorul pentru Ucraina. Statele aflate în imediata vecinătate a Rusiei au considerat, în general, acest risc mai mare decât cele aflate mai departe.
Policy brief-ul de față compară 31 de state donatoare europene în funcție de trei opțiuni observabile:
- Ajutorul militar: alocările bilaterale cumulate pentru Ucraina între 24 ianuarie 2022 și 30 aprilie 2026, ca procent din PIB-ul din 2021 al fiecărui donator.
- Apărarea: variația cheltuielilor militare ca procent din PIB între 2021 și 2025.
- Politica privind folosirea armelor: poziția publică adoptată în mai 2024 față de loviturile cu armele furnizate asupra unor ținte militare de pe teritoriul Rusiei.
Aceste opțiuni sunt puse față în față cu trei explicații posibile: expunerea strategică directă, printr-o graniță terestră cu Rusia sau prin calitatea de membru al Consiliului Arctic (în rândul donatorilor europeni, cele cinci state nordice); statutul de putere nucleară independentă; și calitatea democrației, măsurată prin Indicele democrației liberale V-Dem.
Această abordare indirectă reflectă o problemă fundamentală a cercetării despre descurajare. Faptul că o anumită escaladare nu s-a produs nu ne spune cu certitudine dacă descurajarea a reușit sau a eșuat. Lipsa escaladării poate însemna că sprijinul pentru Ucraina a funcționat. La fel de bine, poate însemna că a funcționat „prudența” occidentală. Este posibil și ca politica autoreținerii să fi crescut, de fapt, probabilitatea unei escaladări viitoare, doar că pragul respectiv nu a fost încă depășit. Sau poate că escaladarea de care ne temeam nu a fost niciodată probabilă. Așadar, nu ne propunem să calculăm un singur coeficient nuclear al politicii europene, ci să comparăm mediile politice în care guvernele au decis dacă să înarmeze Ucraina, să se reînarmeze ele însele sau să renunțe la propriile rezerve. Astfel vom putea identifica factorii care au dezbinat Europa în politica de securitate și vom putea atenua asemenea diviziuni pe viitor.
Dr. Strangelove al lui Stanley Kubrick oferă o imagine de folos pentru vechea lume nucleară. Uniunea Sovietică își ținea secretă mașina apocalipsei până când un bombardier american se apropie deja de țintă. O descurajare anunțată prea târziu nu mai poate descuraja. Filmul aparține însă și unei geografii a distanței. Bombardierul trebuie să traverseze Arctica, așa că rămâne timp pentru telefoane, dispute și eforturi tot mai disperate de a-l opri. Astăzi, intervalul dintre a exercita presiune și momentul în care trebuie să acționezi este mult mai scurt.
Moscova reală de azi nu a repetat greșeala protagoniștilor sovietici din filmul lui Kubrick. Avertismentele ei nucleare au fost publice, repetate și greu de ratat. Întrebarea este de care război se tem mai mult guvernele europene: de unul mai larg, declanșat de propriile acțiuni, sau de unul pe care reținerea lor îl face mai probabil?
Harta de mai jos arată această linie de despărțire, din care se desprind cinci tipare.
1. Pentru statele NATO de la granița Rusiei, ajutorul pentru Ucraina este apărare avansată
Toate cele șase state membre NATO care au graniță terestră cu Rusia – Estonia, Letonia, Lituania, Norvegia, Finlanda și Polonia (prin Kaliningrad) – se numără printre principalii donatori militari ai Ucrainei, dacă alocările lor sunt raportate la dimensiunea economiilor. Letonia, Lituania și Polonia se învecinează și cu Belarusul, folosit de Rusia drept cap de pod pentru invazia din 2022.
Aceste țări diferă ca mărime economică, capacitate militară și viață politică internă. Le unește însă un fapt strategic: dinamica de pe câmpul de luptă din războiul ruso-ucrainean și precedentul reținerii aliate le transformă propriul mediu de securitate mai rapid și mai direct decât pe cel al statelor europene aflate mai departe.
O asistență militară menținută la acest nivel mai bine de patru ani nu reflectă o preferință politică trecătoare, ci un consens național durabil, care cuprinde guverne, parlamente, partide de opoziție, presă și opinie publică. Pentru aceste state, ajutorul militar pentru Ucraina are o valoare de securitate națională, nu doar una de solidaritate. Logica e apropiată de o „descurajare prin livrare de armament”: statele pot evita intervenția directă, ajutând în același timp Ucraina să-i refuze Rusiei succesul militar.
