Zoltán are cuvântul

În cele ce urmează, Zoltán (Zoli) care a parcurs Iranul nu cu mașina, ci cu piciorul, va răspunde câtorva întrebări. Pentru că nu sunt intervievator profesionist, poate că întrebările mele nu vor fi nici potrivite, nici percutante și nici măcar inteligente. Dar Zoli va răspunde (sper!) și la comentarii; așa că, vorba reclamei din magazinul de coșciuge din Vestul Sălbatic: „Ce nu găsiți în vitrină – căutați înăuntru!”.

Mihai: Zoli, te iau de-a dreptul, berbecește! Ai intrat în Iran pe la frontiera cu Turcia, corect? Ne poți spune când a fost asta, exact?

Zoltán: Am trecut frontiera în data de 1 decembrie 2019, la punctul de trecere de la Kapıköy, în apropierea orașului Van.

M: Ce distanță ai parcurs în Iran pe jos? De unde ai mers și până unde?

Z: Eu m-am îndreptat de la graniță către Teheran… distanța exactă, cred că n-o știu, dar trebuie să fie pe undeva spre 800 km.

M: Cum te-ai întors în România?

Z: Păi întoarcerea în țară a fost mai complicată. Intenționam inițial să continui drumul spre est prin Iran și Afganistan spre India, dar având în vedere că în primele zile ale anului 2020, americanii l-au lichidat pe generalul Soleimani, parcă așa se numea individul, situația s-a tensionat extrem de mult și ca urmare m-am răzgândit efectiv, n-am mai vrut să risc și am decis să părăsesc Iranul. M-am întors în Turcia. Firește, nu pe jos, ci cu un autocar. După aceea am zburat în India, acolo am mai parcurs aproximativ 1000 km pe jos, după care m-am întors cu avionul din India în țară și am aterizat pe aeroportul Otopeni în data de 15 martie 2020.

M: Ai interacționat cu oamenii locului? Cu oamenii obișnuiți, oamenii de pe stradă, oamenii ca tine și ca mine? Cum ți s-au părut, ce impresie ți-au făcut?

Z: Da, firește, cu precădere cu oameni tineri, din simplul motiv că ei sunt vorbitori de engleză. Impresia generală a fost că sunt foarte sătui de ce se întâmplă în Iran, de politica internă dusă de regimul de la Teheran, de toate constrângerile de natură religioasă și nu numai, impuse asupra populației. Țin minte foarte bine o fază când am făcut cunoștință cu un grup de tineri, undeva într-un orășel din vestul Iranului, parcă într-o localitate care se numește Marand. Și când unul dintre din acel grup de tineri a aflat că eu sunt din România, iar România este o țară din Uniunea Europeană, prima să întrebare a fost: cum aș putea și eu să ajung în România? Ideea fiind să ajungă în România și să nu se mai întoarcă în țara sa natală.

M: Ce ai observat în privința religiozității? Prin comparație cu Turcia, să zicem?

Z: Păi… în Turcia, în pofida presiunii crescânde a partidului lui Erdogan, totuși este o libertate incomparabil mai mare decât în Iran, iar acest lucru este valabil și în privința religiei, a practicării religiei sau a respectării regulilor religioase. De exemplu, în Iran, comercializarea băuturilor alcoolice este strict interzisă, la fel și consumul. În schimb, în Turcia este la latitudinea fiecărui comerciant, dacă vinde sau nu băuturi alcoolice. La fel, este la latitudinea oricărui cetățean să decidă dacă consumă alcool sau nu. Același lucru este valabil și în privința ținutei. În Iran, femeile sunt obligate să-și acopere podoba capilară când ies pe stradă, iar încălcarea acestei reguli se sancționează, în timp ce în Turcia e opțiunea turcoaicelor, dacă își acoperă capul sau nu.

Continui răspunsul la întrebarea anterioară. Am impresia că nu cu toți cei cu care am stat de vorbă am discutat și despre convingerile lor religioase, dar am avut impresia că, în majoritate, nu erau oameni prea religioși. Un tânăr de 20 și ceva de ani, cu care am legat o prietenie, m-a și invitat în căminul său. El mi-a mărturisit că este ateu și a adăugat că sunt foarte puțini cei care știu acest lucru, fiindcă în Iran, dacă divulgi că ești ateu, atunci înseamnă că îți riști libertatea sau chiar viața. Lepădarea de credința musulmană se pedepsește cu moartea.

