– sau cum ajunge un stat să-și împrumute propriul viitor –
Nu economia produce cultura unei societăți, ci cultura produce economia unei societăți…
Există o eroare pe care economiștii o repetă cu o consecvență aproape religioasă, aceea de a trata datoria publică exclusiv ca pe o problemă contabilă. Coloane de cifre, procente din PIB, deficite, dobânzi, randamente, ratinguri și alte incantații tehnocrate menite să liniștească piețele și să adoarmă cetățenii. În realitate, datoria unui stat este rareori o problemă financiară. Ea este, înainte de toate, radiografia unei boli morale.
O familie care se împrumută pentru a construi o casă nu este săracă. O companie care contractează un credit pentru a investi în dezvoltare nu este falimentară. Chiar și un stat poate folosi inteligent creditul atunci când acesta produce infrastructură, educație, cercetare sau prosperitate viitoare. Dar există un moment în care împrumutul încetează să mai fie investiție și devine mod de viață. Din acel moment nu mai vorbim despre economie, ci despre antropologie. Iar acolo începe adevărata dramă.
Când o națiune acumulează ceea ce am putea numi o avere negativă, paradoxul devine aproape metafizic. Ai ministere, instituții, steaguri, parade, discursuri patriotice și chiar artificii de Ziua Națională, dar în realitate patrimoniul tău aparține deja creditorilor. Continui să vorbești despre independență în timp ce îți negociezi, trimestrial, propria supraviețuire. Este forma modernă a suveranității în leasing. Într-adevăr, găsim ceva asemănător și la case mai mari…
Grav este că această datorie nu apare din senin și nu este produsul unei recolte proaste sau al unei ierni prea lungi. Ea este rezultatul unui lung proces de degradare morală. Întâi dispare responsabilitatea, apoi meritul, urmează competența, după care dispare rușinea. Iar când rușinea dispare, împrumutul devine virtute administrativă.
Generațiile viitoare au devenit cardul nostru de credit fără limită, probabil cea mai ingenioasă invenție a democrației moderne. Cheltuim bani pe care nu-i avem, îi împrumutăm în numele celor care încă nu s-au născut și, dacă suntem suficient de pricepuți în retorică, mai primim și aplauze pentru asta. Orice comerciant care ar proceda astfel ar ajunge rapid în faliment, orice familie care ar funcționa astfel și-ar pierde casa. Există ceva aproape comic în această situație. Cu cât datoria este mai mare, cu atât discursul oficial devine mai optimist. Se vorbește despre reforme, reziliență, absorbție, digitalizare, competitivitate și alte cuvinte suficient de elastice încât să nu însemne nimic precis. Este echivalentul pacientului care își laudă coafura în timp ce electrocardiograma începe să deseneze linii din ce în ce mai imaginative.
Întrebarea reală nu este cât datorează un stat, ci de ce a ajuns să datoreze atât. Iar răspunsul nu se găsește în manualele de macroeconomie ci în cultura unei societăți. În educația ei, în raportarea la muncă, în etica sa existențială și în capacitatea de a recompensa competența și de a sancționa impostura. Datoria publică este, în fond, suma matematică a compromisurilor morale acumulate de-a lungul deceniilor. Un popor disciplinat poate trece prin crize economice fără să-și piardă demnitatea. Un popor care și-a pierdut însă busola morală va produce datorii chiar și în vremuri de prosperitate, pentru că problema nu mai este lipsa banilor, ci lipsa măsurii.
Dacă o comunitate ajunge într-un punct în care rambursarea integrală a obligațiilor financiare ar presupune încetarea funcționării sale ca societate atunci existența sa este deja ipotecată, iar în acel moment, falimentul nu mai este doar financiar. Este civilizațional.
Am scris în ultimii ani despre inflația culturală, despre narcisismul curatorilor de conjunctură, despre democratizarea excesivă a actului artistic, despre transformarea mediatorului cultural într-un influencer administrativ și despre dispariția lentă, dar metodică, a criteriilor autentice de validare.
La prima vedere, toate aceste teme par să aparțină unei lumi îndepărtate de economie. Una vorbește despre cultură, cealaltă despre finanțe. Una despre artă, cealaltă despre bugete. În realitate, ele descriu exact același fenomen. Bugetul unui stat nu este altceva decât autobiografia morală a societății care îl produce.
Deficitul este doar simptomul unui declin pornit cu mult înainte. El începe în școală, atunci când performanța devine negociabilă. Continuă în universități, unde diploma începe să valoreze mai mult decât competența. Se maturizează în instituții, unde loialitatea față de șef înlocuiește loialitatea față de adevăr. Înflorește în cultură, unde vizibilitatea devine mai importantă decât valoarea, iar algoritmul începe să țină loc de criteriu estetic. Ajunge apoi în administrație, unde funcția produce autoritate, dar nu și responsabilitate. Iar într-o bună zi toate aceste mici concesii morale se adună într-o singură cifră uriașă, pe care Ministerul Finanțelor o numește datorie publică. Economiștii îi spun deficit. Eu aș numi-o contabilitatea degradării unei civilizații. Fiindcă niciun stat nu se împrumută până la sufocare din cauza lipsei banilor. Statele se îndatorează atunci când încep să consume mai multă încredere decât sunt capabile să producă. Încrederea este adevărata monedă a unei civilizații.