Olanda testează diferența dintre distanță și expunere. Ocupă locul opt între principalii donatori militari ai Ucrainei raportat la PIB, chiar înaintea Poloniei, și este singura dintre aceștia care nu are nici graniță terestră cu Rusia, nici frontieră arctică. Doborârea zborului MH17 în 2014 a ucis însă 196 de cetățeni olandezi – cel mai mare număr de victime civile străine dintr-un singur incident al războiului Rusiei împotriva Ucrainei. În memoria politică olandeză, războiul Rusiei nu este așadar un eveniment îndepărtat. Asta nu dovedește neapărat o relație de cauzalitate, dar poate explica de ce distanța fizică nu s-a tradus în aceeași distanță politică. Esențial e că nu vorbim de o memorie istorică abstractă, de solidaritate morală, ci de o distanță politică micșorată ca reacție la amenințarea prezentă. Cehia, Ungaria și Slovacia, de pildă, au motive istorice să se teamă de Moscova: Budapesta în 1956, Praga în 1968. Cum nu au însă graniță comună cu Rusia și nici victime directe ale agresiunii ei actuale, această memorie nu e activată în același fel și nu le aduce printre principalii susținători ai Ucrainei.
Islanda face parte din Consiliul Arctic, dar nu are forțe armate permanente și nici echipament militar de transferat. Contează, în fond, dacă puterea militară a Rusiei intră în calculele de securitate ale unui stat și dacă acel stat are mijloacele să acționeze în consecință.
3. Pericolul convențional schimbă calculul nuclear
Ajutorul militar, luat singur, este un test imperfect al rezistenței la coerciția nucleară. Pentru statele expuse direct Rusiei, a ține forțele ruse angajate și uzate în Ucraina servește un interes național imediat: le câștigă timp pentru propria reînarmare. Un test mai dificil a fost dezbaterea din mai 2024 privind loviturile pe teritoriul Rusiei. Erau guvernele pregătite să accepte un risc mai mare de escaladare pentru ca sprijinul lor să fie eficient din punct de vedere militar?
Ofensiva Rusiei asupra Harkivului a arătat cu adevărat costul practic al restricțiilor. Forțele care atacau Ucraina operau chiar de dincolo de graniță, însă multe dintre armele primite de la parteneri nu puteau fi folosite împotriva bazelor, lansatoarelor și concentrărilor de trupe din Rusia care alimentau acest atac. Întrebarea a devenit: trebuie oare ca teama de escaladare să le garanteze în continuare forțelor ruse un adăpost în spatele frontului?
Loviturile convenționale de precizie ofereau o ieșire din falsa alegere dintre paralizie și escaladare nucleară. Cu ele se puteau slăbi puterea de foc cu rază lungă, aerodromurile și producția militară ale Rusiei, fără a lovi centre populate sau forțe nucleare strategice. Disputa din mai nu a privit doar cât de departe poate lovi Ucraina. Miza era dacă armele deja livrate puteau fi folosite împotriva lansatoarelor, bazelor și liniilor de aprovizionare din Rusia care stăteau în spatele asaltului asupra Ucrainei. Pe 31 mai 2024, Statele Unite și-au relaxat restricțiile, inițial doar pentru țintele legate de ofensiva de la Harkiv. Fiind cea mai mare putere militară a NATO și principalul garant al descurajării nucleare extinse în Europa, Washingtonul a stabilit astfel un reper important. Permisiunile acordate la nivel național au variat ca întindere: unele au fost mai restrânse decât altele. Sprijinul public pentru ridicarea restricțiilor, exprimat chiar înainte ca Statele Unite să o facă, e un indicator important: arată disponibilitatea de a risca o înrăutățire a relațiilor cu Rusia fără sprijinul aliatului principal, ca parte a unei strategii de securitate mai largi. La ambele criterii, în frunte se află aceleași țări. Până la 31 mai, toți cei nouă principali donatori militari raportat la PIB susținuseră o anumită relaxare: cele șase state NATO de la granița Rusiei, Danemarca și Suedia, ca state arctice, și Olanda. La fel au făcut Franța, Regatul Unit și Cehia. Cu alte cuvinte, aceste state erau dispuse să renunțe la anumite restricții fără să aștepte un semnal politic de la Washington. Acolo unde forța convențională a Rusiei era percepută ca o amenințare imediată, riscurile reținerii au cântărit mai greu decât cele ale escaladării.
