„Bolojan-Mesia” și dezamăgirea de Nicușor Dan: Gabriela Adameșteanu despre idolatria din politica românească

Gabriela Adameșteanu, una dintre marile prozatoare postbelice ale României, s-a întors la literatură, după 15 ani de jurnalism. Cele două volume de memorialistică ale ei apărute recent, Meserii nerecomandate femeilor și Anii romantici (2025, 2024, Polirom), aruncă lumină și nuanțe asupra deceniilor și oamenilor care ni s-au perindat în fața ochilor după 1989. La Book Snack, podcast realizat de Iulian Comanescu, Gabriela Adameșteanu se arată nemulțumită față de valul de ură pe care îl stârnește în ultima vreme președintele Nicușor Dan, își imaginează ce-ar fi făcut un Nicolae Manolescu, Emil Constantinescu sau Corneliu Coposu în politica anului 2026 și își explică scrisul.

Book Snack este un podcast co-produs de Upgrade 100 și susținut de Cărturești. Versiunea video poate fi văzută aici.

Iulian Comănescu: „Meserii nerecomandate femeilor” este favorita mea din tot ceea ce-am citit sau răsfoit pentru ultimele câteva podcasturi. Gabriela Adameșteanu face în el o recapitulare concisă și plină de nuanțe a unor întâmplări din anii 1990, care au multe în comun cu ceea ce ni se întâmplă astăzi. Aflăm câte ceva și despre modul cum v-ați început cariera de prozatoare în comunism. Totuși, ați reușit să rămâneți neatinsă de el. Dați-ne detalii despre modul cum ați ocolit presiunea ideologică.

Gabriela Adameșteanu: Nu știu dacă sunt complet neatinsă de comunism. Câteodată spun… am găsit formula asta, care e avantajoasă pentru mine, ca o justificare: „Sunt copil din comunism”, ceea ce dintr-odată îmi dă o vârstă foarte fragedă și îmi îmblânzește imaginea.

Și, desigur, am tot felul de obiceiuri rămase din comunism, despre care familia, care n-a trăit atât în comunism ca mine, spune: „A, păi da…” Adică pentru ei sunt totuși cineva care vine din comunism. Îmi plac lucruri de mâncat care se mâncau atunci, prăjituri proaste, mâncăruri care acum sunt pe lista celor nesănătoase. Sunt tot felul de lucruri pe care inevitabil le iei după tine dacă apuci trăiești într-un anumit timp.

Pe de altă parte, am avut parte de o educație anticomunistă foarte puternică în familie. Pentru că, fiind copil în anii 1950, am putut auzi, asculta și chiar am fost sfătuită să mă feresc de toate capcanele acelui timp. Și aveam și sentimentul unei frici, al unei terori care apăsa familia și despre care se știe că trece cumva de la părinți la copii.

Deci, într-un fel, am avut un vaccin față de comunism și am fost și foarte rigid educată pe linia asta. Nimeni nu trăiește în comunism fără să facă măcar cel mai mic compromis. N-aș vrea acum să par impecabilă. Am explicat în „Meserii nerecomandate femeilor” sau în „Anii romantici”, și probabil că voi mai scrie, dacă voi avea un al treilea volum de memorii, cum am intrat în partidul comunist. Deci am fost în partid. Un membru… cum să zic, anonim. Cineva care stătea, ca foarte mulți alții, așa, în ultimele rânduri. Și cel mult eram criticată mereu pentru pasivitate.

IC: Au fost patru milioane de membri de partid în România. Mama mea a fost membră de partid, deși nu avea nicio legătură cu comunismul și nici origine sănătoasă.

GA: Da, iar asta m-a salvat până târziu. Adică m-a salvat la o prima reorganizare, când au fost dați afară câțiva oameni dintr-o editură, unde eram, iarăși, un redactor ca toți ceilalți, nu făceam nimic în plus sau în minus, dar cei care nu erau membri de partid au plecat. Faptul că eu eram membră de partid m-a ferit de asta. Povestea s-a repetat când era să fiu din nou dată afară. Apoi, am avut o cronică despre Dimineață pierdută la Europa liberă.

