Introducere
Blocarea Strâmtorii Ormuz este discutată, de regulă, în registrul clasic al securității energetice, deoarece prin acest coridor maritim tranzitează aproximativ o cincime din petrolul mondial și o parte majoră a gazelor naturale lichefiate și a produselor petroliere provenite din Golful Persic.[1] O asemenea abordare este însă incompletă, fiindcă importanța strategică a strâmtorii derivă și din faptul că ea leagă un nod energetic de un nod chimic și agricol global, prin care circulă sulf, amoniac, uree, fosfați și alte materii prime industriale indispensabile pentru agricultură și metalurgie.[2]
În acest context, blocarea sau perturbarea prelungită a traficului prin Ormuz declanșează un șoc asupra prețurilor petrolului și gazelor, dublat de o criză a inputurilor chimice, în special a sulfului și a acidului sulfuric, care se transmite apoi în cascadă către producția de îngrășăminte, randamentele agricole, securitatea alimentară și, în paralel, către mineritul de cupru și cobalt. Miza acestui text este demonstrarea unui punct de inflexiune sistemic: cum blocarea unei strâmtori riscă să transforme o penurie de materii prime aparent „banale” într-o criză globală de hrană și de metale critice. (Fig. 1)
Mecanismul tehnic al cascadei
Sulful ca intermediar strategic
Sulful este unul dintre importantele produse industriale „invizibile” ale economiei moderne. El rezultă în bună măsură din procesele de desulfurizare a petrolului și a gazelor și este apoi convertit în acid sulfuric, substanță esențială pentru fabricarea îngrășămintelor fosfatice, metalurgia extractivă, rafinare și numeroase alte aplicații chimice.[3] Blocarea Strâmtorii Ormuz conduce la reducerea fluxurilor și stocurilor de sulf din Golf, declanșând astfel un prim șoc material al crizei, anterior chiar efectelor agricole vizibile.
Statele din Golf ocupă o poziție disproporționat de importantă în comerțul maritim cu sulf și îngrășăminte, iar perturbarea traficului prin Ormuz afectează simultan disponibilitatea fizică a sulfului, costurile de transport și capacitatea de reacție a cumpărătorilor aflați la mare distanță. Strâmtoarea Ormuz funcționează deopotrivă ca o arteră energetică și ca un regulator al metabolismului chimic global. Ce se întâmplă însă când această arteră este secționată?
Acidul sulfuric și procesarea fosfaților
Legătura tehnică dintre sulf și securitatea alimentară este mediată de acidul sulfuric. Sulful elementar este oxidat pentru a produce dioxid de sulf și apoi trioxid de sulf, iar hidratarea acestuia generează acid sulfuric, reactiv fără de care prelucrarea industrială a rocilor fosfatice în acid fosforic și, ulterior, în DAP, MAP și TSP,[4] ar fi imposibilă la scară modernă. Aceasta este veriga critică a sistemului. Dacă intrările de sulf scad, capacitatea de producție a acidului sulfuric scade, iar industria îngrășămintelor fosfatice este imediat constrânsă. Fără acest lichid coroziv, agricultura modernă se oprește pur și simplu.
Consider că se poate vorbi de un lanț cauzal, cu efecte de cascadă, care se poate rezuma astfel: sulf – acid sulfuric – procesarea rocilor fosfatice – DAP/MAP/TSP – fertilizare agricolă – randamente agricole. Tocmai această secvență explică de ce conflictul din Golful Persic poate afecta, cu un decalaj de câteva luni, recoltele de cereale și oleaginoase din regiuni aflate la mii de kilometri distanță.[5]
Dimensiunea agricolă și securitatea alimentară
Îngrășămintele ca verigă sensibilă
Segmentul cel mai vulnerabil la un șoc al sulfului este cel al îngrășămintelor fosfatice, deoarece acidul sulfuric este un input tehnologic indispensabil în procesarea fosfaților. În paralel, îngrășămintele azotoase sunt afectate indirect de scumpirea gazelor naturale, ceea ce face ca un blocaj în Ormuz să lovească simultan atât îngrășămintele pe bază de azot, cât și pe cele pe bază de fosfor.
Datele de piață arată că, în urma escaladării crizei regionale și a perturbării de facto a traficului prin Ormuz, prețurile ureei granulate au crescut rapid cu zeci de dolari pe tonă în Egipt și în hub‑uri nord‑americane, iar comercianții au început să anticipeze noi salturi ale prețurilor dacă blocajele persistă. Într-un scenariu de 6 – 12 luni, prețurile DAP și MAP ar putea crește cu 30 – 70 %, în funcție de durata blocajului și de reușita reconfigurării logistice.
Calendarul agricol și pierderea recoltelor
Agricultura este sensibilă nu doar la prețul îngrășămintelor, ci și la momentul în care acestea sunt disponibile. Dacă inputurile lipsesc în fereastra critică a semănatului și fertilizării, producătorul agricol nu mai poate recupera integral pierderea prin aprovizionare tardivă, deoarece ritmul biologic al culturilor nu se sincronizează cu ritmul reparațiilor logistice. Din această cauză, o penurie temporară de sulf și îngrășăminte poate deveni, după un singur sezon agricol ratat, o problemă de securitate alimentară cu efecte pe o perioadă de 6 – 18 luni.
Țările și regiunile cele mai expuse sunt cele care depind puternic de importuri și nu au capacitatea financiară de a concura cu statele bogate pentru cantități limitate de îngrășăminte. Africa sub-sahariană, Asia de Sud, India și o parte a marilor economii agroexportatoare sunt menționate constant ca zone vulnerabile, atât din cauza stocurilor comerciale reduse, cât și din cauza dependenței de importuri pentru segmente cheie de îngrășăminte.
Securitatea alimentară ca efect final al chimiei industriale
Literatura și materialele pe care le-am studiat converg asupra unei idei esențiale: securitatea alimentară modernă nu depinde exclusiv de vreme, sol și suprafață cultivată, ci și de continuitatea unor fluxuri chimice și logistice de mare complexitate.[6] Un șoc în Ormuz scumpește alimentele prin canalul energiei, dar mai ales prin limitarea fertilizării, scăderea randamentelor și accentuarea competiției dintre state pentru accesul la inputuri agricole.
Acesta este sensul profund al „cascadei sulfurice” din Ormuz. Lipsa sulfului reduce producția de acid sulfuric; lipsa acidului sulfuric reduce producția de îngrășăminte; lipsa îngrășămintelor reduce randamentele; iar randamentele reduse se traduc prin inflație alimentară, tensiuni sociale și vulnerabilitate geopolitică.
Dimensiunea minieră și metalurgică
Acidul sulfuric ca reactiv extractiv
Deși impactul agricol este prioritar, dimensiunea minieră a aceleiași crize nu poate fi neglijată. În industria extractivă, acidul sulfuric este reactivul principal folosit pentru a dizolva minereurile de cupru și cobalt în procese hidrometalurgice de tip heap leach, tank leach, bake‑leach și SX‑EW, generând soluții care permit extracția selectivă și electroliza metalelor. Minele din Republica Democrată Congo și din alte regiuni nu extrag pur și simplu metalul din rocă, ci depind de fluxuri constante de chimicale industriale, în principal acid sulfuric și metabisulfit de sodiu.[7]
În momentul în care China sau alți mari procesatori sunt constrânși de lipsa sulfului, exporturile de reactivi chimici tind să fie raționalizate, mai întâi în favoarea agriculturii și a industriilor strategice interne. Această ordine de priorități este rațională din perspectiva statului, dar propagă șocul în aval către minerit și, ulterior, către piața metalelor critice.
Actuala vizită a președintelui Trump la Beijing ilustrează, mai bine decât orice analiză teoretică, miza geopolitică reală a strâmtorii Ormuz. Cererea centrală a președintelui american – ca președintele Xi să preseze Iranul să redeschidă strâmtoarea – confirmă că blocajul nu este doar un conflict regional, ci un nod în care se intersectează interesele marilor puteri. Beijingul își menține deliberat ambiguitatea: procesează discret petrol iranian sancționat, păstrând Teheranul funcțional, dar refuză alinierea publică la poziția americană. Beijingul cultivă această ambiguitate cu precizie: Iranul îi rămâne o sursă de presiune asimetrică asupra Washingtonului, cu atât mai utilă cu cât este mai greu de prezis.
Cuprul, cobaltul și constrângerile tranziției energetice
Legătura cu articolul meu despre cupru, publicat în 2025, este directă. Analiza dedicată cuprului arată că cererea globală de acest metal, sub presiunea electrificării, a rețelelor, a vehiculelor electrice și a stocării energiei, tinde către niveluri care depășesc confortabil capacitatea actuală de producție și chiar ritmul istoric de dezvoltare a noilor mine. Pentru scenarii ambițioase de tranziție energetică, omenirea ar trebui să producă, în următoarele decenii, o cantitate de cupru comparabilă cu întreaga producție cumulată din ultimele șapte milenii.
Această provocare este agravată de scăderea continuă a calității minereurilor, ceea ce înseamnă că fiecare tonă suplimentară de cupru necesită mai multă rocă, mai multă energie, mai multă apă și mai mulți reactivi chimici. În asemenea condiții, o penurie de acid sulfuric, produsă indirect de blocarea strâmtorii Ormuz, nu este o problemă marginală pentru minerit, ci un multiplicator al costurilor și al riscurilor de ofertă.
Consecința sistemică este evidentă. Criza de sulf afectează agricultura prin îngrășăminte și, simultan, electrificarea și infrastructura industrială prin cupru și cobalt, două metale fără de care nici rețelele electrice, nici bateriile, nici centrele de date și nici o mare parte din echipamentele moderne nu pot funcționa la scară.