M: Poți face o comparație între Iran și România, în privința inegalității sociale? Sau, mai pe șleau: cum sunt săracii lor față de săracii noștri? Dar bogații lor față de bogații noștri? Dar clasa lor mijlocie, comparată cu clasa mijlocie din România?

Z: Am petrecut acolo o lună și ceva, să zicem cinci săptămâni în Iran, dar nu pot să spun prea multe în privința asta. Ceea ce este vizibil ar fi că nu sunt atât de mari discrepanțe ca în România, de exemplu nu vezi mașini luxoase sau vile de milioane de euro. Ce-i drept, n-am umblat în zona Teheranului, unde stau mai marii regimului, deci nu-mi dau seama, dar asta mi-a fost impresia. Apoi mai este un aspect: eu am petrecut mai mult timp în în zona vestică a Iranului, care este o regiune destul de săracă, cel puțin comparativ cu capitala. Așa cum am mai zis, am fost pe acolo la sfârșitul anului 2019, iar salariile erau mizerabile, comparativ cu ce salarii erau în România la vremea respectivă. Din câte mi-au mi-au povestit cei cu care am legat cunoștință în zona aia, 100 de dolari deja era un salariu onorabil. O cunoștință de-ale mele, un tânăr care lucra la la o cafenea – și o cafenea chiar cochetă – câștiga (din câte țin minte) 50 de dolari pe lună, iar taică-său, care lucra într-o brutărie, lua 75 de doalri în mână. Și parcul auto era mizerabil. Cred că vârsta medie a mașinilor, a autoturismelor, era în jur de 25 de ani. Am văzut o grămadă de mașini de prin anii ’70, ’80, dar o grămadă! A, și oamenii mi-au povestit că peste tot sunt foarte multe taxiuri, fiindcă combustibilul este extrem de ieftin, iar o bună parte a taximestriștilor sunt profesori. Mulți dintre ei au și a doua slujbă, fiindcă sunt atât de prost plătiți încât efectiv nu-și pot întreține familia din salariul de profesor, ceea ce spune multe despre nivelul de trai. La Teheran parcul auto era mai modern decât în zonele rurale sau provinciale pe unde am umblat eu, mai degrabă provinciale, nu neapărat rurale. La Teheran și oamenii erau mai bine îmbrăcați. Era vizibil că sunt mai mulți bani, dar fiind capitala, e și firesc.

M: Ai avut, ca „pedestraș”, vreun sentiment de insecuritate? Nu, hai să formulez altfel: mulți oameni, atât în Europa cât și în Statele Unite, își doresc o guvernare autoritară (ca să nu zic „dictatură”) pentru că viața de zi cu zi a devenit riscantă din cauza infracționalității scăpate de sub control. Astfel încât mulți își doresc un „pumn de fier” care să impună ordinea și siguranța, chiar în dauna libertății. Iranul pe care l-ai văzut tu, la pas, era controlat de un sistem extrem de autoritar. Se vedea asta pe străzi? Erau străzile mai sigure ca în Europa, să zicem?

Z: Nu, niciunul. N-am avut niciun sentiment de insecuritate. Nu m-am simțit amenințat, nu am avut nicio experiență neplăcută în acest sens. Ce-i drept, n-am umblat prin mahalalele din sudul Teheranului, care cică sunt destul de periculoase și este absolut nerecomandat turiștilor să pășească pe acolo, nu că ai avea ce face în mahalalele respective. A, într-o altă ordine de idei, eu nu am văzut pe străzi foarte mulți oameni în uniformă, dar nu, n-am avut parte de manifestări ostile. În schimb, o cunoștință de-ale mele, un ungur care a traversat Iranul cu bicicleta, a avut o experiență foarte neplăcută, o gașcă de patru sau cinci adolescenți care au încercat să-l jefuiască. Noroc avea asupra sa o ustensilă de escaladă pe pereți de gheață și, când a pus a pus mâna pe „securea” aia sau cum îi zice, atunci au rupt-o la fugă. Dar eu n-am avut vreo experiență de acest gen.

M: Cum ți s-au părut prețurile la alimente, în comparație cu cele din România?

