Cea mai acută dintre dezbaterile care au animat conversația privind politica externă și de securitate națională a României din ultimele luni a fost stârnită de înlocuirea, în vocabularul prezidențial, a termenului „pro-european” cu cel de „pro-occidental”. O nuanță aparent semantică a stârnit reacții disproporționate – entuziasm în tabăra eurosceptică, neliniște în cea progresistă, semn că sub disputa de vocabular se ascunde o întrebare mult mai gravă, pe care niciuna dintre cele două tabere nu o formulează explicit: ce fel de actor internațional vrea să fie România într-o lume care nu mai seamănă cu cea în care ne-am proiectat aspirațiile de integrare euro-atlantică?
Teza acestui eseu este că ambii termeni – și „pro-european”, și „pro-occidental” – sunt astăzi insuficienți, pentru că amândoi descriu o orientare, nu o strategie, și pentru că ambele concepte privesc aproape exclusiv către vest, într-un moment în care centrul de greutate al economiei mondiale s-a deplasat decisiv în altă parte. Propun, în locul lor, conceptul de conectivitate rezonabilă: o filosofie de organizare a politicii externe care păstrează triada UE-NATO-parteneriatul strategic cu Statele Unite drept fundament, dar refuză să o trateze ca pe o destinație finală, și care își caută agența geopolitică conectând România la spațiile deschise și libere ale lumii, de la vecinătatea imediată până la Asia și majoritatea globală. „Rezonabilă” pentru că este selectivă, condiționată de reguli, calibrată la mijloacele reale ale unei puteri mijlocii și, mai presus de toate, justificată prin beneficiul tangibil adus cetățeanului de rând.
Datele sunt greu de ignorat, pentru că arată un fapt simplu: prosperitatea și dinamismul se află astăzi în altă parte decât acolo unde ne uităm noi. Potrivit celei mai recente ediții a World Economic Outlook a FMI, economiile dezvoltate cresc cu circa 1,5% pe an, iar cele emergente cu peste 4%. Pentru 2026, contrastul la nivel de țară este brutal – 6,2% pentru India, față de 0,9% pentru Germania și 1,4% pentru Uniunea Europeană în ansamblul ei. Africa este cel mai tânăr continent al planetei, iar țara cu cea mai ridicată rată de adopție a inteligenței artificiale din lume nu este una occidentală, ci Emiratele Arabe Unite, unde, la finalul lui 2025, 64% din populația de vârstă activă folosea deja instrumente AI.
A continua să ne definim politica externă privind aproape exclusiv către o comunitate euro-atlantică matură, dar lentă, în timp ce neglijăm regiunile unde se concentrează creșterea, tinerețea demografică și apetitul tehnologic, nu este doar o opțiune conservatoare – este una costisitoare.
Argumentul se desfășoară în patru pași. Mai întâi, expunând de ce conceptul „pro-european”, reintrat în discursul elitelor ca o contrareacție anxioasă la valul suveranist, iar nu ca o viziune aspirațională, ne îngustează orizontul de acțiune și ne menține în postura de spectatori, nu de antreprenori de norme, în interiorul Uniunii. În al doilea rând, examinez dacă substituirea cu conceptul „pro-occidental” rezolvă problema, și arăt că nu o face, expunând o stare de prizonierat într-o logică euro-centrică și nostalgică, marcată de o eră a unipolarității americane care se încheie sub ochii noștri. În al treilea rând, propun conectivitatea rezonabilă ca alternativă, ancorând-o în conceptele adiacente deja socializate în spațiul intelectual american și european, și cântărind onest oportunitățile, riscurile și limitările ei. În fine, în locul unei liste de recomandări de politici publice, eseul se încheie cu un set de întrebări-temă adresate noului guvern care ar putea orienta o strategie de țară pentru integrarea României în această lume a conectivității rezonabile.
Problema cu conceptul pro-european
Deși nu este neapărat unul nou și nici inventat în România, acest concept a început să prindă tracțiune în dezbaterea politică națională în contextul complexului an electoral 2024-2025 și a ecuației parlamentare prin excelență fragmentată care a rezultat ca urmare a acestuia. După alegerea președintelui României în persoana lui Nicușor Dan, în opoziție față de euroscepticul George Simion, mobilizarea unei coaliții pro-europene, chiar cu prețul aducerii în aceeași formulă guvernamentală a unor partide care altfel erau considerate de nealăturat (în speță USR și PSD), care să ducă la linia de finish PNRR-ul, programul de înzestrare prin împrumuturi girate de Uniunea Europeană SAFE și aderarea la OCDE a devenit un compromis național rezonabil, expresie a responsabilității naționale, compromis acceptat și chiar salutat de elitele românești. Blocul pro-european, prin izolarea parlamentară a celui autodefinit ca fiind suveranist (cuprinzând nu doar AUR, ci și partidele intrate pentru prima dată în Parlament, precum SOS și POT), avea misiunea de menține România pe calea euro-atlantică, nu doar prin conservarea liniilor de politică externă și de securitate ale țării, ci și prin punerea în ordine a finanțelor țării. După șocul reprezentat de Călin Georgescu, primul prezidențiabil cu voturi serioase în spate din perioada post-aderare care a susținut public organizarea unui referendum pentru ieșirea României din UE și NATO, punând în discuție inclusiv inutilitatea fondurilor europene pentru dezvoltarea țării noastre, clasa politică mainstream a decis să reafirme apăsat ireversibilitatea integrării noastre euro-atlantice sub stindardul unui nou și mult mai fragil consens Snagov, încetățenit prin înscăunarea guvernului Bolojan.