În aceeași direcție indică și cheltuielile de apărare. Între 2021 și 2025, cele șase state NATO de la granița Rusiei și-au majorat cheltuielile militare cu în medie 1,52% din PIB, față de 0,41% în restul eșantionului. Toate statele europene membre NATO care au cheltuit pentru apărare peste 3% din PIB în 2025 erau expuse Rusiei printr-o graniță terestră sau prin Arctica. Pentru aceste guverne, sprijinul pentru Ucraina nu a fost o alternativă la reînarmarea națională, ci parte a aceleiași strategii de apărare: slăbește acum capacitatea de agresiune a Rusiei și redu-i posibilitatea de a dicta condițiile următoarei crize.
Cazul extrem este, desigur, Ucraina. În sondajul de sfârșit de an 2023 realizat de Gallup International în 41 de țări, respondenții ucraineni s-au numărat printre cei care spuneau cel mai frecvent faptul că nu există niciun risc de folosire a armelor nucleare, deși trăiau atât sub atacul Rusiei, cât și sub amenințările ei nucleare. Nu e un simplu efect geografic; explicația ține mai degrabă de experiența unui război convențional în desfășurare. Pentru o societate care trăiește deja cu atacuri cu rachete, ocupație și pierderi pe front, escaladarea nucleară poate părea mai puțin imediată decât violența aflată deja în curs. Sondajul nu poate separa această explicație de o a doua posibilitate: că ucrainenii, nedorind să pară că cedează șantajului nuclear, au răspuns cu sfidare deliberată. Oricum ar fi, răspunsul vine de la o populație a cărei percepție asupra amenințării nucleare a fost remodelată de experiența directă a războiului – practic opusul paraliziei pe care urmăresc să o provoace amenințările nucleare ale Rusiei.
4. Democrația poate susține hotărârea, dar nu o determină
Cazurile nordice ne avertizează și împotriva unei explicații simpliste de tipul „democrația explică totul”. Aceste state se află aproape de vârful Indicelui democrației liberale V-Dem, iar mai multe dintre ele s-au numărat printre cei mai puternici susținători ai Ucrainei. Totuși, ele nu permit izolarea unui efect democratic. Sunt integrate și în mediul de securitate baltico-arctic; Finlanda și Norvegia au granițe terestre cu Rusia (deși de lungimi foarte diferite). În eșantionul mai larg, un scor V-Dem ridicat nu însemnă în mod consecvent mai mult ajutor militar, o reînarmare mai rapidă sau un sprijin mai timpuriu pentru ridicarea restricțiilor privind armele.
Democrația poate conta însă într-o etapă ulterioară. Odată ce un guvern s-a angajat, instituțiile democratice solide îi pot ușura menținerea cursului: asigură continuitate, întrețin încrederea publicului și le dau partidelor rivale o bază pentru o linie comună. Acolo unde forțele izolaționiste și populiste au câștigat teren, sprijinul pentru Ucraina a devenit mai ușor o linie de falie politică internă. Cu toate acestea, calitatea democrației nu prezice direct câte costuri economice sau cât risc de escaladare va accepta un guvern.
Concluzia este, așadar, una condiționată. Proximitatea oferă motivul strategic; instituțiile democratice pot ajuta la menținerea răspunsului. Niciunul dintre acești factori nu determină, singur, cât de departe va merge un guvern.
5. Statele europene din prima linie poartă o povară relativă mai mare
Multă vreme în istoria NATO, împărțirea responsabilităților a părut clară. Statele Unite asigurau descurajarea nucleară extinsă, iar marii aliați occidentali care le urmau ca putere dețineau cea mai mare parte a capabilităților militare de vârf ale Alianței. Membrii estici erau văzuți mai degrabă ca beneficiari ai strategiei aliate decât ca participanți la ea, iar avertismentele lor despre Rusia erau adesea luate drept anxietate regională, care împinge pe toată lumea spre escaladare, nu drept o evaluare comună a amenințării. De aici, binecunoscuta ruptură din interiorul Alianței: statele de la frontieră se temeau că vor fi abandonate, iar cele mai îndepărtate, că vor fi atrase într-un conflict pe care nu îl controlau.
Cele mai mari părți din economie le alocă acum statele de la granița Rusiei, atât pentru înarmarea Ucrainei, cât și pentru propria reînarmare. Marile puteri ale Europei dispun de resurse mult mai mari în termeni absoluți, dar angajează o parte relativ mai mică din ele. Capacitatea și efortul nu se mai concentrează în aceleași locuri.