România: vulnerabilitate agricolă, dependență de importuri și opțiuni de răspuns
Dependența structurală de îngrășăminte din import
În cazul României, un șoc în strâmtoarea Ormuz ar lovi o agricultură deja vulnerabilă prin dependența de importuri de îngrășăminte. Datele publicate arată că, în 2024, România a importat aproximativ 2 milioane de tone de îngrășăminte în primele zece luni, cu o valoare de aproape 737 milioane de euro, în timp ce exporturile au fost de circa zece ori mai mici.[8] Alte surse de presă economică și agricolă indică aceeași direcție: România importă peste 90% din îngrășămintele utilizate în agricultură, după oprirea sau reducerea severă a capacităților interne de producție.[9]
Această dependență este cu atât mai problematică cu cât agricultura românească are un consum relevant de îngrășăminte fosfatice în contextul european. Datele Eurostat reluate în presa agricolă arată că România s-a aflat printre marii consumatori de îngrășăminte cu fosfor din Uniunea Europeană, utilizând în 2021 aproximativ 103.000 de tone de îngrășăminte pe bază de fosfor, în creștere puternică față de anul precedent. Într-un scenariu de blocare a Ormuzului, această dependență de fosfați și de inputuri importate mărește expunerea fermierilor români la șocuri de preț și la întârzieri logistice.
Azomureș și slăbirea capacității industriale interne
Vulnerabilitatea României este amplificată de erodarea bazei industriale chimice interne. Mai multe surse arată că Azomureș, principalul și practic singurul mare producător intern de îngrășăminte, a rămas închis sau a funcționat intermitent din cauza costurilor ridicate, ceea ce a obligat fermierii să se bazeze aproape integral pe importuri. În mai 2026, Romgaz a anunțat un acord de principiu pentru preluarea activității operaționale a Azomureș, într-un demers prezentat explicit drept salvarea industriei naționale de îngrășăminte chimice.[10]
Din perspectiva eseului de față, importanța Azomureș depășește problema simplă a producției de azotat sau de uree. Ea privește capacitatea României de a amortiza extern un șoc chimic regional printr-o producție internă minimă, prin accesul la gaze naturale și prin refacerea unei platforme industriale care poate reduce dependența de importuri în momente de criză. În lipsa unei asemenea capacități, orice perturbare în Ormuz se transmite aproape nefiltrat în prețurile și disponibilitatea inputurilor agricole de pe piața internă.
Implicații pentru fermierii români și securitatea alimentară națională
Pentru România, consecința imediată a unei crize prelungite în Ormuz este scumpirea îngrășămintelor azotoase și fosfatice, în special a produselor dependente de gaze naturale, sulf și acid sulfuric. Cum o parte semnificativă din îngrășămintele utilizate de fermierii români provine, direct sau indirect, din regiunea extinsă a Golfului Persic sau din lanțuri logistice conectate la aceasta, blocarea strâmtorii poate genera întârzieri, revizuiri agresive ale prețurilor și dificultăți de contractare în perioadele critice ale campaniilor agricole.[11]
Stocurile comerciale tipice pentru România și pentru alte state europene se situează frecvent în jurul a 1 – 3 luni, ceea ce înseamnă că o perturbare prelungită nu poate fi absorbită ușor doar prin inerție comercială. În plus, dacă prețul DAP ar urca, în scenariul prezentat, de la aproximativ 758 USD/t la 986 – 1.137 USD/t, costul fertilizării pe hectar ar crește semnificativ și pentru fermele românești, afectând atât marjele exploatațiilor comerciale, cât și capacitatea fermierilor medii de a menține dozele optime.
Într-o țară care este printre primii producători de cereale din Uniunea Europeană, riscul depășește sfera microeconomică, transformându-se într-un risc direct la adresa securității alimentare și stabilității prețurilor interne. Reducerea fertilizării poate afecta direct randamentele culturilor de bază și, implicit, poate influența costul produselor alimentare de pe piața internă.
România între agricultură și minerale critice
Capitolul românesc nu trebuie limitat la agricultură. Articolul meu despre cupru arată că dezvoltarea economică, electrificarea și modernizarea infrastructurii depind de disponibilitatea unor volume mari de cupru și de alte minerale critice, iar aceste volume sunt din ce în ce mai greu de obținut în condiții geologice și industriale favorabile. În plus, tradiția românească în industria acidului sulfuric și a chimiei grele, reflectată istoric de marile platforme industriale, amintește că acidul sulfuric a fost considerat, pe bună dreptate, „sângele industriei”.
Pentru România contemporană, legătura dintre agricultură și mineralele critice trece prin aceeași infrastructură chimică și energetică. Fără îngrășăminte accesibile, agricultura își pierde competitivitatea; fără rețele electrice și materiale critice, agricultura modernă și industria de procesare nu pot funcționa la standarde ridicate de productivitate. De aceea, criza din Ormuz trebuie citită în România ca un dublu test: al rezilienței agroalimentare și al capacității de a reconstrui, măcar parțial, verigile materiale ale propriei economii industriale.
Direcții de răspuns pentru România
Pentru România, răspunsul rațional la o posibilă criză de tipul Ormuz ar trebui să combine măsuri pe termen scurt cu măsuri structurale pe termen mediu. Pe termen scurt, este justificată constituirea unor stocuri strategice de îngrășăminte și, acolo unde este fezabil, de acid sulfuric și inputuri asociate, împreună cu contracte de import diversificate și mecanisme de sprijin pentru fermierii vulnerabili.
Pe termen mediu, relansarea capacităților industriale interne, în frunte cu Azomureș, are o semnificație care depășește logica unei simple tranzacții comerciale. Ea poate reprezenta începutul reconstituirii unei minime autonomii naționale în materie de inputuri agricole și chimice, reducând expunerea României la șocuri geopolitice și sporind reziliența sistemului agroalimentar.
Implicații de politică publică și strategie industrială
Priorități pentru securitatea alimentară
Dacă dimensiunea agricolă este tratată ca prioritară, atunci răspunsul de politică publică trebuie să pornească de la protejarea continuității aprovizionării cu sulf, acid sulfuric și îngrășăminte. Recomandările mele explicite vizează crearea de stocuri strategice de acid sulfuric și fertilizanți, contracte forward, diversificarea furnizorilor și facilitarea unor rute alternative de transport. Aceste măsuri sunt justificate tocmai de faptul că piața reacționează mai repede decât poate fi adaptat ciclul agricol.
În plus, politicile agricole trebuie să includă fertilizare de precizie, testarea solurilor, prioritizarea suprafețelor critice și sprijin financiar țintit pentru fermieri, în special în statele cu expunere ridicată la importuri. Fără aceste intervenții, creșterea prețurilor la îngrășăminte se transmite aproape mecanic către reducerea dozelor aplicate și, în final, către recolte mai mici.
Integrarea perspectivei miniere‑metalurgice
Politicile axate exclusiv pe agricultură ar rămâne, totuși, incomplete. Criza din Ormuz arată că securitatea alimentară și securitatea materială a economiei industriale moderne sunt interdependente: agricultura are nevoie de chimicale și energie, iar infrastructura care o susține are nevoie de cupru, cobalt, oțel, ciment și alte materiale extrase și procesate cu un consum ridicat de reactivi. Prin urmare, strategiile de reziliență trebuie să integreze explicit lanțurile sulf–acid sulfuric–îngrășăminte cu lanțurile sulf–acid sulfuric–metale critice.
Dezvoltarea de noi capacități industriale în afara punctelor geopolitic vulnerabile devine astfel o condiție a stabilității pe termen lung. Aceasta nu înseamnă simpla reactivare nostalgică a unor uzine vechi, ci investiții în baze industriale mai productive, mai automatizate și mai bine integrate din punct de vedere tehnologic.
Limite ale scenariului propus și contra-argumente
Orice analiză de tip „cascadă” riscă să supraestimeze linearitatea șocului și să subestimeze capacitatea sistemului global de a se reconfigura. Câteva contra-argumente merită integrate onest în tabloul de mai sus.
În primul rând, rutele maritime alternative există și sunt parțial operaționale. Canalul Suez și rutele care ocolesc Capul Bunei Speranțe pot prelua o parte din traficul deviat din Ormuz, cu un cost suplimentar de timp și combustibil — între 10 și 20 de zile în plus pe voiaj, în funcție de destinație. Această marjă nu este neglijabilă, dar nici fatală: comercianții pot anticipa blocajul și reorienta navele înainte ca perturbarea să devină criză acută. Experiența blocajului Canalului Suez din 2021, deși de scurtă durată, a demonstrat că piețele pot absorbi rapid șocuri logistice prin redirecționare și ajustări ale prețurilor.
În al doilea rând, oferta globală de sulf nu este dominată exclusiv de Golf. Canada, prin exploatările din Alberta, asociate extracției nisipurilor bituminoase, și Rusia sunt furnizori majori de sulf elementar, cu capacități de export semnificative. Kazahstanul, Polonia și unele capacități europene de rafinare completează această hartă. Într-un scenariu de criză prelungită, cumpărătorii tradiționali ai sulfului din Golf s-ar reorienta inevitabil către acești furnizori alternativi, deși la prețuri mai ridicate și cu o latență logistică de câteva săptămâni.
În al treilea rând, stocurile tampon comerciale și strategice oferă un interval de reacție. Industriile de îngrășăminte operează în mod obișnuit cu stocuri de 4 – 8 săptămâni de materii prime, iar unele state cu expunere ridicată și-au constituit rezerve strategice mai extinse după crizele de prețuri din 2021–2022. Această inerție comercială nu elimină criza, dar o poate întârzia suficient pentru ca piețele să se reorganizeze și guvernele să intervină cu măsuri de urgență.
Prin urmare, scenariul cel mai probabil pe care îl sugerez nu este o prăbușire abruptă, ci o criză graduală, cu efecte asimetrice: statele bogate, cu capacitate financiară și logistică, vor substitui relativ rapid furnizorii afectați, în timp ce economiile cu rezerve valutare reduse și dependență structurală de importuri vor absorbi impactul disproporționat. Tocmai această asimetrie – și nu catastrofa uniformă – este miza reală a unui blocaj în Ormuz.