Una dintre principalele probleme ale acestui concept pentru a defini politica externă și de securitate a țării izvorăște chiar din acest moment când el a reînceput să fie prezent în discursul elitelor din România. El a apărut într-un moment de criză politică internă fără precedent, ca urmare a chestionării de către elitele pretins suveraniste nu doar a formei politicii externe (asta am mai văzut), ci și a fundamentului său. Astfel, analizând momentul în care a fost re-socializat în discursul politic românesc, conceptul este unul anxios, nu unul aspirațional. Este un concept care a prins aplomb ca o contrareacție la curentul revoluționar de politică externă al cărui vârf de lance este AUR, expresie a anxietății elitelor noastre față de un prognozat – sau măcar probabil – curent de tip RoExit, care face valuri pe TikTok și cu siguranță va fi abil și foarte curând receptat de liderii politici aparținând blocului suveranist. Este un concept care animă reprezentanți ai curentului progresist din societate, dar care este fundamental conservator în raport cu politica externă și de securitate pe care o propune României și chiar aș îndrăzni să spun insuficient de ambițios în raport cu instrumentarul prin care dorește să reumple de conținut această politică externă.
Probabil cea mai importantă limitare a acestei conceptualizări este reprezentată de faptul că ea ne îngustează orizontul de acțiune pe scena internațională, plasându-ne în poziția de a fi încă exteriori procesului decizional din Uniunea Europeană, în loc de antreprenori de norme. Mai mult, conceptualizarea sublicitează prin omisiune vocația de mentor al României în raport cu alte state din vecinătatea extinsă, de exemplu Armenia, stat a cărui premier care tocmai a beneficiat de un mandat de reformă în direcția integrării euro-atlantice la alegerile de săptămâna trecută. Or, această dinamică de autominimizare a rolului României în construcția europeană este cel puțin nedreaptă, cu atât mai mult în contextul în care România va marca în doar câteva luni 20 de ani de la aderarea în UE, iar, o dată cu 1 ianuarie 2025, prin aderarea la spațiul Schengen pe cale terestră, ultima barieră în calea integrării europene a românilor a fost ridicată. Dacă suntem deja europeni, prin drepturi cât și prin vocație, care ar fi utilitatea atomizării politice pe falia pro-european/anti-european?
Tabăra pro-europeană a fost istoric mult prea lipsită de asertivitate în a propune ce urmează pentru România deja membră cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Primul an după alegerile prezidențiale reluate, deși reprezenta cel mai potrivit moment pentru a accesa teritorii politice noi – având în vedere faptul că riscurile erodării la guvernare sau a alegerilor anticipate nu sunt atât de ridicate imediat după consumarea unor rânduri succesive de alegeri, a fost prea puțin dedicat construcției unei imaginar politic alternativ și persuasiv în raport cu oferta euroscepticilor și mult prea mult irosit pe certuri politice mici, interne.
Doar ulterior căderii guvernului Bolojan, deci parcă mult prea târziu pentru a mai conta, am asistat la emergența timidă a unei teme aspiraționale din partea curentului pro-european: USR și PNL, trecute în opoziție, au propus ca 2027 să devină „Anul României Europene” și au setat ca orizont de timp 2037 pentru împlinirea obiectivului aderării la zona euro, promițând, în același timp, nivel de trai european pentru cetățenii României și influență reală în mediul decizional al UE. Deși just ca nivel de ambiție, proiectului îi lipsește acum nu doar accesul la instrumentele guvernării și deci și autoritatea pozițională în arhitectura statală pentru a-l implementa, ci și un set de măsuri de politici sectoriale care să-l ancoreze în concret.
Este conceptul „pro-occidental” mai adecvat?