Franța și Regatul Unit ilustrează diferența dintre leadership politic și angajament material. Ambele au susținut relaxarea restricțiilor privind loviturile pe teritoriul Rusiei. Totuși, creșterea cheltuielilor lor de apărare și asistența militară raportată la PIB au rămas sub nivelul principalelor state de la graniță și al celor arctice. Între 2022 și 2026, ajutorul militar bilateral britanic s-a ridicat la 0,61% din PIB-ul din 2021, iar cel francez la 0,25%. Danemarca a angajat 2,95%, iar Estonia 2,82% – aproximativ de cinci ori ponderea britanică și de peste zece ori pe cea franceză. Unde găsește un guvern bani și unde nu reflectă în sine cât de direct simte amenințarea.
Statele de la granița Rusiei aunt cele care alocă acum cele mai mari ponderi din economie atât înarmării Ucrainei, cât și propriei reînarmări. Marile puteri europene dispun de resurse mult mai mari în termeni absoluți, dar angajează o parte relativ mai mică din ele. Capacitatea și efortul nu se mai află în aceleași locuri.
Franța și Regatul Unit ilustrează diferența dintre conducerea politică și angajamentul material. Ambele au susținut relaxarea restricțiilor privind loviturile pe teritoriul Rusiei. Totuși, atât creșterea cheltuielilor lor de apărare, cât și ajutorul militar raportat la PIB au rămas sub nivelul principalelor state de la graniță și al celor arctice. Între 2022 și 2026, ajutorul militar bilateral al Regatului Unit a reprezentat 0,61% din PIB-ul din 2021, iar al Franței, 0,25%. Danemarca a angajat 2,95%, iar Estonia 2,82% – de aproximativ cinci ori mai mult decât Regatul Unit și de peste zece ori mai mult decât Franța. Faptul că un guvern găsește bani pentru unele lucruri și nu pentru altele arată, în sine, cât de direct resimte amenințarea.
Aceeași aliniere a apărut în mai 2026, când Mark Rutte le-a cerut aliaților să aloce 0,25% din PIB pentru sprijinirea Ucrainei, fără să obțină însă unanimitatea. Potrivit The Telegraph, ținta a fost respinsă de Regatul Unit, Franța, Italia, Spania și Canada, în timp ce statele care o îndeplineau deja – Olanda, Polonia și țările nordice și baltice – au promovat-o. Alinierea rezumă în miniatură argumentul acestui policy brief: povara cea mai grea e pentru cei mai apropiați de Rusia, iar reticența cea mai mare e la cei mai îndepărtați. Ucraina nu poate depinde de o nouă luptă politică de fiecare dată când are nevoie de muniție sau de rachete antiaeriene.
Asta nu face din marile puteri europene simpli consumatori de securitate. Forțele nucleare, capacitatea industrială și capabilitățile militare de vârf rămân concentrate tot la ele. Dar cele mai mari cheltuieli relative și o bună parte din expunerea politică revin acum statelor din prima linie. Problema care se conturează în Europa este decalajul dintre locul unde se află capacitatea și locul unde urgența e resimțită cel mai acut.
În orice caz, putem observa dinamici diferite în felul în care sunt evaluate riscurile. Statele vulnerabile geografic se tem că vor fi abandonate din cauza riscului de escaladare nucleară viitoare, așa cum îl percep Europa Occidentală și SUA – altfel spus, se tem că mâine ar putea ajunge acolo unde e Ucraina azi. De aceea, pentru ele e important strategic ca frica de escaladare să cântărească mai puțin în deciziile privind sprijinul pentru aliați.
Nu înseamnă că statele din prima linie și cele expuse prin Arctica acționează nesăbuit. Dimpotrivă, în timpul războiului, statele baltice și Polonia au reacționat prudent la incidentele militare care au implicat Rusia, precum incursiunile de drone și rachete. Ele sprijină Ucraina nu pentru că ar ignora escaladarea, ci pentru că apreciază că, dacă frica de escaladare ar modela fiecare decizie, faptul acesta ar invita la noi presiuni. În acest sens, scopul lor este să schimbe calculul Moscovei, arătându-i că semnalele nucleare nu îi vor aduce nici o Ucraină mai slabă, nici o Alianță divizată.
Concluzii
Cea mai recentă campanie nucleară a Rusiei vine într-un moment în care strategia ei convențională îi aduce mai puțin decât are nevoie. Ofensiva rusescă de uzură nu a dus la o străpungere decisivă. Ucraina, în schimb, a purtat războiul în spatele liniilor rusești, lovind rafinării, rețele logistice și baze aeriene. Mesajul din spatele noii retorici nucleare ruse e mai brutal decât înainte: opriți Ucraina să aducă războiul la noi acasă.