Concluzii
Blocarea strâmtorii Ormuz nu este, în primul rând, o criză energetică. Este mai degrabă un test al arhitecturii invizibile pe care civilizația industrială modernă a construit-o pe baza câtorva fluxuri de materii prime pe care nimeni nu le privește cu atenție în vreme de pace. Sulful, acidul sulfuric, amoniacul – substanțe despre care publicul larg nu aude prea des – sunt, în realitate, nodurile fragile ale unui sistem care hrănește opt miliarde de oameni și alimentează tranziția energetică.
Analiza pe care am făcut-o nu susține că o blocare a strâmtorii Ormuz ar produce inevitabil foamete sau un colaps industrial. Piețele se reconfigurează, furnizorii alternativi din Canada, Rusia sau Kazahstan pot compensa parțial deficitul, iar stocurile comerciale oferă un interval de reacție de câteva săptămâni. Sistemul are reziliență – dar o reziliență distribuită inegal. Statele cu capacitate financiară vor înlocui furnizorii afectați cu furnizori la prețuri mai mari și vor trece prin criză cu costuri suportabile. Cele fără această capacitate – și sunt multe – vor intra într-o competiție pe care o vor pierde, sezon după sezon.
Aceasta este concluzia care contează cu adevărat: vulnerabilitatea nu este uniformă, iar imaginea unei crize globale simetrice este înșelătoare. Ormuzul nu lovește lumea în ansamblu – lovește cu precădere Africa sub-sahariană, Asia de Sud, micile economii agroexportatoare fără rezerve valutare și fermierii din state precum România, care și-au externalizat aproape integral capacitatea de producție a inputurilor agricole. Criza nu este a tuturor în aceeași măsură; ea urmărește cu fidelitate liniile deja existente ale inegalității globale.
Pentru România, lecția practică este că reziliența nu se construiește în momentul crizei. Relansarea Azomureș, diversificarea furnizorilor de îngrășăminte, constituirea unor stocuri strategice minime – toate acestea sunt decizii care trebuie luate în timp de pace, tocmai pentru că, în timp de criză, fereastra de acțiune se închide înainte ca decizia să fie luată. Un stat care importă peste 90% din inputurile agricole nu este vulnerabil doar la Ormuz; este vulnerabil la orice perturbare majoră a lanțului logistic, indiferent de origine.
Întrebarea pe care acest eseu o lasă deschisă este următoarea: Sunt instituțiile — naționale și europene — capabile să gândească securitatea alimentară și securitatea materială ca pe o singură problemă, nu ca pe două dosare separate gestionate de ministere diferite? Sulful și acidul sulfuric nu apar în niciun document al strategiei de securitate națională. Poate că ar trebui.
Referințe
[1] Cranganu, C., 2026, Geologie și geopolitică în Strâmtoarea Ormuz: cum un „gât de sticlă” tectonic modelează securitatea energetică globală
[2] Agroteca, 2026, Blocarea Strâmtorii Ormuz poate declanșa o criză globală a îngrășămintelor
[3] Martin, J., 2026, The „Boring” Industrial Shortage That’s About to Break Everything
[4] DAP (fosfat diamonic). Conținut tipic: ~18% N şi 46% P₂O₅. Este cel mai comercializat îngrășământ fosforic granular.
MAP (fosfat monoamonic). Conținut tipic: ~11% N şi 52% P₂O₅. Produce o reacție ușor acidă la dizolvare.
TSP (superfosfat triplu). Conținut tipic: ~44–48% P₂O₅, fără azot. Nu conține N şi are rol când se dorește doar aport de P.
[5] Agerpres, 2026, Războiul din Iran a dus la scumpirea îngrășămintelor, din cauza blocării Strâmtorii Ormuz
[6] Center for Strategic and International Studies, 2026, Chokepoint: How the War with Iran Threatens Global Food Security
[7] Cranganu, C., 2025, Să vorbim și despre cupru…
[8] Europa Liberă România, 2025, Cum a ajuns agricultura românească dependentă de îngrășăminte de import, inclusiv din Rusia
[9] Ziarul Financiar, 2026, Cum văd producătorii și distribuitorii de îngrășăminte impactul războiului
[10] Digi24, 2026, Romgaz preia Azomureș: Acord pentru salvarea singurului mare producător de îngrășăminte din România
[11] Agrobiznes.ro, 2026, Războiul din Iran amenință aprovizionarea globală cu îngrășăminte
Da, lumea se reconfigurează, globalismul moare și, probabil, vor apărea niște „bastioane economice” – state sau grupuri de state (compacte geografic) care vor avea, „în curte” sau în proximitate, toate resursele și capacitășile de producție de care au nevoie. Binețînțeles, aceste „bastioane” va trebui să fie capabile să se apere, așa că înarmarea și alianțele zonale vor fi preocupări majore.
În altă cheie, cea a Cărții Revelației (ca să nu zic „Apocalipsa lui Ioan”), totul face sens: am avut molima / pandemia (călărețul pe cal alb), trăim războiul (călărețul pe cal roșu), urmează foametea (călărețul pe cal negru) și, logic, moartea (calul verzui/gălbui). 🤔
Oricum ar fi, viitorul nu sună bine, deloc…
Faptul ca avem single point of failure e o problema de arhitectura globala. Nu ar trebui sa fie asa.
”e o problema de arhitectura globala”
Ei, dacă am avea un guvern mondial, altă făină s-ar măcina la moară 😀
Nu e ”single point of failure”, nu trece tot comerțul mondial pe-acolo. Bab-el-Mandeb, Suez și Panama sunt tot points of failure, dar niciunul dintre ele nu e single. Când China ajunsese să controleze tranzitul prin Canalul Panama, asta nu deranja pe nimeni. nu era ”single point of failure”. Important era că marele pacifist Obama era la Casa Albă, iar China și Iranul se întinseseră până în Venezuela.
Are și China un ”single point of failure” cât casa: strâmtoarea Malacca. 80% din petrolul importat de China trece pe-acolo. Dacă Statele Unite închid strâmtoarea Malacca (în cazul unei intervenții chineze în Taiwan, de exemplu) atunci Chinei nu-i mai rămâne decât să-și aducă marfa din Rusia, cu trenul 😀
Însă Trump e un gentleman și nu amenință pe nimeni. Știe Xi și singur.
Si nu mai exista Sulf prin alte parti.
Daca tot baga conducta la Platforma Maritima din largul Marii Negre, poate se gandeste cineva sa extraga si sulful din Hidrogenul Sulfurat care se afla din belsug concentrat LA fundul marii negrese.
Am inteles ca la fundul ei se afla o PATURA groasa de hidrogen sulfurat cum nicaieri in alta parte.
(in toate zonele vulcanice active ori stinse de mult gasim Sulf ca prin Calimani)
E posibila repornirea unor CIC-uri – cel putin doua ar putea functiona RAPID la capacitatea maxima proiectata – daca incepe cand-va… exploatarea gazelor din marea neagra. Asta, deoarece scade automat PRESIUNEA asupra pungilor de gaze exploatate langa Iernut si Azomures.
(ala din Bacau e in conservare de 10-20 de ani – deja are geamurile sparte si incepe sa se degradeze ireversibil – dar, avea intreaga piata ucraineana la dispozitie, pe langa MOLDOVA, poate sudul Poloniei)
@ Asha, domnul profesor are o poveste foarte tristă de spus despre hidratii aflati pe fundul Mării Negre. Nu știu dacă mai are chef să o spună public dar eu, unul, am fost dezgustat când am aflat-o.
În fine …
@Asha
Nu există rapoarte publice credibile care să ateste cantități semnificative (comerciale) de sulf extrase recent direct din H₂S de la fundul Mării Negre; ceea ce există sunt studii, propuneri tehnologice și proiecte pilot în curs.
Mai multe lucrări academice și capitole de carte descriu concepte de procesare a H₂S din Marea Neagră (transformare în hidrogen, sulfură polimerică sau sulf elementar) și modele de instalații submersibile sau flotante. Acestea sunt propuneri tehnice și simulări, nu rapoarte de producție comercială.
Există și proiecte de cercetare pilot: echipe universitare și institute (ex. proiecte susținute de TÜBİTAK și colaborări între universități din Turcia și Bulgaria) lucrează la electroliza/convertirea H₂S pentru a produce hidrogen și/sau sulf; acestea sunt în fază de laborator sau pilot.
Sulful trebuie acum, nu după ani de cercetări de laborator sau experimente în stații pilot,
Generația noastră de ingineri chimiști (1970) a aflat la facultate faptul că ‘acidul sulfuric este CIMENTUL industriei chimice”
Fără comentarii
Intrebare: s-a obtinut acid sulfuric in Romania si prin altee procedee decit „prajirea piritei in pat fluidizat” de ne-au ramas haldele de la Valea Calugareasca si Turnu Magurele? (Tarile excomuniste sint pline de asemenea halde). Daca bine stiu eu se producea si la Bacau acid sulfuric insa nu cunosc procedeul. Multumesc anticipat.
Eram copil cand au dat drumul la CIC. La prima scapare de amoniac, cu vant din sud, orasul era sub ceata. Tin minte ca am facut o alergie cam nasoala. Mi-a dat mama Romergan ca e si antialergic. Cu timpul mi-a trecut sensibilitatea. Mirosea si a pirita si mai venea un miros specific de la fabrica de hartie Letea. Acid sulfuric era pe toate drumurile. Aveam si-n casa pentru alchimia de care eram indragostit la vremea aia. Era si acid azotic concentrat de scotea fum alb cand deshideam sticla. Am avut o tentativa sa fac nitroglicerina dar m-a prins taica-meu si mi-a tras una dupa cap…
Apropo de ingrasamantul azotos si de explozia silozului de acum cativa ani din Beirut; oare n-o sa scada productia de explozibili? Poate se mai opreste nebunu de putin…
Bine ca nu l-au pus la Gheraiesti, ca era mai rau!
http://www.deferlari.ro/2010/12/%C3%AEn-b%C4%83taia-v%C3%A2ntului.html
De fapt CEATA era de pe Siret, nu de la Combinat.