Înlocuirea termenului „pro-european” cu cel de „pro-occidental” în discursul prezidențial a fost imediat remarcată de susținătorii lui Nicușor Dan, în special de susținătorii săi din tabăra progresistă, dar și de elitele eurosceptice. Primii au decis să sancționeze public această nuanță, căreia i-au antepus alte decizii ale președintelui pe care le-ar fi dorit asociate unei profeții în care Nicușor Dan ar fi dorit să transforme România în calul troian al MAGA în Europa. De pildă, participarea la Consiliul de Pace prezidat de președintele SUA opusă absenței președintelui de la Davos sau Conferința de securitate de la Munchen, dar și lentoarea poziționării României în contextul dezbaterilor europene opusă rapidității cu care președintele Dan a girat decizia deschiderii bazei de la Mihail Kogălniceanu pentru armata americană în contextul operațiunilor din Iran. Cei din urmă, euroscepticii, au aplaudat schimbarea discursivă, fapt care nu a produs altceva decât și mai multă furie în rândul reprezentanților curentului progresist din intelectualitatea românească.
Dincolo de furie sau mirajul unor profeții care se autoîmplinesc, merită să adresăm criticile argumentate. Una dintre critici se referă la faptul că acest concept ar avea o “rezonanță învechită” și nu ar corespunde dinamicilor geopolitice actuale. Fără a prelua de-a gata himera potrivit căreia cheia progresului este că orice este vechi trebuie aruncat la gunoi sau schimbat doar de dragul schimbării, critica este justă în măsura în care aparține unui imaginar care nu mai reflectă actuala distribuție de putere din sistemul internațional. Afirmam aspirațiile de integrare a României în Occident într-o eră unipolară în care însăși Occidentul era unit atât de o percepție comună asupra riscului (Uniunea Sovietică și ulterior Federația Rusă) și oportunității (democrație = pace și deci prosperitate economică), iar calea de integrare într-însul era liniară. Astăzi, nu mai avem aceleași certitudini, Occidentul este divizat, distribuția de putere în sistemul internațional nu mai este uniformă, iar partenerii și alianțele pe care să ne sprijinim că ne vor arată o cale de urmat sunt în plin proces de reformulare a propriilor preferințe. Poate că proliferarea democrațiilor liberale în Europa nu au adus sfârșitul Istoriei, dar cu siguranță au adus sfârșitul unei istorii, iar comunitatea europeană din care facem parte este în plin proces de redefinire, proces în care ar fi păcat ca România să accepte rolul de spectator.
O a doua critică se referă la faptul că acest concept ar fi mult prea centrat pe parteneriatul strategic cu Statele Unite și insuficient pe construcția autonomiei strategice europene ca fundament pentru asigurarea securității României. Pe bună dreptate, rolul Statelor Unite în Europa se modifică, probabil într-o manieră ireversibilă, fapt confirmat de retragerea trupelor americane de pe continentul nostru, decizie a Pentagonului care ne-a pus în ipostaza de pionieri în toamna anului 2025. În contextul în care am fost plasați fără prea multe negocieri în avanpostul conturării viziunii NATO 3.0 în care prezența (nu și rolul) Statelor Unite în Europa se diminuează considerabil, probabil că “pro-occidentalismul” intim legat de perioada în care SUA reprezenta furnizorul de securitate european pe care ne puteam baza tot timpul nu este cel mai lucrativ concept de organizare a marii strategii a României în lume.
La o privire panoramică și echidistantă față de conflictele de politică internă, atât conceptul „pro-european”, cât și conceptul „pro-occidental” trădează un mod nostalgic de organizare a politicii externe și de securitate a României care este euro-centric, deci limitativ și insuficient conectat la realitățile geopolitice actuale, unde alianțele din care ne-am obișnuit să facem parte și cărora elitelor noastre le-au delegat foarte convenabil sine die responsabilitatea de a genera prosperitate națională (către UE) și responsabilitatea de a asigura securitate națională (prin parteneriatul strategic cu Statele Unite și apartenența la NATO) sunt în plin proces de reașezare. Fiind concepte care se uită exclusiv către vest, riscă să omită importanța angajării României în Asia și în întregul Sudul Global (redenumit pe bună dreptate „majoritatea globală”), adică exact acele regiuni care sunt astăzi nu doar spații de consumare a rivalității dintre marile puteri, dar și resurse semnificative de talent, inovație, minerale critice necesare pentru revoluția inteligenței artificiale, oportunități de investiții, la care se adaugă ambiție politică și agență geopolitică imposibil de ignorat inclusiv de marile puteri ale lumii.
Ambele concepte care par a ține astăzi dezbaterea politică internă într-o stare de prizonierat trădează o filosofie de organizare a politicii noastre externe insuficient de antreprenorială nu doar în raport cu reașezarea raporturilor de putere globală, ci și în raport cu proprii noștri vecini, cu care tocmai această reașezare a raporturilor de putere globală ne împinge să cooperăm mai mult și mai semnificativ, mai ales pe fondul dezangajării treptate a Statelor Unite din Europa. Ambele concepte par a căuta să împrumute legitimitate și direcții de la Washington, Bruxelles, Paris și Berlin, omițând importanța de a articula angajamente mai substanțiale în raport cu Sofia, Ankara, Budapesta, de exemplu.