Rusia își poate intensifica bombardamentele asupra Ucrainei și chiar o face. Numai prin bombardamente însă, rezultatul politic și teritorial pe care îl urmărește e greu de obținut. Nici celelalte opțiuni convenționale nu sunt atrăgătoare. O nouă ofensivă din Belarus, de pildă, ar transforma, printre altele, o zonă de spate utilă într-un teatru de operațiuni vulnerabil, expunând forțele și rutele de aprovizionare ale Rusiei loviturilor ucrainene cu rază lungă. O nouă mobilizare în masă ar aduce mai mulți oameni, dar nu ar rezolva de la sine problema militară centrală a Rusiei: nu câte trupe poate aduce lângă front, ci cum le poate înarma și desfășura eficient. Rusia și-a mărit efectivele din Ucraina și din jurul ei la peste 700.000 de oameni. Totuși, cu cât aceste efective au crescut, cu atât a devenit mai greu să fie concentrate și folosite la scară mare, pe un câmp de luptă saturat de drone.
Rămân astfel căi mai periculoase de a schimba cursul conflictului. Rusia ar putea lansa împotriva unui stat NATO un atac hibrid mai bine calibrat – un sabotaj, un atac cibernetic sau un incident violent pe care să-l poată nega –, gândit să provoace dispute: a avut loc sau nu un atac armat și ce răspuns colectiv impune? Sau ar putea miza pe o utilizare limitată a armei nucleare în Ucraina: o lovitură destul de mică, după calculul Moscovei, încât să îngrozească Occidentul fără să atragă NATO direct în război. Surse apropiate de Kremlin au lansat recent această posibilitate, subliniind totodată că nu există semne ale unor pregătiri reale. Iar ambiguitatea face și ea parte din presiune.
Nici atacul hibrid, nici o utilizare limitată a armei nucleare nu îi garantează Rusiei o victorie militară. Ambele sunt gândite doar să dezbine Alianța exact când aceasta trebuie să acționeze. Un atac hibrid testează dacă membrii pot cădea de acord asupra a ceea ce tocmai au văzut; pentru statele din prima linie, ezitarea ar reaprinde teama cea mai veche din politica alianțelor: abandonul. O lovitură nucleară limitată în Ucraina ar lăsa puține îndoieli asupra faptelor, dar ar testa dacă Occidentul e pregătit să acționeze pentru a opri Rusia și ar putea dezbina din nou statele NATO: e necesară o intervenție militară directă sau trebuie evitată?
Aceasta este linia de falie pe care o scoate la iveală comparația din acest policy brief. Statele cele mai apropiate de Rusia tratează deja rezistența ucraineană ca fiind pentru ele un fel de apărare avansată; iar un răspuns slab ar fi dovada că agresiunea convențională încă dă roade. Rusia nu are nevoie să învingă NATO pe câmpul de luptă. Îi e suficient ca membrii Alianței să nu cadă de acord asupra prețului unui răspuns.
Europa nu poate împiedica Rusia să lanseze amenințări nucleare. Poate însă să le facă ineficiente. Poate că Europa nu va ști niciodată dacă următorul avertisment al Moscovei e un bluf, o pregătire reală sau o încercare de a influența o anumită decizie. Nici nu e nevoie să știe. Dacă blufului nuclear i s-ar permite să funcționeze la fel de bine ca armele nucleare însele, influența Rusiei ar fi practic nelimitată.
Ucraina a arătat deja cum se poate face asta. Deși riscul ca armele nucleare ruse să fie folosite pe teritoriul ei e mai mare decât oriunde, Ucraina își păstrează voința de a rezista în fața amenințărilor. Europa trebuie, în sfârșit, să transforme această reziliență într-una colectivă. Geografia nu poate fi ștearsă de pe harta securității europene, dar povara financiară și politică pe care o creează poate fi împărțită mai echitabil.
Politicile propuse în recomandări vor reduce vulnerabilitatea Europei la retorica nucleară și vor zădărnici obiectivele Moscovei: o armată ucraineană mai slabă, o Alianță care se oprește la fiecare nouă amenințare și societăți europene speriate până la retragere. Concret, asta înseamnă să împărțim povara înainte de o criză, să asigurăm aprovizionarea continuă a rezistenței ucrainene și să facem din fiecare nouă amenințare rusă un motiv de acțiune colectivă, nu încă o pauză europeană.
Oleksandr Siedin este lector superior la Departamentul de Filosofie și Studii Religioase al Universității Naționale „Academia Kiev-Mohyla”.
Dr. Lesia Bidochko este policy fellow la Institutul European de Politici din Kiev (EPIK), cercetătoare nerezidență Petro Jacyk la Munk School a Universității din Toronto și fellow nerezidență la Universitatea Europeană Viadrina din Frankfurt/Oder.