(Siretul acolo… e mai mare decat Prutul la varsare – aproximativ cat Oltul la varsare, dupa confluenta)
Mai e situat si pe o ramura secundara a retelei de gaze, ca si Bacaul, ca cea principala mergea direct la Savinesti de la Onesti (nu stiu daca Platforma petrochimica folosea gazele la ceva cauciucuri).
Asadar, pe langa niste noi conducte prin Turcia, finantate de UE, ar trebui regandita si reteaua nationala inainte de a incepe exploatarea propriu-zisa a gazelor din marea Neagra.
Trebuie măcar vreo 30 de ani de regândire, iar în timpul ăsta să nu fie exploatat nimic din Marea Neagră. Să vândă numai rușii gaz, că numai al lor e bun 😀
Daca vom avea guverne, GEN, in care pesedeul saboteaza guvernarea din interior si daca nu primeste… isi pica propriul guvern…
E posibil ca oamenii rusilor care ne conduc pe ultimul drum sa traga de timp – inca mai asteapta, ca sa vada, ce vor face rusii cu Ucraina (pe care o saboteaza cu perversitate ca si pe MOLDOVA)
Asadar, fara gaze destule si ACCESIBILE nu avem industrii ESENTIALE.
Problema e mai vastă, nu se rezumă la PSD. Când pro-europeana aceea ajunsă vice-prim-ministru direct din societatea civilă trage sforile pentru Grupul Schwarz, care Grup Schwarz e furnizor pentru Rheinmetall și care Rheinmetall va încasa o felie apreciabilă din fondurile SAFE (pentru care România va plăti dobânzi) atunci e foarte bine dacă uneltele rușilor din PSD dau jos guvernul.
Fondurile SAFE nu sunt granturi, sunt credite. Cu care statul român va plăti Rheinmetall, că asta e misiunea pro-europenilor de la București cu telecomanda la Berlin, contracte pentru Rheinmetall. Toată isteria asta cu reînarmarea Europei asta are drept scop, revitalizarea firmelor germane producătoare de armament. În timp ce România se împrumută deja cu câte 1 miliard de euro în fiecare săptămână și plătește 1 miliard de euro dobânzi în fiecare lună.
NU vad cum ne-ar putea apara cineva concret aici, daca nu vin firme mari Occidentale care sa investeasca si sa produca, diverse, pe teritoriul national.
Vede cineva CUM, altcumva, ne-am putea apara?
Povesti Nemuritoare, cu armatzi pop. care aparau RPR & RSR de rusi cu armament tip rusesc la mana a doua si complet depasit (daca nu doar cu lasere frantuzesti) sunt doar POVESTI.
Si, oricum, banii alocati de UE pt inarmare provin majoritatea din economiile dezv. ale franco-germanicilor.
(americanii fac rachete la Aerostar si au o cooperare intensa in varii domenii, dar nu cred ca i-a interesat vreodata serios sa investesca massiv in industria nostra de aparare – cum merg Fordul si reactoarele modulare?
Azotat de amoniu, ingrasaminte si explozibil…
https://kyivindependent.com/explosions-reported-at-russian-chemical-facility-in-stavropol-krai-local-media-reports/
Referitor la procedeul în strat fluidizat, acesta a fost într-adevăr cel mai modern procedeu utilizat; a existat și procedeul cu vatră rotativă mai puțin eficient, dar fabricarea acidului sulfuric este însoțită de o puternică coroziune de unde rezultă și o însemnată poluare.
De notat că deșeurile de pirită au fost folosite cu succes la obținerea unui ciment de calitate.
Acidul sulfuric se mai obține din „prăjirea” minereurilor sulfuroase,operație destinată obținerii metalelor respective.Acidul sulfuric se obținea ca produs secundar.
Acidul sulfuric este indispensabil fabricării unor sortimente de mase plastice, al acumulatorilor, insecticidelor, explosivilor și lista poate continua.
Neglijarea aspectelpr de care se vorbeste in articol, ingrasaminte, minerale etc. e si o componenta a filozofiei Green deal, conform careia ar fi posibila o agricultura curata, fara chimicale, fara ingrasaminte si chiar si economica, spun naivii. Mai ales cind legumele, fructele se importa din Spania, Turcia …
As sfatui pe fiecare sa-ncerce sa faca agricultura pe o mica parcela, sa zicem de citiva metri patrati si ar vedea ca fara, hai sa le zicem chimie, nu iese mai nimic.
Neglijarea aspectelpr de care se vorbeste in articol, ingrasaminte, minerale etc. e si o componenta a filozofiei Green deal
Cred că cea mai tare componentă a „filosofiei Green Deal” este Net Zero – Just Stop Oil și ceilalți combustibili fosili. Cu puțin timp în urmă, am „lăudat” Cuba – prima țară din lume care va trăi concret, nu teoretic, experiența Net Zero, adică fără petrol:
Departe de a triumfa, experimentul cubanez Net Zero devine tot mai clar o catastrofă în devenire. The New York Times, fără a pomeni nici măcar un cuvânt despre politica și „filosofia Green Deal”, a tras ieri un tragic semnal de alarmă:
Cuba afirmă că a rămas fără petrol
Miercuri seara au izbucnit proteste în întreaga Havana, sute de locuitori blocând străzile cu grămezi de gunoi în flăcări, lovind în oale și strigând „Aprindeți luminile!” Net Zero n-a răspuns.
O reducere/interzicere a unei resurse energetice esențiale, precum hidrocarburile, face ca lumea să se afle la un pas distanță de a se transforma într-o distopie.
Semne rele pentru Cuba. The New York Times a publicat unul după altul o serie de trei articole despre regimul și viața de pe insulă:
With Possible Raúl Castro Indictment, U.S. Eyes Venezuela Playbook
Pe fondul intensificării zborurilor de supraveghere, al vizitei directorului CIA și al embargoului energetic, Casa Albă încearcă să intensifice presiunea asupra Cubei.
Avioane civile doborâte de Cuba: o inițiativă de a-l pedepsi pe Raúl Castro, la 30 de ani distanță
Domnul Castro, fostul președinte al Cubei, ar putea fi în curând pus sub acuzare pentru uciderea, în 1996, a patru piloți voluntari care făceau parte dintr-un grup umanitar angajat în căutarea migranților pe mare.
O națiune cuprinsă de întuneric
Statele Unite au întrerupt aprovizionarea cu combustibil a Cubei, aruncând insula, deja sărăcită, într-o criză energetică acută.
Sunt imagini greu de suportat: Cuba este o țară eșuată, un experiment politic socialist, început în 1959 și „încremenit în proiect”. Aviz amatorilor de socialism și Net Zero.
Just a note: „net zero” nu inseamna „fara petrol”!
O fi un concept idiot dar nu inseamna „petrol zero”.
Exista metode de calcul a carbonului dupa scope ( scope 1, scope2, scope3 ) care ne plac sau nu. Aflăm ca se poate ajunge la „net zero” cu o grămadă de petrol ars in toate felurile. … In teorie.
Nu discut aici de ce doar emisii de carbon si nu NOx sau orice altceva – s-a batut apa-n piua de douazeci de ani – nu-i cazul sa continuam.
My point: „net zero” nu inseamna „petrol zero”
Recent, un tovarăș fruntaș de la ONU, dădea exemplu, la o conferință la Westminster , că Bhutan e de fapt „carbon negative”. Bănuiesc ca în Buthan or fi vreo zece masini si vreo cateva cazane pe gaz, petrol, ce-or fi.
Formal, „Net zero” înseamnă echilibru între emisii și absorbții — nu înseamnă „fără petrol” peste noapte.
„Fără petrol” e coronița pe care ipocrizia o pune pe capul elevului premiant la materia „Net Zero.” Cuba este un „elev” foarte aproape de a primi coronița.
O data cu moartea globalizarii, discursul despre resursele “globale”, lanturile “globale” s.a.m.a.d., cu accent pe descriptorul “global”, a inceput sa-si piarda rapid din importanta si din frecventa, in favoarea natiunilor si regiunilor. Orice resursa apartine in primul rand unei natiuni, iar in al doilea rand unei regiuni. Tonul, in ambele planuri, l-a dat Trump, cu doctrinele sale “America First”, “MAGA” si “Donroe”. Este probat istoric ca precedentul naste regula, deci fiecare natiune din Golful Persic si intreaga regiune trebuie sa se puna pe sine pe primul loc. Solidaritatea islamica este al doilea argument, in conditiile in care islamicii sunt vanati si persecutati atroce, asa cum nu s-a mai intamplat din intunecatele vremuri ale lui Hitler, care i-a macelarit in masa pe sovietici, peste vreo 27 de milioane de morti. Niciodata o resursa strategica (petrol, gaze naturale, cereale, pamanturi rare etc) nu ramane nevanduta sau necumparata, exista o piata si o competitie foarte selectiva. Prin urmare, outsiderii si tertii trebuie “sa faca frumos” din punct de vedere politic, daca vor sa fie bagati in seama si sa fie luati in calculele de afaceri si comerciale. Aceasta este de altfel si menirea politicii si diplomatiei de curtoazie si respect reciproc, desavarsit ilustrata de summitul Trump-Xi, de joi si vineri, de la Beijing. Chiar si asa-zisele rute “globale”, care doar aparent ar exclude un control statal sau zonal, au de-a lungul lor puncte si segmente care pornesc dintr-o anumita tara si strabat segmente dintr-o anumita regiune, care pot impune un control partial sau total. Acest control poate fi justificat vamal, comercial, antidrog, crima organizata, epidemiologic, militar etc, in functie de starile de pace sau razboi, prin tarife de tranzit, verificari sau inchideri si blocade, cum este si cazul inchiderii stramtorii Ormuz de catre Iran, in urma atacurilor SUA-Israel asupra poporului iranian. Acest razboi nu trebuia inceput niciodata si nu are niciun motiv sa continue, dar post-conflict nimic nu va mai fi ca inainte, cei care l-au inceput vor suporta niste consecinte (despagubiri, trafic controlat de riverani, tranzit platit etc). Si apropo de securitatea alimentara, cerealele ucrainene furate de rusi din zona disputata si in razboi din Ucraina de Est, care probabil va deveni in curand Rusia de Vest, au ajuns, prin nu se stie ce mismasuri, in alta zona de razboi, in Israel, fie pentru nevoile interne de consum ale populatiei, fie ca sursa de finantare a razboiului. E clar un efect de cascada, din Europa de Est in Orientul Mijlociu!