În fine, prin securitizare – dinamică dominantă în dezbaterea privind orientarea de politică externă a României ca urmare a conștientizării riscului existențial reprezentat de alegerea lui Călin Georgescu ca președinte, ambele concepte s-au uitat preponderent la aspectele de siguranță națională, omițând cealaltă funcție a politicii externe – aceea de a genera bunăstare și prosperitate pentru românul de rând, adică tocmai acea ancorare a poziției internaționale a României în beneficii tangibile pentru păturile sociale vulnerabile care face integrarea euro-atlantică să nu mai pară doar un slogan de apărat de o clasă de elite privilegiate pentru a-și conserva propriul statut. Ambele concepte sunt defectuoase la capacitatea de a proiecta scenarii de răspuns la întrebarea legitimă a multora dintre români „Cum aducem bani în țară?” în contextul în care bugetul politicii de coeziune al UE riscă să nu mai fie atât de generos cu statele aflate deja la maturitate economică, fapt care riscă să slăbească și mai mult simpatia românilor față de Uniunea Europeană.
Alternativa: Cum ancorăm România în lumea conectivității rezonabile?
Lumea conectivității rezonabile nu este un concept apărut într-un vacuum al trendurilor geopolitice ale momentului, ci unul care intră în conversație constructivă cu o serie de concepte socializate deja în rețelele ideatice din spațiul american și european. Conceptul de conectivitate rezonabilă adună firele acestor concepte deja dezbătute și le rearanjează din perspectiva unei puteri mijlocii est-europene aflate la confluența mai multor spații de conectivitate. Trecerea succintă în revistă a conceptelor anterioare ne ajută să identificăm moștenirea intelectuală pe care noul concept și-l propune pentru România.
În volumul An Open World: How America Can Win the Contest for Twenty-First-Century Order (2020), Rebecca Lissner, fostul consilier pentru securitate națională al vicepreședintelui SUA Kamala Harris și Mira Rapp-Hooper, asistent special al președintelui Biden pentru Asia de Est și Oceania argumentează că singura strategie capabilă să protejeze securitatea și prosperitatea Statelor Unite în condițiile unei puteri naționale care se diminuează este o mare strategie a „deschiderii”. Concret, o astfel de strategie ar contracara competitorii autoritari prin prevenirea apariției unor sfere de influență închise, menținerea accesului la spațiile comune globale și sprijinirea democrațiilor să prospere fără a angaja SUA în schimbări de regim. Esențial pentru România în lumea conectivității rezonabile este faptul că aceste politoloage din cadrul Partidului Democrat resping fără menajamente ideea unei dominații militare globale: SUA nu trebuie să domine lumea, ci doar să împiedice alte puteri să o facă, prin coalizarea cu aliați și parteneri pentru a construi o coaliție în favoarea deschiderii internaționale. Logica deschiderii ca bun public ce merită apărat și ideea că un actor cu putere limitată poate contribui semnificativ la menținerea deschiderii prin coaliții este o premisă pe care o putem transfera de la hegemonul american către o putere mijlocie precum România.
James Carafano și Kaush Arha, afiliați think tankului conservator Heritage Foundation, extind atributul spațiilor „libere și deschise” propus de regretatul prim-ministru Abe al Japoniei pentru Indo-Pacific propunând o agendă de conectare a spațiilor libere și deschise la nivel global. Teza lor centrală este că interesele SUA sunt cel mai bine avansate prin punerea în legătură a spațiilor libere și deschise ale lumii, prin coridoare strategice de natură să împiedice regimurile autoritate să împartă lumea în sfere ermetice. În concepția lor, sporirea conectivității dintre spațiile deschise adaugă valoare fiecărei regiuni și creează lanțuri de aprovizionare mai reziliente sigure și diversificate. Cei doi pledează pentru un nou cadru care să lege Statele Unite de Europa, Orientul Mijlociu și Asia (expresie a relevanței conceptului, SUA sunt un susținător ferm al coridorului IMEC), identificând Mediterana de Est, spațiu în care România are interese directe, drept punte între regiunea euro-atlantică și cea indo-pacifică. Accentul cade pe conectivitate ca act geopolitic productiv. Observația că noțiunea de „liber și deschis” este adaptabilă la caracteristicile fiecărei regiuni este spațiul de manevră pe care o diplomație românească a conectivității îl poate exploata. De altfel, acest concept a fost preluat recent și în contextul discuțiilor privind angajamentul SUA la Marea Neagră, prin articolul scris de Kaush Arha alături de fostul deputat liberal Pavel Popescu și fostul ambasador al SUA în România Adrian Zuckerman.