„Dimineață pierdută” a fost un șoc cathartic în ultimii ani ai comunismului

IC: Asta însemna un soi de consacrare subterană și de gir anticomunist.

GA: Atunci m-a salvat faptul că eram membră a Uniunii Scriitorilor. Deci ăsta a fost, oarecum, parcursul meu. Ceea ce știu sigur este însă că nu citeam deloc presa comunistă. Nici nu puteam, nici nu voiam. Nu mă uitam la televizor și n-am învățat limba de lemn. Îmi place să învăț dialectele care se vorbesc, mi-a plăcut să învăț limbi străine cât am avut ocazia, dar limba de lemn n-am învățat-o. Îmi era frică de ea și era foarte puternic contaminatoare.

Deci am scăpat fără limba de lemn, n-am marca acestui limbaj în gândire. Firește că nu gândeam în termenii ceaușismului atunci, dar câtă lume mai gândea în termenii lui? Doar cei care au păstrat reziduuri și nici nu-și dau seama că le au.

IC: Comunismul nu ne poate lipsi integral din biografie, dar eu mă refeream la altceva. Uitați-vă, „Dimineață pierdută” a fost ceea ce aș putea numi hitul dumneavoastră la vremea respectivă. Îmi aduc aminte de impactul ei, la finalul anilor 1980. Ni se părea ceva cu totul liber, nostalgic față de lumea interbelică și, totuși, fără niște tușe aurite ale ei sau ceva asemănător. Erați genul de autor care avea cronică pozitivă la Europa liberă. Eu la asta mă refeream: cărțile au fost cumva neatinse de biografie, de vremuri, de comunism.

GA: Pur și simplu așa gândeam. Dar nu am fost chiar o excepție.

IC: Poate că nu. Dar majoritatea prozatorilor români, inevitabil, și nu o spun cu dispreț, au trebuit să ajungă la o negociere cu cenzura, cu regimul, și să scrie puțin altfel, să omită pasaje, să adauge…

GA: Există totuși o parte din literatură, multă poezie necontaminată de ideologia comunistă.

IC: Poezia, da. De aceea am avut și modernism, pentru că Nichita și alții vorbeau despre astre și altele asemănătoare, evadare totală din proletcultism, dar n-aveai ce să le reproșezi din perspectiva cenzurii.

GA: Există și romane neatinse. Aș zice că sunt cărți, și sunt destule – istoricii vor găsi mai multe decât găsesc eu în clipa asta –, cărți care nu reprezintă ideologia timpului. Doar, poate, niște teme care erau introduse sau niște teme care erau permise.

Mie, personal, poate mi se trage de la altceva. Vedeți, eu am tot povestit în „Meserii nerecomandate femeilor” cum am fugit de meseria de scriitor și că nu mi-am dorit această meserie. Asta m-a lăsat poate mai liberă decât pe alții. Am intrat extrem de târziu în lumea scriitorilor, mi-ar fi prins bine dacă intram mai repede. N-aveam deloc simț practic. Și, deci, am fost liberă în spațiul ăsta. Iar atunci când am scris o carte, am scris ceea ce voiam eu să spun. Aveam acest lucru în mine, pentru că mă gândeam așa: „Eu scriu cartea asta și pe urmă o să-mi trăiesc viața”. Da, mă rog, viața se trăiește chiar și când tu nu vrei s-o trăiești. Ea se trăiește așa cum e destinul tău.

IC: Confirm că scrisul de cărți este recidivist. Te gândești tot timpul: „e ultima”, și după aceea mai vine una.

GA: Da, da, exact. Ăsta-i termenul, „recidivist”. O să-l păstrez, dacă îmi dați voie.