Stii nemteste?
https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/film/hajj-amin-al-husayni-meets-hitler
Da, fostul muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin al-Husayni, un naționalist arab și un proeminent lider religios musulman, l-a întâlnit pe Hitler pe 28 noiembrie 1941 la Berlin, prilej cu care l-a rugat pe Fuhrer sa impiedice un stat evreu in Palestina araba, evocand riscuri conflictuale si teritoriale pentru populatia araba, consecinte care s-au si confirmat. Hitler avea deja Planul Madagascar, care prevedea deportarea în masă a populației evreiești din Europa pe insula Madagascar, care era atunci o colonie franceză. Motivatia nazista era ca Madagascar era o insula, si, deci, fiind inconjurata de ape, evreii nu aveau cu cine sa intre in conflict. Insa datorita evolutiei nefaste a razboiului nazist, planul Madagascar nu a apucat sa fie pus in practica. Istoria ar fi putut sa fie altfel.
„atacurilor SUA-Israel asupra poporului iranian”
Ha ha ha, asta suna ca razboiul intregului popor al lui ceausescu.
Hitler i-a macelarit in masa pe evrei, nu pe sovietici. Pe sovietici i-a macelarit incompetenta propriilor conducatori, asa cum se intampla si acum in Ucraina.
Intrebare; Cine sunt „outsiderii si tertii”? mai ales in petrol si gaze.
De pe SkyNews, bazinul permian din Texas.
https://news.sky.com/story/the-slice-of-desert-that-helped-make-trumps-middle-east-war-possible-13540767
Bazinul Permian și Texasul, în general, reprezintă, în opinia mea, „inima” energetică a Americii. Dacă prima sondă de petrol a fost săpată în Pennsylvania în 1959, adevărata „inimă” – Lucas gusher – a erupt pe 10 ianuarie 1901, marcând nașterea unei noi superputeri mondiale:
Tot Texasul a fost locul de naștere al revoluției argilelor. Pe 11 iunie 1998, compania Mitchell Energy a efectuat prima fracturare de mare volum a argilei Barnett zona Dallas – Fort Worth.
Dominația energetică mondială a Statelor Unite nu ar exista fără Texas.
Just published…
Farmers growing desperate amid rising energy and fertilizer prices
In Burma e si razboi civil si criza de combustibil si ingrasaminte:
https://www.cnn.com/2026/05/15/asia/myanmar-costs-iran-war-impact-intl-hnk-dst
OFF TOPIC
Un fenomen El Niño de proporții a provocat moartea a milioane de oameni în 1877. Suntem mai bine pregătiți acum?
Detalii,
https://www.washingtonpost.com/weather/2026/05/12/super-el-nino-1877-population-impacts/
O analiza exhaustiva a perturbarilor produse pe piata mondiala a hidrocarburilor, datorte blocarii stramtorii Ormuz:
https://www.wsj.com/business/energy-oil/the-winners-and-losers-of-oils-new-world-order-3841f80f?mod=hp_lead_pos3
Traducere cu Google:
Câștigătorii și perdanții Noii Ordini Mondiale a Petrolului
Războiul din Iran a declanșat cea mai mare perturbare a aprovizionării cu petrol din istoria modernă.
Criza din Strâmtoarea Hormuz obligă guvernele să redefinească securitatea energetică pentru o eră a fragmentării geopolitice – una în care rezistența depinde nu doar de cât petrol produce lumea, ci și de unde circulă acesta, cine îl poate obține și care țări sunt capabile să absoarbă șocul atunci când acesta este întrerupt.
Aproape 15% din aprovizionarea globală cu petrol a fost retrasă de pe piață. Prețurile țițeiului rămân ridicate peste 100 de dolari pe baril, după ce inițial au crescut vertiginos. Foarte probabil, acestea vor crește brusc pe măsură ce stocurile se epuizează.
Însă, deși piața petrolului este globală, iar creșterea costurilor se resimte peste tot, consecințele nu sunt distribuite uniform.
Asia a fost prima și cel mai grav afectată. Anul trecut, regiunea s-a bazat pe Orientul Mijlociu pentru aproximativ 60% din petrolul importat. Perturbarea a fost deosebit de severă nu doar pentru țiței, ci și pentru produsele rafinate, cum ar fi motorina și combustibilul pentru avioane, al căror preț s-a dublat din ianuarie.
În țările mai bogate, petrolul mai scump apare, în general, primul, sub formă de inflație și o creștere mai slabă. În țările importatoare cu venituri mici, aceasta se manifestă prin penurii: Bangladesh a limitat temperatura aerului condiționat la 77 de grade. Laos a scurtat săptămâna școlară de la cinci zile la trei. Sri Lanka a făcut miercurea sărbătoare legală. În Pakistan, echipele de cricket joacă pe stadioane goale, deoarece fanii sunt îndemnați să urmărească meciurile de acasă, în loc să călătorească.
Producția de șist, care a redus drastic importurile de petrol din Orientul Mijlociu din SUA încă de la începutul boom-ului său în anii 2000, a protejat până acum SUA într-o oarecare măsură. Însă prețurile la benzină au crescut deja la peste 4,50 dolari pe galon, de la sub 3 dolari înainte de război, costând o gospodărie medie peste 150 de dolari pe lună.
Cele mai importante efecte ale crizei, însă, s-ar putea să nu fie creșterile imediate de prețuri la nivel mondial, ci schimbările de politici strategice pe care le provoacă.
Așa cum națiunile au regândit dramatic politica energetică după crizele petroliere din anii 1970, o perturbare de această amploare va obliga guvernele din întreaga lume să regândească strategia energetică. Iată cum:
Statele Unite: Izolate, dar nu imune
Impact În urmă cu două decenii, SUA importau aproximativ 60% din petrolul pe care îl consuma. Astăzi este cel mai mare producător de petrol din lume și un exportator net major. Consumul de petrol ca pondere în economie a scăzut, de asemenea, constant în ultimele decenii. Creșterea ofertei înseamnă că penuriile fizice vor dura mai mult până când vor ajunge pe țărmurile americane. Consumatorii plătesc mai mult la pompă, dar daunele macroeconomice mai ample sunt mai mici, deoarece cheltuielile crescute ale consumatorilor la pompă se îndreaptă acum către producătorii interni, mai degrabă decât către străinătate. În plus, prețurile gazelor naturale au crescut brusc în Europa și Asia, dar au crescut abia în SUA, o divergență de prețuri care a economisit consumatorilor americani trilioane de la începutul revoluției gazelor de șist.
Perspectivă pe termen lung Pe o piață globală, consumatorii americani încă plătesc prețuri mai mari la pompă atunci când are loc o întrerupere a aprovizionării în străinătate și există relativ puține instrumente pentru a atenua perturbările de această amploare. Pe măsură ce prețurile cresc, politicienii ar putea fi tentați să adopte opțiuni mai extreme – și dăunătoare din punct de vedere economic și geopolitic – cum ar fi interzicerea exporturilor de petrol. Pe termen lung, criza actuală promite cel puțin să creeze mai multe puncte comune, deoarece este adevărat atât că poziția Americii a fost consolidată prin producerea mai multor petrol și gaze, cât și că SUA ar fi în continuare mai puțin vulnerabile la șocurile de aprovizionare dacă am folosi mai puțin petrol prin standarde mai stricte de economie a combustibilului, mai multe vehicule electrice și un transport în comun și feroviar îmbunătățit.
Canada și Mexic: Nevoia de diversificare
Impact Fiind un important exportator de petrol și gaze, Canada este mai bine poziționată decât majoritatea celorlalte țări. Potrivit Goldman Sachs, Canada se numără printre economiile care ar putea înregistra cele mai mari creșteri ale PIB-ului din cauza prețurilor mai mari la petrol. Mexicul se află într-o situație mai dificilă. Produce țiței, dar scăderea producției și capacitatea limitată de rafinare îl lasă dependent de benzina și motorina importate, o mare parte din Statele Unite. Acest lucru face ca Mexicul să fie vulnerabil nu doar la prețurile globale la țiței, ci și la deficitul de produse rafinate, la creșterile bruște ale prețurilor de pe Coasta Golfului și la riscul ca politica internă a SUA să reînvie apelurile la restricționarea exporturilor de combustibili.
Perspectivă pe termen lung Criza ar putea consolida argumentele din ambele țări pentru eforturile mult amânate de a ajunge pe piețe dincolo de SUA, cum ar fi o conductă către coasta de vest pentru a exporta țiței canadian. Preocupările legate de securitate vor consolida schimbarea politicii Mexicului în sprijinul dezvoltării propriilor gaze de șist, în timp ce răspunsul său mai larg a fost dublarea „suveranității energetice” prin rafinare și investiții în compania petrolieră de stat Pemex – o strategie costisitoare care va necesita timp.
America de Sud și Centrală: Valorificarea aprovizionării interne
Impact America de Sud depinde în mare măsură de produsele rafinate importate, iar prețurile mai mari la combustibili creează presiuni fiscale și politice. Cu toate acestea, regiunea are o producție internă semnificativă de petrol și gaze, resurse mari de energie regenerabilă și hidroenergetică și mai multe surse majore de aprovizionare viitoare cu petrol și gaze care se află în afara Golfului și, prin urmare, sunt libere de riscurile Hormuz. Acest lucru face ca regiunea să fie mai valoroasă din punct de vedere strategic dacă aprovizionarea cu Orientul Mijlociu are o primă de risc mai mare.