Elaine Dezenski și Josh Birenbaum de la think tankul american neoconservator Foundation for Defense of Democracies propun, în cadrul unui plan mai amplu de securitate economică pentru SUA conceptul de „Near-Global Economy” (NGE) – o uniune economică, financiară, vamală și comercială construită pentru a susține patru principii: stabilitatea, libertatea, deschiderea și jocul corect între economiile de piață participante. Sistemul este deschis pentru cei care respectă regulile și închis celor care le subminează, fiind gândit drept o platformă care reunește acele țări care respectă garanțiile economice și contribuie la stabilitatea globală, prioritizând creșterea economică în detrimentul ambițiilor imperiale. NGE ar fi potențată de instrumente precum „ally-shoring” – construirea unor lanțuri de aprovizionare reziliente împreună cu aliații de bază, și un „Pentagon economic”, un centru de comandă pentru statecraftul economic. De la această viziune putem împrumuta două lucruri instrumentarul de securitate economică și ideea că deschiderea condiționată nu este o naivitate, ci o strategie pentru a răspunde la întrebarea „cum aducem bani în țară?”.
Conceptul conectivității rezonabile se așază și în dezbaterea privind infrastructura ca instrument de proiecție a puterii. Inițiativa deja celebră a Chinei Belt and Road (BRI) rămâne prima și cea mai extinsă inițiativă globală de infrastructură, remarcabilă prin scară și prin accentul pe conectivitate. Ca reacție la aceasta au apărut o serie de alternative occidentale: Partnership for Global Infrastructure and Investment (PGII) condus de SUA și G7, Global Gateway lansat de UE în 2021, și Inițiativa celor Trei Mări (3SI), fondată de douăsprezece state membre UE, toate menite să contrabalanseze influența BRI și să promoveze cadre de infrastructură mai transparente, sustenabile și bazate pe reguli prin parteneriate strategice cu UE, SUA și, mai nou, Japonia. Pentru România, 3SI este cea mai directă ancoră pentru conectivitate regională: o platformă inspirată politic, dar antrenată comercial, pentru îmbunătățirea conectivității între statele membre UE situate între Marea Baltică, Adriatică și Neagră, axată pe infrastructura energetică, de transport și digitală. De aici CR împrumută înțelegerea infrastructurii drept coloană vertebrală a conectivității – pe care însă o citim nu doar ca instrument defensiv de contracarare a unui rival, ci ca vehicul pentru proiectarea agenței geopolitice proprii a României de-a lungul coridorului Nord-Sud și dincolo de acesta.
Cel mai apropiat reper autohton al conectivității rezonabile și cel care inspiră, de altfel, adjectivul se regăsește într-un text-manifest din 2021, prin care Marius Stoian lansează întrebarea „Cum păstrăm lumea rezonabil deschisă, cu omul în centrul proceselor de transformare? Cu omul beneficiar real al acestor procese. Cu omul simplu.” Formularea este prin excelență o provocare umanistă, nu o doctrină geopolitică structurată. Ea pornește de la un paradox al revoluției globale în curs (accelerată între timp de inteligența artificială și multiplele conflicte de pe glob) și de la constatarea că suntem din ce în ce mai polarizați și alienați față de condiția umană. Întrebarea cheie nu privește un orizont îndepărtat, ci orizontul vieții noastre, al omului concret și finit. De aici ingredientul cel mai important al conceptului CR: ideea că o lume deschisă nu este un scop în sine, ci trebuie să rămână rezonabil deschisă – adică deschisă în beneficiul tangibil al omului simplu, nu doar al unei clase de elite care administrează procese de transformare peste capetelor cetățenilor.
Conectivitatea rezonabilă adună aceste idei într-o singură țesătură: deschiderea ca bun public de apărat, la care poate contribui și o putere mijlocie prin coaliții (Lissner & Rapp-Hooper), conectarea spațiilor libere ca act geopolitic productiv și adaptabil la specificul fiecărei regiuni (Carafano & Arha), securitatea economică și o deschidere condiționată de reguli, nu globalizare naivă (Dezenski & Birenbaum), infrastructura ca instrument de proiecție a puterii, iar nu doar de contracarare a unui rival (BRI/3SI/Global Gateway) și, cel mai important, deschiderea măsurată prin beneficiul tangibil adus omului simplu, nu prin interesul clasei care administrează transformarea (Stoian). Ceea ce o distinge nu este vreuna dintre aceste componente luată izolat, ci unghiul din care le privește și liantul care le ține împreună. Unghiul este cel al unei puteri mijlocii est-europene care își caută agența geopolitică folosind tocmai conectivitatea ca resursă, în locul unei poziționări pasive pe falia pro-european/anti-european. Iar liantul este „rezonabilul”: o conectivitate selectivă, condiționată de reguli, calibrată la mijloacele reale ale României și, în descendența directă a întrebării lui Marius Stoian, justificată în cele din urmă prin ceea ce livrează concret cetățeanului de rând. Acolo unde conceptele „pro-european” și „pro-occidental” se opresc la dimensiunea de securitate și privesc exclusiv către vest, conectivitatea rezonabilă recuperează cealaltă funcție a politicii externe, aceea de a genera prosperitate, și deschide orizontul către spațiile în care această prosperitate poate fi astăzi căutată și accesată condiționat.