IC: Este bucuria mea dacă o faceți. Mă întorc la „Dimineață pierdută”, pentru că m-a marcat personal. A existat și o punere în scenă a Cătălinei Buzoianu, la acel final al anilor 1980. Lucrurile astea aveau o semnificație subversivă. Sigur că în carte nu e vorba despre faptul că „comunismul a fost rău” sau ceva de genul ăsta. Dar a citi „Dimineață pierdută” sau a merge la Cătălina Buzoianu era o evadare. Parcă la Teatrul Mic era, nu mai țin minte.

GA: Nu. S-a jucat un timp la Teatrul Mic, dar spectacolul era montat la Bulandra, cu toți marii actori de la Bulandra.

IC: În cel mai modest sens, lucruri ca mersul la teatru, la „Dimineață pierdută”, erau niște gesturi cathartice pentru o persoană. Pur și simplu te duceai ca să te eliberezi de apăsarea comunistă. Totuși, „Dimineață pierdută” se petrece în interbelic. Aveți o mare cantitate de nostalgie sau de melancolie față de acea lume. Dar acum, suntem într-o perioadă în care interbelicul se reevaluează, îi vedem și părțile rele. Dictatura regală, rădăcinile legionarismului și așa mai departe. Cum se conciliază acea imagine nostalgică, deși, repet, nu este aurită, idilică, convențională, cu această reevaluare a interbelicului?

GA: Când sunt în perioada aceea, în interbelic, personajele mele sunt tinere. Iar spațiul în care le-am lăsat eu să evolueze este vara. Toate astea au importanță în carte și, în general, anotimpurile colorează lucrurile într-un anumit fel. Bătrânele discută într-o toamnă care merge spre iarnă, tinerețea se petrece vara. Și de aici vine imaginea de nostalgie legată de tinerețea lor. Pentru că, de fapt, nu epoca este într-o lumină foarte frumoasă, ci faptul că ele sunt tinere, că au povești de dragoste, de trădare, lucruri care țin de viață. Și care, în extraordinarul spectacol al Cătălinei Buzoianu, au arătat splendid. În el era o mare diferență între personajele bătrâne, sărace, îmbrăcate prost, într-un decor mizerabil, și cele tinere, care evoluau în rochii frumoase. Chit că în sală era foarte frig și pe Gina Patrichi au dus-o cu pneumonie direct la spital. Atât de greu a fost să ții spectacolul în condițiile de atunci.

Epoca interbelică, așa cum e ea, eu am descoperit-o când făceam jurnalism, târziu, spre sfârșitul anilor 1990, în anii 2000. Și știu că a existat multă idealizare. Pentru noi, mult timp, perioada interbelică a fost o epocă de aur a României. Acum aurul ăsta s-a mai topit, s-a mai coclit și se coclește din ce în ce mai tare.

La un moment dat, am descoperit și eu foarte clar că anii 1930, de exemplu, au fost anii unui război civil între democrația plină de hibe a lui Carol al II-lea și legionarismul cu atentate și violențe, care, din păcate, se pare că țin intrinsec de societatea românească. Există o violență internă, deși imaginea noastră este aceea de țară pacifistă.

Ce-ar fi făcut Nicolae Manolescu sau Emil Constantinescu în politica anului 2026

IC: Da, cel puțin apetitul ăsta pentru extrema dreaptă este desfășurat în timp, merge mult în urmă. Practic, în România, noi ne-am accelerat evoluția după 1848 și am ars multe etape într-un timp foarte, foarte scurt, până la Marea Unire din 1918. Bineînțeles că asta a însemnat mult import de străini în poziții bune, mai ales că țara era copleșitor rurală, ceea ce a stimulat xenofobia, inclusiv la un Eminescu. Neîncrederea asta față de străini s-a transformat încet-încet în Legiune pentru unii.