Perspectivă pe termen lung Interesul de a investi în țări precum Brazilia, Guyana și Argentina, despre care se aștepta deja să conducă o mare parte din creșterea aprovizionării non-OPEC în următorii ani, se va extinde și la alți potențiali producători, cum ar fi Surinam. Venezuela este cartea de excepție. Pe măsură ce noua sa conducere încearcă să atragă investiții străine, exporturile s-au apropiat de 1 milion de barili pe zi în martie, cel mai ridicat nivel din 2019, deși rămân riscuri semnificative.
China: Strategia Beijingului validată
Impact Repercusiunile pentru China au fost mixte. China este un mare importator net, iar pe măsură ce prețurile petrolului cresc și pierde accesul la barile iraniene la preț redus, costul importului de barile a crescut brusc. Factura Chinei pentru importurile de țiței din aprilie a crescut cu 13% față de anul precedent. Totuși, China deține stocuri mari de petrol. Pe măsură ce reduce importurile prin utilizarea stocurilor și reducerea producției de rafinării, China revinde și țițeiul pe care a fost contractată să îl cumpere către alte țări, adesea cu profit.
Perspectivă pe termen lung Criza va consolida, nu va răsturna, strategia energetică a Beijingului. China a petrecut ani de zile limitând creșterea consumului de petrol. Comparativ cu SUA sau Europa, petrolul reprezintă o pondere mai mică din mixul său energetic primar și a electrificat mai multe automobile și sistemul energetic în general. Cel de-al 15-lea Plan cincinal al Chinei, lansat imediat după începerea războiului, prevedea ca aceasta să devină o „putere energetică” prin „reziliență strategică” și „suveranitate tehnologică” cu surse nefosile. Întreruperea aprovizionării cu petrol și gaze nu va face decât să consolideze aceste ambiții.
India: Stabilitate în contextul fragilității regionale
Impact India este mai vulnerabilă decât China. Importă aproape 90% din țițeiul pe care îl consumă, iar înainte de război, aproximativ jumătate din aceste barile se deplasau prin Hormuz. Șocul a forțat New Delhi să se bazeze mai mult pe Rusia – dar nu în condițiile avantajoase de care s-a bucurat după invazia Ucrainei.
India, conform Long View, are o capacitate fiscală mai mare, stocuri mai mari și furnizori mai diversificați decât vecinii săi mai săraci, precum Pakistan, Bangladesh și Sri Lanka, așa că este puțin probabil să se confrunte cu aceleași penurii. Însă țițeiul scump agravează inflația, suprasolicită bugetele și crește costul protejării consumatorilor. Răspunsul pe termen lung al țării ar putea necesita diversificarea aprovizionării, accelerând în același timp înlocuirea petrolului cu energie solară, baterii, vehicule electrice și căi ferate.
Japonia: Rezerve epuizate, fonduri strânse
Impact Japonia este extrem de expusă perturbărilor din industria petrolului și gazelor: importurile acoperă peste 85% din consumul său de energie, iar în 2025, aproape toate importurile japoneze de țiței au tranzitat prin Hormuz. Japonia a fost al doilea cel mai mare contribuitor la eliberarea stocurilor de urgență ale Agenției Internaționale pentru Energie după SUA, punând la dispoziție echivalentul a aproximativ 70 de zile de consum japonez – o scădere enormă după standardele istorice. Conflictul crește costurile generale de import și prețurile energiei electrice într-un moment în care consumatorii și întreprinderile japoneze continuă să se lupte cu inflația.
Perspectivă pe termen lung Fiind o insulă săracă în resurse, care depinde în mare măsură de comerțul maritim pentru bunuri esențiale precum alimentele și energia, securitatea energetică a fost mult timp o preocupare politică serioasă în Japonia. Criza va consolida aceste preocupări și va consolida argumentele pentru repornirea mai multor reactoare nucleare, accelerarea energiei eoliene și solare offshore și îmbunătățirea flexibilității și stocării rețelei. Dar vulnerabilitatea fundamentală a importurilor Japoniei va rămâne, determinând-o să acorde prioritate în continuare eficienței energetice, electrificării unei părți mai mari a economiei și menținerii unor bariere mai mari împotriva perturbărilor.
Rusia: Câștigul neașteptat al lui Putin
Impact Puțini actori au beneficiat la fel de vizibil, cel puțin pe termen scurt, precum Vladimir Putin. Înainte de război, veniturile Rusiei din exportul de petrol scăzuseră la cel mai scăzut nivel de la începutul invaziei Ucrainei în 2022. Economia sa părea în pragul recesiunii. Războiul din Iran a fost un cadou pentru Putin. Decizia SUA de a relaxa sancțiunile asupra petrolului rusesc a ajutat Moscova să monetizeze barilele deja încărcate la prețuri mai mari, iar Rusia și-a dublat principala sursă de venituri din impozitele pe petrol în aprilie. (Beneficiul fiscal a fost până acum mai mic decât sugerează creșterea prețului petrolului, deoarece o parte a creșterii a fost compensată de plăți către companiile petroliere pentru a menține prețurile interne la un nivel scăzut ale combustibililor.)
Perspectivă pe termen lung, câștigul neașteptat al lui Putin s-ar putea dovedi de scurtă durată. Atacurile ucrainene și constrângerile asupra investițiilor și tehnologiei au accelerat declinul pe termen lung al industriei petroliere rusești, împiedicând capacitatea acesteia de a crește structural capacitatea de producție de petrol pe termen lung, ca răspuns la prețurile mai mari de astăzi. Iar atacurile ucrainene se intensifică, cu cel puțin 21 de atacuri asupra activelor și infrastructurii rusești în aprilie. Rafinăriile din Rusia au fost luna trecută la cel mai scăzut nivel din 2009.
Statele Arabe din Golf: Ocolirea Punctului de Strâmtoare
Impact Majoritatea vecinilor Iranului suferă pierderi majore, dar în grade diferite. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite sunt mai bine poziționate deoarece au investit în conducte către Marea Roșie și Golful Oman, permițându-le fiecăruia să ocolească Hormuz pentru aproximativ jumătate din exporturile sale de dinainte de război. Omanul, situat în afara strâmtorii, a înregistrat o creștere a veniturilor din petrol cu 80% săptămânal față de anul trecut. Veniturile saudite au crescut cu 10%, în ciuda volumelor reduse de export. În schimb, exporturile Irakului au scăzut brusc. Kuweitul a exportat puțin petrol sau produse rafinate timp de 10 săptămâni. Exporturile de gaze naturale lichefiate ale Qatarului sunt oprite, iar repararea daunelor aduse unora dintre instalațiile de export ale țării în timpul conflictului ar putea necesita un timp considerabil.
Perspectivă pe termen lung Pe măsură ce stocarea atinge capacitatea maximă, producătorii din Orientul Mijlociu au fost forțați să oprească producția de aproximativ 13 milioane de barili pe zi. Odată ce strâmtoarea se redeschide, ar putea dura luni de zile pentru a restabili această aprovizionare, în special în Irak și Kuweit, unde zăcămintele mari mature și infrastructura îmbătrânită fac ca opririle să fie mai greu de inversat. Pentru mulți producători, o prioritate va fi reducerea expunerii la punctele de blocaj prin noi conducte și rute de export care ocolesc Hormuz și reafirmarea faptului că sunt un furnizor de încredere.
Iran: Valorificarea strâmtorii Hormuz
Impactul Poziția Iranului este complicată. Pierde venituri substanțiale din exporturi, deoarece blocada SUA împiedică transportul de țiței, dar în faza incipientă a crizei este posibil să fi beneficiat de prețuri mai mari și de o ridicare temporară a sancțiunilor, unele dintre barilele sale fiind vândute mult peste reducerile pe care țara le acceptase pe piața neagră. Deoarece câmpurile sale petroliere și infrastructura de export de pe insula Kharg par să fi suferit daune relativ mici, Iranul ar putea restabili exporturile relativ rapid dacă și când strâmtoarea se va redeschide.
Perspectivă pe termen lung Teheranul ar putea ieși cu o nouă putere de influență. A lansat ideea de a percepe o taxă pentru a menține strâmtoarea deschisă. Chiar dacă războiul se încheie fără un astfel de acord, Iranul a demonstrat că capacitatea sa de a bloca Hormuz poate fi la fel de puternică ca amenințarea unei arme nucleare.
Europa: Tranziții accelerate
Impact Europa importă mult mai puțin țiței prin Hormuz decât Asia, dar se confruntă cu costuri mai mari pe măsură ce concurența pentru barilele disponibile se intensifică. În ceea ce privește produsele petroliere, cum ar fi combustibilul pentru avioane, Europa este deosebit de vulnerabilă, din cauza dependenței sale de importurile din Orientul Mijlociu. Șeful Agenției Internaționale pentru Energie a avertizat la mijlocul lunii aprilie că Europa mai are „poate 6 săptămâni de combustibil pentru avioane”, după care consumatorii vor vedea tarife și mai mari și mai multe zboruri anulate. În schimb, prețurile la electricitate, care au crescut vertiginos în timpul crizei din 2022, nu sunt semnificativ mai mari, deoarece creșterea inițială a prețului gazelor naturale s-a atenuat, iar sursele alternative de energie au preluat o parte din deficiență.
Perspectivă pe termen lung Guvernele europene au început să discute măsuri voluntare de conservare. La fel ca în criza energetică din 2022, care a urmat invaziei Rusiei în Ucraina, aceasta va consolida imperativul Europei de a electrifica o parte mai mare a economiei cu surse interne de energie, inclusiv prin reconsiderarea opoziției față de energia nucleară în unele țări. Însă această strategie creează o altă vulnerabilitate: o dependență de China pentru panouri solare, baterii, vehicule electrice și procesarea mineralelor critice, lucru despre care un raport recent al unui fost oficial al securității naționale din Marea Britanie și important cercetător în domeniul Chinei sugerează că ar putea crea propriile riscuri.