Oportunități, riscuri și limitări
Înainte de a cântări oportunitățile, riscurile și limitările, merită să spunem concret ce înseamnă România conectivității rezonabile în practică. Conceptul nu presupune o ruptură de la triada strategică, ci adăugarea unui etaj de acțiune deasupra lor. La temelie rămâne triada strategică UE–NATO–parteneriatul cu Statele Unite, menținută ca fundament al politicii externe și de securitate a României, nu pentru că ar fi suficientă, ci pentru că este condiția de la care orice ambiție suplimentară devine posibilă. Pe acest fundament, conectivitatea rezonabilă cere o agendă diplomatică proactivă, pe mai multe direcții simultan.
În plan regional, înseamnă ancorarea fermă a prezenței României în Inițiativa celor Trei Mări, transformând-o din oportunitate anuală de photo-op într-un veritabil instrument de proiecție a influenței pe axa Nord-Sud. Înseamnă, de asemenea, adăugarea de „conținut strategic” parteneriatelor cu marile puteri din vecinătate – Polonia și Turcia în primul rând, depășind retorica declarativă către cooperare substanțială în domeniile de apărare, energie și conectivitate, dublată de o rețea de parteneriate bilaterale de securitate care să suplinească treptat retragerea garanțiilor pe care le luăm ca atare. Dincolo de vecinătate, înseamnă asumare politică de la cel mai înalt nivel pentru forjarea unor parteneriate mai substanțiale cu puteri emergente precum India (avem un acord de apărare cu guvernul indian încă din 2023, dar asumat doar la nivel de secretar de stat, iar nici președintele României nici vreun ministru nu a participat la summitul global dedicat inteligenței artificiale găzduit de New Delhi anul acesta) și Japonia – actori cu care împărtășim interesul pentru o ordine deschisă și bazată pe reguli. Înseamnă, de asemenea, revigorarea strategiei MAE pentru Africa, transformând documentul realizat în timpul mandatului lui Klaus Iohannis într-o prezență economică și diplomatică reală pe un continent care concentrează o parte din ambiția geopolitică a deceniilor următoare. Da, înseamnă a face business cu China, dar la o limită rezonabilă, adică în acele sectoare și până la acel prag dincolo de care interdependența economică s-ar transforma în dependență strategică sau ar intra în coliziune cu angajamentele noastre euro-atlantice. Tocmai acest discernământ – deschidere acolo unde aduce prosperitate, prudență acolo unde erodează securitatea este expresia practică a „rezonabilului”.
O oportunitate importantă pe care o deschide conectivitatea rezonabilă este reprezentată de recuperarea agenței geopolitice a României într-un moment în care arhitectura de securitate europeană se reașază. România este mai puternică atunci când are mai mulți parteneri puternici, nu mai puțini. Dezangajarea graduală a Statelor Unite de pe continent, pe care toamna anului 2024 ne-a plasat-o în față ca pe un fait accompli, nu este exclusiv o vulnerabilitate, ci și o invitație la a fi mai creativi. Nu bazându-ne în orb că „autonomia strategică europeană” se va consolida peste noapte și ne va aduce mai multă securitate la Marea Neagră fără ca noi să facem nimic în schimb, ci construindu-ne acum un plan de a fortifica relațiile bilaterale pe care le avem atât în Europa, cât și în alte regiuni mult mai prospere și avansate tehnologic. Această reașezare creează spațiu pentru ca o putere mijlocie cu o poziție geografică privilegiată să treacă din postura de consumator de securitate în cea de furnizor regional de stabilitate și conectivitate. Vocația de mentor a României în vecinătatea extinsă, pe care începutul acestei veri o ilustrează prin cazul armean, devine astfel un activ strategic. Mai mult, cei douăzeci de ani de la aderarea la UE și finalizarea integrării în Schengen ne dau autoritatea pozițională de a fi antreprenori de norme în interiorul construcției europene, nu spectatori anxioși.
A doua oportunitate este cea economică și răspunde direct întrebării ,,cum aducem bani în țară?”. Am refuzat, din lipsă de creativitate sau de prea bine, să acceptăm realitatea potrivit căreia SUA nu va mai fi atât de generoasă din perspectiva de securitate și să ne facem un plan B pentru anticiparea acestei repoziționări. Nu ar trebui să repetăm aceeași greșeală și când vine vorba de resursele UE. Pe măsură ce bugetul politicii de coeziune devine mai puțin generos, conectivitatea rezonabilă propune o sursă alternativă de prosperitate, prin atragerea de investitori alternativi, în special cei din Asia și din majoritatea globală, acolo unde se desfășoară astăzi nu doar rivalitatea mărilor puteri, ci și resurse imposibil de ignorat în materie de capital uman, inovație, și resurse naturale, în special acele minerale critice necesare pentru a sprijini înarmarea, revoluția inteligenței artificiale și tranziția energetică. Pentru o economie ca a României cu ambiții de a exporta capital în regiune și aiurea, articularea unor angajamente substanțiale dincolo de vest transformă deschiderea dintr-un cost diplomatic într-o sursă de venit național.