Acum avem suveraniști care își pun întrebarea dacă suntem stăpâni la noi în țară, tot felul de prostii, de parcă ne-ar lua cineva harta de sub picioare. Extrema dreaptă este transgenerațională și are ceva vechime. Revenind la „Meserii nerecomandate femeilor”, ultimul dumneavoastră volum de memorialistică, însă, o virtute pe care i-o găsesc eu este felul nuanțat în care sunt spuse lucrurile. E un pasaj care m-a interesat foarte tare, despre regretatul Nicolae Manolescu. Povestiți, la un moment dat, că a fost protejat de George Ivașcu, Ion Iliescu, chiar Gogu Rădulescu, personaje din sistem în epocă. Subliniez „protejat de”, pentru că Nicolae Manolescu n-a fost un politruc sau un apropiat al regimului, sub nicio formă. Dar spuneți că asta îl situează ulterior într-o zonă cu un anticomunism mai blând, mai „soft”, după anii 1990. Comparați atitudinea asta cu cea a Alianței Civice a Anei Blandiana. Pot să atest că așa a fost, pentru că îmi aduc aminte de o seară din anul 1992, când, în redacția „Dreptății”, unde lucram, a apărut Ana Blandiana trăgându-l după ea pe cine credeți? Pe Emil Constantinescu.

Deci cred că Emil Constantinescu a fost făurit în foarte mare măsură de doamna Ana Blandiana. Și eu n-o spun ca pe o acuză, ci dimpotrivă. Noi eram foarte tineri. Știu că i-am spus Anei Blandiana atunci că noi suntem „manolescieni”. Nu exista așa ceva, dar țineam cu Manolescu.

Una peste alta, cum credeți, doamna Adameșteanu, că ar fi arătat o altă istorie a României, cu Nicolae Manolescu președinte în 1996?

GA: Eu cred că n-ar fi câștigat nici în 1992, nici în 1996.

IC: De ce?

GA: În 1992, țara era, fără îndoială, în mare măsură a lui Ion Iliescu. A fost o întreagă poveste pe care nu eu pot s-o explic. Dar a fost clar, după votul acela masiv și după felul în care el a fost susținut de oameni în continuare… Țara era încă structurată de Partidul Comunist, în care fuseseră patru milioane de membri și în care exista o întreagă nomenclatură bine organizată, care nu s-a desființat peste noapte.

Imaginea aceea despre România pe care o aveam noi – zic „noi” pentru că eram mai mulți care gândeam la fel – în 1990 era foarte copilărească, aș zice.

Constantinescu a luptat mai mult ca să fie candidatul opoziției decât ar fi putut lupta Manolescu. Eu așa văd și așa am văzut și atunci. Știu foarte bine de la colegii din presă și de la toată lumea scriitoricească care îl susținea pe Manolescu că Manolescu, cum să spun, nu era omul pregătit să facă o campanie. Constantinescu a făcut-o.

IC: Ca dovadă că a ajuns până într-o redacție, într-o seară, la ora opt.

GA: Se ducea oriunde. S-a dus, eu știu, în țară, la Galați sau în alte locuri… Manolescu avea acel comportament elitist construit în lumea scriitorilor. Pentru că eu cred că scriitorii au fost, așa, un corp exotic. Eu nu cred că erau într-adevăr potriviți pentru politică. Bine, era mare secetă de oameni politici. Dar era multă naivitate și multă necunoaștere a realităților de partea noastră.

Victoria lui Emil Constantinescu a pornit din remușcările României față de Corneliu Coposu

IC: Poziționarea lui Manolescu este, sau a fost, un rol social absolut rezonabil în comunitatea scriitoricească. Dar, dacă vrei să te voteze cinci milioane de oameni, trebuie să te porți altfel.

GA: Iar eu… ce să zic? Deși în 1992 l-am susținut pe Manolescu, pe urmă am văzut că nu mai era susținut de alții.

Și poate că nu am dreptate, dar ceea ce a întors lumea, votanții, spre Constantinescu și spre Convenție a fost moartea lui Coposu. Vă spuneam că l-am auzit pe Theodor Paleologu spunând că suntem un popor idolatru. Și eu cred că, din când în când, avem o pornire de a idolatriza, de a găsi salvatori. Exact cum a fost cultul lui Iliescu, care a durat decenii, a fost unul îndelung.