Africa: Povestea a două continente
Impact Exportatorii de petrol și gaze din Africa de Nord, Vest și Centrală – inclusiv Algeria, Libia, Nigeria și Angola – ar putea beneficia de prețuri mai mari și de noi investiții în capacitatea de producție. Mult mai grav afectați sunt importatorii de petrol mai apropiați de Golf, inclusiv Egipt, Etiopia, Kenya și Zambia. Multe țări, chiar și unii producători, importă o mare parte din combustibilul rafinat pe care îl consumă. Prețurile mai mari la țiței cresc costul motorinei, benzinei, combustibilului pentru gătit, transportului și alimentelor, în timp ce guvernele au un spațiu fiscal limitat pentru a amortiza impactul.
Perspectivă pe termen lung Criza va consolida argumentele atât pentru rafinării, cât și pentru sursele regenerabile de energie. Există deja planuri de construire a unei noi rafinării masive în Africa de Est, iar țări precum Ghana, Angola, Uganda ar putea urma rapid exemplul. Pentru cei mai săraci importatori din Africa, fiecare mini-rețea, fermă solară, baterie și autobuz electric care înlocuiește importurile de combustibil reduce expunerea la următorul șoc petrolier, deși costurile ridicate de împrumut, riscul valutar și rețelele slabe rămân constrângeri majore. Această situație va extinde probabil investițiile existente ale Chinei în aceste industrii în Africa și va crește cererea de produse chinezești, cum ar fi panouri solare, invertoare și baterii.
Diversitate și securitate energetică
Cu cât războiul din Iran continuă mai mult, cu atât lumea energetică va deveni mai divizată în funcție de liniile de falie geopolitice și geografice existente.
China va prezenta conflictul ca o dovadă că hegemonia americană a devenit o sursă de instabilitate globală, mai degrabă decât de ordine, în timp ce anxietatea sporită cu privire la riscul legat de petrol și gaze împinge mai multe țări către tehnologiile de energie curată controlate de Beijing.
Țările bogate vor răspunde prin diversificarea aprovizionării, consolidarea rezervelor tampon și accelerarea alternativelor, în timp ce cele mai sărace vor fi adesea forțate să aleagă ceea ce este mai ieftin, mai degrabă decât cel mai sigur.
Importatorii vor plăti un preț suplimentar pentru o aprovizionare diversificată, în timp ce exportatorii vor plăti pentru rute către piață care sunt mai puțin vulnerabile la perturbări.
Aici, în SUA, probabil cea mai importantă lecție este că nici măcar cei mai mari producători din lume nu se pot izola de șocurile de pe o piață globală.
Jason Bordoff este directorul fondator al Centrului pentru Politică Energetică Globală și profesor de practică profesională la Școala de Afaceri Internaționale și Publice a Universității Columbia, precum și fost director senior în cadrul Consiliului Național de Securitate al SUA și asistent special al fostului președinte Barack Obama.
Recomand un graunte de sare.
Zonele ce se preteaza la a fi blocate ,indiferent de motiv sau indiferent cine o face, sunt cunoscute acum .Toate natiunile ,care au nevoie de petrol si gaze ,isi vor redefini modalitatea de achizitie ocolind fie zonele ce oricind pot fi blocate fie trecind ,in ritm alert ,catre folosirea energiei verde sau catre punerea in valoare a unui mix energetic asa cum se intimpla in Europa .Cresterea pretului este mai degraba o ajustare la noile conditii economice care nu mai pot suporta diferenta de pret in minus .Vedem cu usurinta cum se pozitioneaza natiunile , altele decit SUA SUA, China sau Rusia , ele formind o noua structura de aliante globale acolo unde UE este vioara intîi .Toate puterile mijlocii vor fugi de statele care vor sa isi impuna vointa politica folosind energia sau forta lor militara .
Crizele vin si trec .Stocurile sunt pe cale de a fi consumate oferind celor care au avut imense stocuri de petrol si gaze sa profite vinzind aceste uriase cantitati la un pret cu mult mai mare decit cel de achizitie .Pe cale de consecinta stocurile vor trebui refacute ceea ce va scadea pretul la vinzare undeva spre minimul cunoscut vreodata pe masura ce statele vor forma Coalitii de protectie a transporturilor prin Hurmuz .Iranul va profita si el lasind liber accesul iar SUA nu va putea opri aceste state prietene sa treaca prin strimtoare .Modelul e cunoscut .Vinde atunci cind pretul este mare si recupereaza stocul la un pret injumatatit .Intre timp Israel foloseste SUA si MAGA spre a distruge armatele iraniene si visul lor nuclear .
Influenta amintirilor de nesters asupra luarii deciziilor in subconstientul social.
Pe timpul pandemiei, aparent de neexplicat, hartia igienica a devenit, de la o banalitate, un bun la mare cautare. Pai de ce? Pentru ca lipsa ei, atunci cand e absolut necesara, poate duce la situtii, sa le spun, ilare. Mai mult, acest tip de situatie a fost si este prezent, destul de des, in fiecare casa de om atunci cand constati ca sulul e terminat si esti in postura regelui stand pe tron cu pantalonii pe vine. Asta lasa sechele…
Booonnn; cum e cu benzina? Cam la fel. Ne ferim de „pana prostului” ori evitam EV-uri in extravilan. Marea problema a lor, pentru consumatorul de rand, fiind distanta si lipsa statiilor de incarcare.
Pentru un mecanic, strangerea suruburilor si piulitelor poate devia obsesiv spre supra-strangere (over tightening) si la smulgerea filetului. Nu-i mecanic caruia sa nu-i fi scapat sa stranga vre-un surub.
Oare cat are de-a face „Sindromul Hartiei Igienice Lipsa” cu criza din Ormuz?
PS. Probabil sociologii au definit deja acest sindrom si eu nu stiu.
Exista multe alte exemple de sechele generate de lipsuri reale sau doar percepute. În România penuria de produse alimentare din anii 80 a dus la achiziționarea de congelatoare și lăzi frigorifice uneori supradimensionate fenomen care a continuat și în anii 90.
Interesanta este suprareactia la aparenta lipsa de hârtie igienica din timpul crizei Covid. Oamenii nu erau îngrijorați ca vor lipsi produsele alimentare so ca va lipsi hârtia igienica. Circula pe vremea comunismului o gluma in care după lips alimentelor hârtia igienica devenea inutila.
Și mai interesanta mi se par masurile corective post-criza. Companii din Europa, USA China si chiar Australia au suprainvestit în fabrici de hârtie igienica.
N-am auzit de masuri de prevenire a unei crize energetice sau alimentare.
A fost nevoie de o criza severa precum cea de acum sa se trezească guvernanții. Vom vedea dacă vor exista răspunsuri pe potriva.
Sigur ca exista raspunsuri pe potriva. UE va excreta al 24.5 lea set de sanctiuni impotriva Rusiei. Apoi se va rasti, diplomatic evident, la Trump pentru inlesnirea acordata rusilor. Ce sa spun, Trump va face in pantaloni de frica lu’ Kaia Kallas.
Cooperativa europeana de analizat chestii va analiza chestii iar „institute” si „centre” vor excreta ce excreta de obicei. Iar think tank-urile, eiiiii, think tank-urile, ce vor mai crocodiliza toti astia, mai ceva ca Baba Vanga. Ca nu-i veci criza de banavangi lucratori la Cooperativa Intelighentsia pe lume.
In timpul asta si fara prea multa publicitate cineva din Europa, incerc sa aflu nume si prenume, se intereseaza de importul anual a 20 de milioane de tone de carbuni pe an din Indonezia pentru urmatorii 4 ani, (s-a inteles acolo-n spate? 20 mln MT/an x 4 ani), informatie confirmata vinerea trecuta de Ministrul indonezian al Energiei si Resurselor Minerale, Bahlil Lahadalia.
OFF TOPIC
Pe 6 mai 2026, Departamentul de Interne al Statelor Unite a transferat statului Alaska aproximativ 1,4 milioane de acri (566.560 ha) de terenuri federale situate de-a lungul Coridorului de utilități Dalton. Această măsură îndeplinește peste 96% din drepturile funciare ale statului Alaska prevăzute de Legea privind statutul de stat al Alaskăi din 1958 și sprijină dezvoltarea unor proiecte-cheie de infrastructură.
Implicații privind utilizarea și dezvoltarea terenurilor
Terenurile transferate, situate la nord de râul Yukon, includ zone destinate proiectului Ambler Road — o rută de acces minier de 211 mile — și proiectului Alaska Liquefied Natural Gas (LNG).
Coridorul conține infrastructură critică, precum sistemul de conducte Trans-Alaska și autostrada Dalton.
Secretarul de Interne, Doug Burgum, a declarat că această măsură promovează „dominația energetică americană” în conformitate cu ordinele executive ale președintelui Donald Trump de a stimula extracția resurselor în Alaska.
Controverse și preocupări de mediu
Transferul urmează revocării, în februarie 2026, a Ordinelor privind terenurile publice 5150 și 5180, care protejaseră aceste terenuri timp de 50 de ani. Grupurile de conservare, inclusiv Centrul pentru Diversitate Biologică și Asociația pentru Conservarea Parcurilor Naționale, susțin că decizia amenință fauna sălbatică, resursele de subzistență și integritatea ecologică a Parcului Național Gates of the Arctic și a refugiilor adiacente.
Mai multe organizații de mediu au intentat procese prin care contestă transferul de terenuri și reducerea anterioară a măsurilor de protecție, deoarece acum terenul ar putea fi amenajat.
Dar oamenii au dreptul să cumpere și să amenajeze terenuri. Următorul pas ar fi privatizarea și altor terenuri federale din toată America.