A treia oportunitate derivă, de fapt, din cea de-a doua: coeziunea internă. Prin ancorarea politicii externe în beneficii tangibile pentru păturile sociale vulnerabile, investiții care să genereze locuri de muncă și plusvaloare la nivel local, conceptul oferă un răspuns lucrativ care să liniștească anxietatea care alimentează curentele de tip RoExit. O politică externă a demnității naționale și a agilității, ancorată în filonul euro-atlantic fără a se limita la acesta, ar face asemenea curente nefrecventabili. Justificarea integrării într-o comunitate de valori bazată pe deschidere și libertate prin ceea ce livrează concret cetățeanului de rând încetează să mai pară un slogan al unei elite privilegiate și redevine un proiect național apărabil în fața electoratului.
Dacă acestea sunt oportunitățile, care sunt riscurile? Primul risc este cel al supraextensiei. O putere mijlocie care își propune o prezență simultană în comunitatea euro-atlantică, vecinătatea extinsă, și în majoritatea globală riscă să își disperseze resursele diplomatice și economice limitate, ratând impactul tocmai prin ambiția exagerată. „Rezonabilul” din concept anticipează parțial acest risc – o conectivitate selectivă, prioritizată, dar el rămâne un principiu de disciplină care trebuie tradus în alegeri concrete și uneori dureroase pentru politica noastră externă, mai ales în contextul în care diplomația noastră este crunt subfinanțată.
Al doilea risc este de sincronizare. Reașezarea pe care conceptul o exploatează nu se desfășoară pe agenda noastră, ci pe a marilor puteri. Plasarea României în avanpostul viziunii NATO 3.0, fără negociere prealabilă, arată că fereastra de oportunitate poate fi și o capcană dacă mișcăm prea încet sau prea repede. Diversificarea către Asia și majoritatea globală comportă, de asemenea, riscul fricțiunii cu parteneri occidentali care citesc orice apropiere de spațiul asiatic prin grila competiției cu China – exact tensiunea pe care „deschiderea condiționată de reguli” încearcă să o gestioneze, fără a o putea elimina complet.
Dincolo de riscuri, avem și limitări, cea mai importantă fiind cea a mijloacelor. Conectivitatea rezonabilă cere instrumente de statecraft economic, de tipul celor pe care cercetătorii FDD le grupează în șablonul „Pentagonul Economic”, pe care România nu le are încă dezvoltate la nivel instituțional. Fără o capacitate reală de a colecta și acționa pe baza datelor privind fluxurile comerciale, lanțurile de aprovizionare și investițiile strategice, ambiția conceptuală rămâne blocată la nivel de implementare, potențată de lipsa unei coordonări interinstituționale forte.
A doua limitare este a masei critice. Multe dintre beneficiile conectivității – fie ele infrastructurale (3SI), fie economice (acces la majoritatea globală) – se materializează doar prin acțiune colectivă, în coaliții. România nu le poate produce singură (dificultatea cooperării regionale la Marea Neagră expune plenar această limitare); depinde de capacitatea de a coaliza parteneri regionali, ceea ce o face vulnerabilă la inerția sau divergența de interese a vecinilor.
A treia limitare este una de cultură strategică: lipsa exercițiului elitelor politice românești de a formula pretenții, preferințe și linii roșii în relația cu partenerii. Deceniile în care am delegat sine die responsabilitatea prosperității către Uniunea Europeană și pe cea a securității către parteneriatul cu Statele Unite ne-au format reflexul de a primi agenda, nu de a o negocia. Însă, conectivitatea rezonabilă este, prin definiție, o politică a tranzacției – a ști ce ceri, ce ești dispus să oferi în schimb și mai ales unde trasezi limita dincolo de care nu mergi. Tocmai acest joc nu îl stăpânim: nu avem nici obișnuința de a ne articula explicit interesul național în fața aliaților, nici instrumentarul instituțional care să traducă acest interes în poziții de negociere coerente și susținute în timp. Plasarea României în avanpostul NATO 3.0 fără o negociere prealabilă reală nu este doar un accident de sincronizare, ci simptomul acestui deficit de fond. Fără a-l corecta, fără a deprinde arta de a fi un partener care cere, nu doar unul care acceptă, conectivitatea rezonabilă riscă să rămână o ambiție formulată într-un limbaj suav pe care încă nu îl vorbim.