În 1996, am senzația că a fost un fel de remușcare colectivă pentru felul în care fusese tratat Coposu, care fusese ceva într-adevăr ieșit din comun. Nu știu dacă el avea neapărat o viziune clară pentru România, care era o țară foarte complicată atunci. Dar era un om deosebit, fără îndoială. Era foarte diferit de ceilalți care intraseră în politică: Manolescu, Constantinescu… Și de-abia moartea lui mi s-a părut că a trezit lumea.

IC: Foarte interesant ce spuneți și nu mi se pare neverosimil. Arată ca un fel de sacrificiu, dacă pot să-i spun așa.

GA: Dacă vă aduceți aminte de cozile care s-au format atunci când a murit…

IC: Da, fiindcă toată povestea, boala lui Coposu, s-a întins pe luni de zile în decursul anului 1995, înainte de victoria lui Emil Constantinescu din 1996.

GA: Iar eu îmi aduc aminte că, în Piața Victoriei, pe la începutul lui ianuarie 1990, PSD-ul, în fine, atunci era FSN-ul, purta cu multă cruzime un sicriu pe care scria „Coposu”, apropo de remușcări.

IC: Al unui om care făcuse 17 ani de pușcărie politică și arăta ca propria-i umbră într-un fel.

GA: Acest lucru s-a întâmplat cu adevărat și au existat oameni care au urlat de bucurie văzând așa ceva. Niște lucruri abjecte, de fapt. Nu erau făcute întâmplător. Cineva care lucra foarte bine din umbră încerca să-l denigreze. Își dăduseră seama că el avea un potențial politic care putea ajuta o aripă a opoziției. E drept, pe urmă, după moarte a apărut un cult al lui și din cultul ăsta n-a mai ieșit. Dar ce folos, cât timp omul a trăit?

Noi, în general, avem această pornire de a ne purta prost cu oamenii, nu suntem respectuoși față de valorile noastre, iar pe urmă creăm niște sfinți, niște idoli. Ceea ce, iarăși, nu e în regulă.

IC: S-a mai întâmplat o dată cu regele Mihai. Sigur, după discursul din Parlament din 2011, când avea o vârstă, 90 de ani, n-a mai putut apărea în public cu diverse prilejuri. Dar mi s-a părut o mare ironie că, în momentul în care moare, șase ani mai târziu, România redevine regat pentru vreo trei zile. Coroana își recapătă rolul, nu de formă, ci constituțional, Palatul Regal redevine, din muzeu de artă, Palat Regal. Și cine vine să se închine la catafalc? Iliescu. Asta mi s-a părut o ironie a istoriei, dincolo de orice grad de oportunism l-ar fi mânat pe Iliescu să facă asta. Până la urmă, regele l-a obligat să îngenuncheze în fața lui.

GA: Exact. Există o simbolistică a momentelor. Cu cât ne vom îndepărta, cu atât vom vedea în linii esențializate acele timpuri, anii 1990, un timp foarte tulbure. Cum, din păcate, e și astăzi.

IC: E tulbure și astăzi. Hai să ne mutăm puțin, așa, contrafactual și, în același timp, brutal, în 2025. Spuneți-mi: ce credeți că ar fi făcut, nu știu, Coposu, Manolescu, Emil Constantinescu la alegerile din 2025?

GA: În 2025, acești oameni ar fi ținut de alt timp. Eu nu-i văd…

IC: Există totuși teoria asta a degradării politicianului român și a discursului politic. Din ce ați spus, poate că Emil Constantinescu ar fi făcut ceva.