Ne place să vorbim despre independență, suveranitate și demnitate națională. Sună frumos în discursuri și impecabil pe fundalul unui imn cântat solemn. Numai că libertatea nu poate fi finanțată la nesfârșit prin credit. Nici demnitatea nu se poate rostogoli de la o scadență la alta. Dar vine un prag dincolo de care datoria nu mai este un instrument economic, ci certificatul unei epuizări spirituale. Cinismul situației este că prezentul își jefuiește propriul viitor, iar apoi îi cere acestuia recunoștință pentru sacrificiul făcut în numele lui.
Nu mă îngrijorează datoria publică, ci mai degrabă mă îngrijorează liniștea cu care ne-am obișnuit cu ea. Când un popor începe să considere normal să trăiască din viitorul copiilor săi, problema nu mai este economică, ci devine educațională și, în cele din urmă, teologică. Fiindcă orice datorie poate fi iertată, nu-i așa? Dar încă sunt oarecum optimist pentru că istoria are un obicei extraordinar. Din când în când, îi obligă pe oameni să devină din nou adulți.
„Numai că libertatea nu poate fi finanțată la nesfârșit prin credit.”
Dar despre creditori, de unde apar banii astia imprumutati cu atata generozitate si multe zerouri, chiar nimic!?
Ce legatura are libertatea cu datoria…o alta intrebare. Intr-o democratie, daca ai o datorie cat de mica, inseamna ca nu mai esti un om liber?
„Un popor disciplinat poate trece prin crize economice fără să-și piardă demnitatea. Un popor care și-a pierdut însă busola morală va produce datorii chiar și în vremuri de prosperitate, pentru că problema nu mai este lipsa banilor, ci lipsa măsurii.”
Ar trebui să se ceară parcurgerea unui test scurt abilități de citire și de comprehensiune a textului înainte de a permite comentariile ….
Cămătarii au fost și vor fi întotdeauna. Creditori, cămătari, cum vreți să le spuneți.
„Ce legătură are libertatea ci datoria”? Pfff!
Nu am văzut niciodată în istorie o societate cultă, care să fie prosperă. Dimpotrivă. Societatea cultă merge aproape întotdeauna cu sărăcia și falimentul.
Dar am văzut economii puternice la niște societăți inculte. Barbare.
Voința nu înseamnă și putință.
Iar când dezvoltarea și consumul celor culți se bazează pe împrumuturi, toată pledoaria devine ridicolă.
Mergeți pe drumul asta și o sa vedeți unde ajungeți.
E dorința voastră.
Dar cu noi ce aveti? De ce ne emerdati pentru confortul si fanteziile voastre?
Acum vreo 100 de ani Sigmund Freud a scris lucrarea “Angoasa in civilizației”, acesta tratează conflictul dintre nevoile instinctuale ale individului și interesele societății
Dacă îmi amintesc bine, se prea poate să mă înșel, Sigmund Freud a apreciat ca întodeauna în decursul istoriei, creșterea gradului de civilizație nu a însemnat niciodată o creștere a libertăților individului, ci o restrângere a lor
Și am ajuns la ziua de azi
Problema deficitului la noi e structurală, și nu tine de cultură, ci de așa zisul contract social dintre partidele care participă la alegeri și electoratul care votează
Partidele promit cam aceleași lucru: reduceri de impozite și taxe, mai multe investiții publice, etc
În realitate, partidele de la noi au un singur scop controlul cat mai puternic al resurselor publice și dreptul de a le însuși după bunul plac
Și pt ca pofta partidelor politice e mare, se fură mult și mai rămân puține resurse
Totuși, ca să aibe certitudinea ca vor fi, din nou votațe, partidele măresc pensii și salarii, în lipsa oricăror performanțe care să justifice aceste majorări
Așa ca statul se împrumută zilnic să achite pensii și salarii
Avem un nivel redus de impozitare, totuși foarte mulți se plâng ca impozitele sunt mari, iar repetarea la infinit a nivelului mare al impozitelor a încetățenit această afirmație falsa
Danemarca, Franța, IK, au nivele de departe superioare de impozitare
Ne-am obișnuit cu hoția
Si de acolo deficitul
Ne-am obișnuit și cu lipsa unui răspuns adecvat al puterilor publice (autorități publice) constituite în stat
Ajută autoritatea judecătorească, miliția și serviciile cu pensia anticipată
Dintre toți luptătorii pt pensia anticipată nu am auzit vreunul să se întrebe de unde vine pensia anticipată, din ce resursă publică și cum se formează pensia lui anticipată ?
Câți bani plătește către stat ca pensie angajatu pregătit de pensie anticipată și cat este pensia anticipată – și cine plătește de fapt pensia lui anticipată ?
Pensii mai mari decât salariul în magistratură, cu pensionare la vârsta de 50 de ani
Militieni și lucrători din servicii
Până la urmă pensia anticipată specială o plătește omu de rând
Ca el a plătit întodeauna somnul conducătorilor
Nu e o problemă de cultură, ci e o problemă de educație și obișnuința de a trăi impreuna cu mediul infracțional al politicienilor
Nu degeaba palavramentul este una dintre autoritățile publice cu cea mai mică credibilitate
Să fii mare nu-i mirare
Să fii om îi lucru mare
Extraordinar text, după părerea mea. Păcat de lumea aceasta și păcat că adevărurile ei vor fi întotdeauna strigăte în pustiu. Aici se vede cât e de neajutorat omul de pe Pământ, alegând mereu calea care pare mai ușoară și care sistematic se dovedește cea mai grea prin consecințele ei pe termen lung.
Cum adica , esti liber, cand ai datorii ?? Odata ce te-ai imprumutat , devii robul celui care te-a imprumutat !!
As vrea sa traiesc sa vad ce se intampla cu noi cand nimeni nu ne va mai imprumuta …. ?