Z: Prețurile la alimente erau mai mici decât în România, nu cu foarte mult, dar cu 20%, să zicem, poate chiar 25%, iar oferta era mult mai săracă decât la noi. Se găseau aproape exclusiv produse autohtone, datorită embargoului impus de Statele Unite. În zona asta vestică în care am fost, se numește provincia Azerbaidjanul de Est, parcă și restaurantele erau destul de sărăcăcioase. Am parcurs o distanță destul de mare până se dau de primul restaurant mai ca lumea… s-a întâmplat într-un oraș numit Qazvin, care pentru câteva decenii a fost chiar capitala vechiului imperiu.

M: Cât de ușor ai folosit în Iran telefonul mobil? Dar serviciile de internet cum erau? Din nou, poate faci comparația cu țări cunoscute celor din România.

Z: În prima zi, după ce am trecut granița Iranului, mi-am cumpărat o cartelă SIM, ceea ce a fost chiar foarte ușor. Nici nu costă mult. Telefonia și internetul, în schimb… în Iran este o regulă că timp de 30 de zile poți folosi liber cartela respectivă, dar după 30 de zile, dacă stai mai mult în țară, trebuie să te înregistrezi la o autoritate. Dacă nu, atunci cartela ta nu mai funcționează în ceea ce privește internetul. Utilizarea internetului este limitată, deci sunt foarte multe site-uri la care accesul este restricționat. De exemplu, facebook-ul nu putea fi accesat. Eu am folosit o adresă VPN, dar nu știu dacă această soluție este la îndemâna majorității iranienilor.

M: Cât de ușor sau greu te-ai înțeles în engleză cu localnicii?

Z: Am constatat că în Iran procentajul celor care vorbesc la un nivel oarecare engleza este mult mai ridicat decât în zonele neturistice ale Turciei, în ciuda faptului că, în Turcia, limba engleză se predă la absolut toate școlile. N-am întâmpinat probleme deosebite de comunicare, dar, repet, am avut de a face cu precădere cu oameni tineri. Cei mai în vârstă cunosc într-o mai mică măsură engleza. Iar chestiunea asta este valabilă într-o mai mare măsură în zonele rurale sau în orașele mici. În orașele mari e mai mare și procentul vorbitorilor de engleză.

M: Ca străin și ca turist, ai simțit suspiciune sau ostilitate din partea iranienilor?

Z: Dacă am întâmpinat ostilitate… nu, nu. Majoritatea covârșitoare a celor cu care am intrat în contact au avut o atitudine binevoitoare față de mine. Ca experiență negativă îmi vine în minte o singură întâmplare, minoră, când în Teheran am vrut să mă interesez despre ceva și m-am apropiat de un cuplu, un cuplu tânăr, întrebând dacă aș putea să le pun o întrebare, iar bărbatul, pe un ton imperativ, mi-a zis: „Nu!”. Dar asta a fost ostilitatea maximă de care am avut parte în Iran.

M: Nu te întreb nimic despre război, că nici tu și nici eu nu ne pricepem la război, la geopolitică sau la futurologie, ca toți cei de la televizor. Te întreb altceva: cât de educați ți-au părut oamenii din Iran? I-ai văzut citind cărți? Sau ziare? Sau ai văzut doar eterna priveliște balcanică a bărbaților fără treabă, care stau de vorbă?

Z: E destul de dificil să răspund la această întrebare. Cu siguranță ar fi trebuit să petrec mai mult timp în Iran. Ceea ce m-am frapat este că acei tineri cu care am legat cunoștință erau foarte interesați de Occident și, totodată, extrem de ignoranți în privința Occidentului. Efectiv, habar n-aveau despre Occident. Nu știau absolut nimic despre literatura universală, să zic așa, cu excepția literaturii iraniene, bine, bănuiesc că doar o parte a literaturii iraniene, partea tolerată de regim. Nu cunoșteau nici măcar muzica occidentală, toate aceste lucruri datorându-se restricționării utilizării internetului. Și mi-au povestit că la școală nu învață absolut nimic despre Occident. Cât sunt de citiți? Chiar nu-mi dau seama, am văzut librării, nu foarte multe, dar sunt. Nu, nu mă pot pronunța în privința asta.

M: Evident, noi doi, tu și cu mine, suntem trecutul. Ce îmi poți spune despre tinerii iranieni pe care i-ai văzut cu ochii tăi, „la firul ierbii”? Dar despre femeile țării?