GA: Ce e sigur e că el nu s-ar fi dus să se plimbe prin Africa și America de Sud, pe unde se plimba Iohannis. Deci acel dezinteres extrem de mare al lui Iohannis din al doilea mandat, în timp ce țara fierbea, nu l-ar fi avut. Cât timp Iohannis se plimba, se pregătea din nou ceea ce se pregătise pentru Constantinescu, cu mineriada din 1999 în cazul acestuia, cu toate forțele întunecate. Atunci se pregătea ceva. E clar că se pregătea, pentru că totul a ieșit atât de bine lucrat, la fel cum s-a pregătit și în 2024-2025.

Ar fi văzut Constantinescu asta venind în 2024? Nu știu dacă ar fi văzut. Aduceți-vă aminte că, atunci când a plecat, a zis: „M-a învins sistemul.” Deci, chiar dacă ar fi fost la Cotroceni mai recent, nu știu dacă ar fi putut să controleze forțele oculte, care erau chiar aici, între noi. De ce? Vom vedea. Încă toată povestea e foarte aproape, nu se vede foarte bine și nici nu s-a terminat.

IC: O rivalitate între găști, dacă ne referim la 2024 sau 2025. Din fericire, la capitolul forțe oculte, avem mulți eurofili, atlantiști și acolo… Nu știu cum s-ar fi integrat personajele anilor 1990 în povestea de azi. Despre Coposu s-a spus că nu știa să câștige, dar știa să facă opoziție foarte bine.

GA: Nu cred că oamenii anilor 1990 erau pregătiți să facă față la ceea ce am avut în 2023, 2024, 2025. E drept, nu știu de ce parte ar fi fost Iliescu.

Ion Iliescu a devenit democrat atunci când a epuizat prostiile pe care le putea face

IC: Aveți dreptate, e greu de spus cu Iliescu. În privința lui, vreau să fac o trimitere la acea jale planetară de după asaltul Capitoliului, provocat de Trump în 2021, după ce a pierdut alegerile. Sigur, simbolic, este extrem de grav ce s-a întâmplat. Dar povestea aceea avea prea puține șanse de a schimba lucrurile în America. Au murit trei oameni, trei fani ai lui Trump, dar au murit de emoție. Erau niște oameni în vârstă, au făcut infarcturi sau ceva asemănător în toată debandada aceea. Nu aveau cum să răstoarne ordinea constituțională a SUA cu prostia aceea, oricât de dureroasă a fost simbolic. De ce trimit la asta: să ne gândim la ce a făcut Iliescu în septembrie 1991, când s-a trezit cu minerii la Cotroceni și i-a redirecționat spre Piața Victoriei, unde minerii au dărâmat guvernul Roman. Aceea a fost o restaurație în toată puterea cuvântului. Și într-o situație pe muchie de cuțit, cu servicii, fără servicii, cu forțe oculte, fără, lui Iliescu i-a ieșit pasiența, a redirecționat acea coloană minerească, care nu era la ordinul lui. N-ar fi venit la Cotroceni dacă ar fi fost.

Deci Iliescu a avut niște calități sau abilități care l-au făcut să profite de o situație-limită, chiar ostilă, pentru a-l răsturna pe Petre Roman, iar pe lângă ce-a făcut el atunci, ceea ce a făcut Trump cu Capitoliul e o copilărie. Noi nu știam că din perspectivă istorică Petre Roman era „băiatul bun”, reformistul, la vremea respectivă, fiindcă uram FSN-ul nediscriminat. Nu ai cum să-l apreciezi pe Iliescu moral, dar era capabil de astfel de lucruri.

GA: Vreți să spuneți că a avut o reacție sănătoasă la evenimente?

IC: Mai mult decât o reacție sănătoasă, a transformat o situație-limită în avantaj politic, pentru că a făcut ce-a vrut cu Petre Roman. A trimis minerii în Piața Victoriei și a dat un fel de lovitură de stat cu ei.