În loc de concluzie, câteva întrebări pentru noul Guvern
Conectivitatea rezonabilă nu este, până la urmă, o nouă tabără în care să ne înrolăm, ci un mod mai asertiv de a fi în lume. Acesta pornește de la o constatare simplă: România este deja europeană, prin drepturi și prin vocație, iar întrebarea care merită pusă nu mai este încotro ne orientăm, ci ce facem cu poziția pe care am câștigat-o. Conceptul păstrează triada UE-NATO-parteneriatul cu Statele Unite drept fundament neechivoc, dar refuză să o trateze ca pe o destinație finală sau ca pe o delegare comodă a responsabilității pentru securitatea și prosperitatea noastră. În locul nostalgiei euro-centrice, propune o politică externă antreprenorială: una care își caută agența geopolitică conectând România la spațiile deschise și libere ale lumii – de la vecinătatea imediată până la Asia și majoritatea globală, dar o face rezonabil, adică selectiv, condiționat de reguli, calibrat la mijloacele noastre reale și, mai presus de toate, justificat prin beneficiul concret adus cetățeanului de rând.
A traduce însă o filosofie într-o direcție de acțiune presupune un exercițiu pe care, am argumentat, încă nu îl stăpânim: acela de a formula pretenții, preferințe și linii roșii. De aceea, în locul unei liste de recomandări de politici – care ar reproduce tocmai reflexul de a primi soluții de-a gata, propun șase întrebări. Ele nu sunt retorice, ci reprezintă teme de lucru care ar putea sta la baza unui veritabil proiect pentru integrarea României în lumea conectivității rezonabile, iar a învăța să le punem este, în sine, primul pas al exercițiului de maturitate strategică pe care îl reclamăm.
- Întâi, dincolo de UE și NATO, care sunt cele mai importante cinci țări pentru viitorul economic și de securitate al României – și, mai ales, prin ce mijloace concrete ne propunem să consolidăm relația cu fiecare dintre ele? A numi cele cinci capitale este ușor; a articula, pentru fiecare, o monedă de schimb și un orizont de cooperare este exercițiul care ne lipsește.
- În al doilea rând, România nu a avut niciodată o strategie post-aderare la Uniunea Europeană – am tratat aderarea ca pe o destinație, nu ca pe o linie de plecare. Care este, atunci, strategia României post-aderare la OCDE, în condițiile în care intrarea în cel mai exclusivist club economic la care putem aspira ar putea deveni realitate chiar în acest an? Care sunt prioritățile pe care vrem să le promovăm din interiorul organizației și de ce?
- În al treilea rând, conectivitatea rezonabilă ne plasează în mijlocul unei mari dezbateri transatlantice care se prefigurează pe terenul politicilor tehnologice – a se vedea recentul lansat pachet al Comisiei Europene în materie de suveranitate tehnologică. Care va fi poziția României în această dezbatere, la intersecția dintre autonomia europeană și parteneriatul tehnologic transatlantic?
- În al patrulea rând, ce înseamnă, concret, un engagement rezonabil cu China? Care sunt sectoarele în care elitele noastre politice ar accepta investiții chineze, care sunt cele declarate off-limits – și, mai important decât răspunsul în sine, pe ce criterii explicite trasăm această linie?
- În al cincilea rând, dacă deteriorarea capacității de descurajare a NATO se va adânci pe fondul dezangajării convenționale a Statelor Unite din Europa, care sunt cei cinci parteneri europeni pe care ne putem baza pentru a susține descurajarea la Marea Neagră – și ce strategie de angajare avem, distinct, cu fiecare dintre ei?
- În al șaselea rând, și poate cel mai greu: ce este România dispusă să ofere pentru menținerea spațiilor deschise și libere ale lumii? Întrebarea nu este abstractă. De la libertatea de navigație în Strâmtoarea Hormuz până la securitatea rutelor din Marea Neagră, ordinea deschisă de care depinde prosperitatea noastră are un cost, iar o țară care spune despre sine că vrea să fie antreprenor de securitate, nu doar consumator, trebuie să știe ce parte din acest cost este gata să își asume.
Niciuna dintre aceste întrebări nu are un răspuns evident sau „corect”, și tocmai aici stă miza. Momentul actual este, însă, neașteptat de prielnic. Prin desemnarea ambasadorului Luca Niculescu – arhitectul aderării României la OCDE – la conducerea diplomației române, și cu sprijinul președintelui pentru un nou guvern, România are șansa de a-și construi o politică externă mai ambițioasă decât falia fadă dintre „pro-european” și „pro-occidental”, o politică pentru care competența economică și vocația conectivității nu mai sunt accesorii, ci coloana vertebrală.
Iar dacă avem nevoie de o dovadă că saltul este posibil, nu trebuie să privim prea departe. Polonia, o țară care în 1980 era întâmpinată cu scepticism când visa să devină „o a doua Japonie”, și-a depășit în 2025 pragul de o mie de miliarde de dolari PIB, devenind a douăzecea economie a lumii și câștigându-și astfel un loc la masa G20. Ce a reușit Varșovia pornind de la o economie planificată și de la rafturi goale, poate izbândi, cu ambiție și disciplină strategică, și Bucureștiul. Să visăm, așadar, în consecință. Dream big, Romania!