Z: Despre tineret am mai povestit. În ceea ce privește femeile, experiența mea a fost șocantă și deprimantă. Femeile sunt obligate să-și acopere părul cu un batic, cu un văl, cu ceva; reglementarea nu precizează cu ce anume să-și acopere părul sau de ce culoare să fie acel batic, dar în zonele străbătute de mine, marea majoritate a femeilor purta un ceva negru care le acoperea din creștetul capului până la glezne. Fața nu era acoperită, nu le era acoperită. Repet, treaba asta nu e impusă de autorități, este o chestiune culturală, o tradiție. Dar tineretul se îmbracă mai colorat și ponderea femeilor îmbrăcate în negru este mult mai mare în localitățile mici, în zonele vestice ale țării, și este mult mai redus procentajul în capitală. Am văzut o singură femeie îmbrăcată în fustă relativ scurtă, nu mini, dar fustă relativ scurtă, chiar mi-am zis: cu siguranță n-o să aibă o viață ușoară sau nu are o viață ușoară în țara asta. La fel, ceea ce mi s-a părut ciudat este că și majoritatea covârșitoare a bărbaților se îmbracă cu precădere în negru. Este ceva absolut obișnuit ca un bărbat relativ tânăr, de 30 de ani, sau între 30 și 40 de ani, să poarte o pereche de pantofi negri, șosete negre, pantaloni negri, cămașă neagră și o geacă neagră sau în cel mai bun caz gri.

M: Alte idei nu mai am. Doar dacă poți povesti o mică întâmplare de acolo, de pe drum. Orice. Dacă cititorii vor fi în stare să tragă o concluzie din poveste, cu atât mai bine. Dacă nu, nu. În ceea ce mă privește, te mai rog doar să te uiți prin arhiva ta foto: știi, un articol însoțit de poze este mult mai bine prizat decât unul fără!

Z: În Teheran am fost găzduit de o pereche, pentru câteva zile. Bărbatul era vorbitor de română, fiindcă trăise câțiva ani în în România, mai precis la Oradea, și vorbea românește destul de bine, și mi-a arătat o filmare de la nunta lor. Nu îți poți închipui: bărbații și femeile stăteau separat în încăperi diferite; nunta era într-un restaurant. Restaurantul avea o sală pentru femei și o sală pentru bărbați. Firește, nici chiar la nuntă nu se puteau consuma băuturi alcoolice, dar ceea ce, pentru mine, pare de-a dreptul bizar, a fost că și dansau separat. Doar mirele, adică proaspătul soț, avea voie să pășească în sala femeilor ca să danseze cu soția sa; în rest, absolut nimeni. Femeile dansau separat între ele, bărbații separat între ei. Eu am fost consternat când am văzut înregistrarea asta și individul mi-a spus că ei n-au făcut asta de bunăvoie. Nu sunt niște oameni prea religioși, de fapt, nici nu știu dacă sunt religioși, poate doar într-o mică măsură sau chiar deloc. Este o regulă impusă de autorități, deci femeile și bărbații nu pot chefui împreună, nici măcar în spațiul privat. Individul mi-a povestit: cu oarecare regularitate, apar acolo articole de presă despre chefuri din astea „destrăbălate”, descoperite de poliția moravurilor – așa se numește, parcă – unde femeile și bărbații sunt împreună și se simt bine, nefăcând nimic exagerat, să nu ne gândim nicidecum la niște orgii. Deci, poate asta a fost experiența cea mai relevatoare pentru mine în ceea ce privește natura sistemului politic din Iran, natura dictaturii.

Dintre pozele trimise, statuia este cea a lui ayatollahului,  adică una dintre ele, bănuiesc din Teheran. Cea cu mașinile, adică mai degrabă epavele, e de pe o stradă parțial înzăpezită dintr-un orășel din vestul Iranului și este ceva absolut tipic pentru regiunea respectivă. Vezi multe asemenea mașini pe drumuri, iar cele două femei îmbrăcate în negru sunt absolut tipice pentru zonele pe unde am umblat eu. Iar portretele alea imense pe de pe clădiri sunt tipice în privința cultului personalității din Iran. Sunt reprezentați cei doi conducători, deja foști conducători iubiți, ayatolahii Khomeini și Khamenei.

M: Mulțumesc, Zoli! Să ne vedem sănătoși!