Eu îmi mai amintesc că Mitterrand a venit în vremea respectivă la București și s-a afișat cu Petre Roman. Ar fi trebuit să ne dea de gândit asta, fiindcă era oarecum fără precedent. La ocaziile protocolare, președintele unui stat se ține de mână cu președintele altui stat, nu cu premierul. În schimb, atunci când au apărut în Politehnică, junde eram eu student, sau mai degrabă repenent, noi ne-am apucat să strigam „François Mitterand, c’est l’ami de l’assasin”. “Prietenul asasinului”. Aveam ceva de împărțit cu Roman de la mineriada din iunie 1990, când a fost părtaș.

GA: Vreau să vă aduc aminte că Ion Iliescu a fost crescut ca om politic. Faptul că a jucat uneori pe o tablă, ca să zic așa, greșită, e altceva. Timpurile erau grele și atât l-a dus mintea, cum se zice, inițial Pe urmă, mintea aceea de politician l-a făcut să-și schimbe direcția și să o cotească spre Occident după Snagov, după 1995.

IC: Epuizase prostiile pe care le putea face. Dincolo de dărâmarea lui Roman, el declara că rămâne în Pactul de la Varșovia, dar Pactul de la Varșovia se desființa de facto prin ieșirea lui Havel și a lui Wałęsa. Făcea tratate de prietenie cu URSS-ul lui Gorbaciov, pentru ca Gorbaciov și URSS-ul să dispară. Când n-am mai avut de ales, s-a făcut și democrat.

GA: Într-adevăr. Probabil că a ascultat pe cineva care era un pic mai deștept. Dar, la vremea respectivă, n-am avut oameni politici. A fost secetă. Iar cu privire la prezent, nu vreau să fac predicții, pentru că lucrurile sunt în desfășurare și suntem într-un moment foarte complicat.

Idolatrie și drame conjugale cu Nicușor Dan și Ilie Bolojan

IC: De la Bruxelles, unde mă tot duc, se vede în România o societate plină de angoasă și de nerăbdare. Chiar și în situația în care am rămas fără guvern, dacă te uiți în jur, România e cam singurul motiv de satisfacție al Bruxelles-ului în Est, cu excepția victoriei lui Magyar în Ungaria. Țara noastră arată destul de bine dacă te uiți la ea de acolo, comparativ cu liderii și partidele foarte problematice aflate la guvernare în alte țări est-europene. Știu că asta sună prost pentru prietenii mei, dar România arăta bine și cu „monstruoasa coaliție” PNL–PSD la guvernare. Lucru pe care nu-l spun ca pe o preferință personală sau ca pe un gest de susținere. Pur și simplu, s-au comportat mai bine decât alții: nu au închis granițele în timpul COVID-ului, ci au permis traficul de mărfuri, au scos o grămadă de grâu din Ucraina și așa mai departe. Cam asta vrea Bruxelles-ul de la noi: să nu ne împușcăm singuri în picior, cum am făcut-o pe vremea lui Dragnea, apucați de mândria de a fi români și refuzând fondurile europene.

GA: Eu vă dau dreptate. M-am gândit și mie mi se pare că România are, în exterior, o politică corectă, o politică europeană corectă. Mie așa mi se pare, ca poziționare.

IC: E și ușor inexistentă, pentru că nu prea ne auzim, nu prea ne vedem. Dar nu e anti-Uniunea Europeană.

GA: Dar e corectă. În Cehia, în Bulgaria, în Slovacia sunt semnale îngrijorătoare, mai proaste decât aici. Partea proastă e că în excesele astea ale noastre, acum, de la dreapta la stânga, toată lumea îl detestă și îl jignește pe președinte.

IC: Da, și asta. Niște reacții de zici că sunt drame romantice, conjugale. Oameni care au avut niște așteptări colosale, nerealiste de la Nicușor Dan și care acum se comportă ca niște amanți părăsiți. Dincolo de orice carențe ar avea Nicușor Dan, și le are, este, obiectiv vorbind, într-o situație imposibilă, dată de aritmetica parlamentară. Nu știu, poate că eu unul nu sunt dezamăgit și fiindcă nu am avut așteptări ieșite din comun.