Detalii,
https://www.doi.gov/pressreleases/interior-transfers-14-million-acres-dalton-utility-corridor-state-alaska
Conform unui proiect de document, UE are în vedere acordarea unui număr mai mare de cote gratuite de emisii de carbon pentru industria îngrășămintelor
(nu, nu cred că UE a citit eseul meu, publicat pe 15 mai, dar cine mai știe😉)
„Proiectul menționează că permisele suplimentare de emisii de CO2 ar fi „condiționate de o producție crescută de îngrășăminte pe bază de materii prime biologice (organice), circulare sau cu emisii reduse de carbon, care să asigure disponibilitatea îngrășămintelor produse local în Europa”. 🙈🙈🙈
Mi-aduc aminte de de o poveste de pe vremea comunismului, cum ca trebuia sa scoti hartia igienica dintre frunzele de ceapa verde ca s-o poti manca. Parca se intampla in China….
https://hotnews.ro/ue-priveste-inspre-balegar-pentru-a-tine-sub-control-preturile-la-alimente-2249938
Între timp, în lumea reală: în România este permisă creșterea a maximum 5 bovine adulte într-o gospodărie. Tot ce depășește cifra asta devine automat încadrat ca fermă comercială, cu hoarde nesfârșite de birocrați bruxellezi și româneșteni care o reglementează și o fiscalizează. În teorie există subvenții, numai că (re-)apariția vacilor fără crotalii de identificare pe pășunile patriei demonstrează că oamenii care cresc acele vaci își înțeleg mult mai bine interesele.
Pentru comparație, în Statele Unite nu există o astfel de limită. Există o cerință privind bunăstarea animalelor, care presupune 1,5-2 acri (0,6 – 0,8 hectare) de pășune disponibilă pentru fiecare bovină, pot exista reglementări locale privind gardurile necesare sau managementul deșeurilor, dar oricine poate crește 50 de vaci, nu-i stabilește statul limite.
Ca idee generală, marxismul european reprezintă revenirea la un soi de feudalism, în care funcționarii statului sunt stăpânii și ei decid pentru toată lumea.
Eu am soluția. Dintre douăzeci de vaci, să se spună că cincisprezece se identifică ca găini.
Nu poate UE să facă gălăgie pe tema asta, că îi chemăm chiar pe comisarii lor specializați pe race/gender/furry/etc. identity, să fie apărată onoarea bovinelor cu identități complexe.
Suntem obligati sa ne intoarcem la natura .Ecosistemele trebuiesc refacute si poluarea ,artificial creeata ,trebuie eliminata pe cit se poate de repede inainte .Industria chimica trebuie regindita iar importurile de ingrasaminte chimice , ca si cele deja eliminate ,in mare parte, de petrol si gaze, trebuiesc ,atit economic cit si politic , eliminate ,spre a evita dependenta de altii .Decuplarea de Rusia este absolut necesara si ea este in grafic .Urmeaza decuplarea militara de SUA si crearea de noi aliante cu vechii aliati sau cu cei mai noi punind in acelasi timp accentul economic ce tine de noile intelegeri de liber schimb de forma Mersosur .Europa chiar stie ce face .
„Suntem obligati sa ne intoarcem la natura .”
Adică la peșteră.
Dar oamenii sunt îndărătnici și s-au obișnuit cu binele și de bună voie nu ar renunța la zona de confort. Slavă Domnilor că suntem obligați!
„Europa chiar stie ce face .”
Da: după ce Europa a reușit să inventeze volanul pătrat e pe punctul de a reuși și performanța de a pune căruța in fața boilor și de a dota atelajul progresist cu o șenilă cubică din paie care va servi drept hrană pentru patrupede și nu numai. Curat economie circulară!
Iranul vinde benzina si motorina cu damigeana in Pakistan.
https://www.rferl.org/a/iran-pakistan-smuggling-fuel/33757626.html
În timpul embargoului ONU împotriva Iugoslaviei (1992–1995), contrabanda cu carburanți din Banat și alte zone ale României, către Serbia a fost mult mai amplă decât simpla imagine folclorică a „bănățenilor care treceau cu canistre peste graniță”. Sursele istorice arată un fenomen stratificat: de la micii contrabandiști locali până la operațiuni de stat, protejate de servicii secrete, cu mecanisme industriale și financiare complexe.
La nivel local, în special în zona Jimbolia–Moravița–Deta, sute de români au descoperit oportunitatea de a vinde benzină și motorină peste graniță. La punctele vamale se formau cozi de kilometri, iar micii comercianți treceau zilnic cantități mici de combustibil, profitând de diferențele de preț și de cererea uriașă din Serbia izolată economic.
Acest nivel al contrabandei era semi-tolerat: legislația permitea trecerea unor cantități mici contra unor taxe vamale, ceea ce crea o zonă gri exploatată intens.
Dincolo de micii traficanți, existau operațiuni masive, organizate, în care erau implicate: rafinăriile din Prahova, care furnizau combustibilul; transportul feroviar cu vagoane-cisternă până la Timișoara; redirecționarea nocturnă a trenurilor către Serbia (Kikinda); complicitatea unor structuri ale statului român, inclusiv SRI și SIE; firme paravan finanțate prin credite uriașe de la Bancorex.
Aceste operațiuni sunt cunoscute în mass-media sub numele de „Afacerea Jimbolia”.
À la guerre comme à la guerre.
Ehehe …! Prietenia intre „popoarele fratesti” legate strans prin comunism! Pe atunci, tavarisci la Bucuresti, tavarisci la Belgrad, tavarisci la Bancorex, SIE, SRI … tavarisci peste tot in zona. Si trebuiau sa faca si unii tavarisci ceva bani cu ocazia embargoului, nu? Numai unii mai naivi credeau ca incet, incet scapam de tavarisci…..si uite ca nu am scapat nici pana astazi!
La urma urmei asta spuneau si directivele KGB legate de eventuala pierdere a puterii de catre comunisti: pastrati puterea economica si financiara( prin orice mijloace) si manipulati, manipulati, manipulati, actionati subversiv zi de zi, minut de minut. Si prin Romanica se pare ca fiecare generatie de progenituri securisto-bolsevice a aplicat corect directivele KGB timp de 36 de ani…..ca deh, odata cu aplicarea directivelor mai pica o spaga de la 100 000 de euro in sus, o plimbare pe Coasta de Azur, o viluta la Saint Tropez, o excursie cu avione platite de Nordis, etc
Aș mai putea adăuga unele detalii.
Care era mecanismul afacerii Jimbolia?
Combustibilul era încărcat în vagoane-cisternă la Ploiești.
Pe acte, destinația era „Gara Jimbolia”, care nici măcar nu avea depozite de carburanți.
Noaptea, garniturile erau trase peste graniță la Kikinda, golite rapid și returnate.
Între 1994–1995, 1107 vagoane-cisternă au fost redirecționate astfel, conținând 7.799 tone benzină și 36.064 tone motorină.
Cine au fost principalii actorii implicați:
Firmele Tracia International, Silvesta SRL și GTI, finanțate cu peste 56 milioane USD de Bancorex.
Ofițeri SRI din Prahova, Banat și Bihor.
Virgil Măgureanu (director SRI) și Ioan Talpeș (SIE) apar în multiple investigații jurnalistice ca fiind conectați la operațiune.
Mafia italiană Propaganda Due, prin Angelo Lonardoni și Caiumi Serafimo, a fost și ea implicată în filiera comercială.
Sursele istorice arată că statul român a oscilat între: tolerarea contrabandei mici, pentru a calma populația sărăcită din Banat și implicarea directă în contrabanda mare, pentru a obține valută și pentru a menține relația politică dintre Ion Iliescu și Slobodan Milošević.
Occidentul a observat rapid că România „închide ochii”, iar misiuni internaționale au venit la București pentru a verifica aplicarea sancțiunilor. Sursa
In articolul de pe Rf e mentionata si cantitatea de 50-60 milioane de litri/zi. Asta ar insemna 50-60 de mii m3/zi. Adica vre-o 45 mii tone/zi, ori, pe an ar fi vre-o 16000 tone, si asta cu motoreta si cu pick-up trucks. E totusi enorm…
Ca tot veni vorba de secu (applaud Dl. LS), recomand o mostra de alunecare freudiana de toata frumusetea:
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/erik-eroul-cu-misiune-speciala–1858638.html
16 000 000 tone/an…..
Legatura la Dolhasca? Nu cred.
Stire de azi de pe Reuters; unui vapor cu LNG rusesc incarcat in arctica i-au trebuit 6 luni sa ajunga in China.
https://www.reuters.com/business/energy/tanker-delivers-russian-lng-china-after-almost-six-months-sea-data-shows-2026-05-19/
Gde Putin? Putin v Kitaye. Pai ce face? Se sfatuieste cu Xi pentru ca amandoi sunt descumpaniti. Putin ia peste cap sanctiuni peste sanctiuni , dintr-astea cu bataie lunga. Aroximativ 7000 doar in luna martie. Si asta impotriva lasitatii lui Biden, Scholtz si Mertz in livrarea de rachete de croaziera cu raza lunga; Tomahawk si Taurus. Bloomberg sustine ca productia de petrol si gaze a Rusiei n-a mai fost asa de mica din 2009
Trump bombardeaza Iranul, Iranul inchide Ormuz. Gata cu aprovizionarea Chinei.
Ambele, dronele Ukrinei si blocada Ormuz, au aparut cam din senin. Pai e un pic de panica daca Putin a trebuit sa-l roage pe Trump sa-i spuna lui Zelenski sa nu-i bombardeze Piata de Rosii de 9 mai. Si Xi are ceva temeri si probabil a ajuns la concluzia ca nu i-ar strica o a doua teava de gaz din Yamal in China (2600 Km) si 50 miliarde de metri cubi pe an. Xi a evitat ani de-a randul sa dea drumul la proiect dar in circumstantele actuale si cu discounturile lui Putin Cel Disperat banuiesc ca se va lega treaba cu atat mai mult cu cat Iranul nu e sigur ca va supravietui cu instalatiile petroliere intacte. Trump tot tipa „tine-ma sa nu-l omor”.