GA: Da, pentru că avem această structură idolatră, deci avem o lipsă de echilibru. Trebuie să nu uiți, totuși, că un om politic e un om. Linia externă a lui Nicușor e în regulă, nu putem să-i reproșăm nimic. În plan intern a făcut greșeli, fără îndoială. Dar de aici până la a ajunge la reacțiile astea… Tu n-ai guvern și vrei să nu mai ai nici președinte?!

Și oameni care l-au votat să vorbească despre demitere, la fel ca cei de la AUR… Eu am fost efectiv foarte uimită. Adică niște oameni care se așezau alături de ceea ce detestau, pur și simplu ca să… ce? O reacție extrem de afectivă într-un loc în care trebuie să judeci numai cu capul.

IC: Există o specie de nihilism pe care o capitalizează extrema dreaptă peste tot în Europa. Sunt oameni care s-au săturat, nu mai au niciun fel de așteptări de la centrul politic și, în momentul ăla, spun, ca în Franța: „După noi, potopul”. Doar din Franța vine replica asta, de la Ludovic al XV-lea.

GA: Exact asta am auzit și eu: „Să se termine tot, că pe urmă o să iasă ceva bun”. Adică un fel de gândire apocaliptică. Ca și când, după apocalipsa asta, o să ne trezim în paradis.

IC: Revin la așteptările până la cer. Auzeam de la fanii foarte înfocați ai lui Nicușor Dan lucruri de felul: „Să vezi cum o să termine definitiv cu corupția, doar el nu e corupt”. Da, Nicușor Dan nu prea are cum să fie corupt, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să se descurce cu niște partide care, în cel mai bun caz, sunt aceleași ca înainte de marea schimbare revoluționară din mai 2025, cu alegerile prezidențiale și guvernul Bolojan. Are de-a face cu partide numite frumos „de sistem”. Sau, dacă nu, poftim: alternativa AUR. Cam asta avem de ales, fiindcă asta s-a ales deja la parlamentare. Și, la fel cum nu putem zbura dacă dăm din mâini, fiindcă suntem oameni, nu păsări, nu putem inventa o guvernare care să inaugureze de mâine o epocă de aur.

GA: E foarte ciudată această lipsă de raționalitate și această activitate foarte instinctuală, aș zice. Foarte mult orgoliu…

IC: Iubire de politicieni, la fel cum există și ură. Politicienii trebuie priviți cu mare circumspecție. Nu urâți, pentru că îți strici tu metabolismul emoțional, dar niciodată iubiți.

GA: Am văzut asta și în cultul lui „Bolojan-Mesia”. Niște termeni care nu au ce căuta în politică.

De ce a vrut Gabriela Adameșteanu să fie „scriitor” și nu „scritoare”

IC: Din punctul meu de vedere, Nicușor Dan și Ilie Bolojan sunt în regulă amândoi, atât cât s-a putut. Poporul a decis, iar alternativa pe care am fi putut-o avea mi se pare mult mai proastă. Deci cam atât se poate, e foarte simplu.

Dar vreau să mă mai întorc puțin la carte, deși a fost un ocol prin prezent foarte bine-venit. Știți ce m-a surprins la „Meserii nerecomandate femeilor”? Ați încercat să vă negați impulsurile, sentimentalismul, cu sau fără ghilimele, condiția feminină de un anumit tip. Ați spus: „Vreau să fiu scriitor, nu scriitoare.” Ce înseamnă asta?

GA: Vedeți, e foarte simplu. Femeile au început să scrie mai târziu, au fost la școală mai târziu…

IC: În decursul istoriei.

GA: În decursul istoriei. Și, practic, pe drept sau nu, literatura făcută de femei a fost privită de marii critici – nu numai de la noi, ci și din afară – ca o literatură minoră. La noi, în orice caz, și până în epoca interbelică, și în perioada comunistă. Iar singura care era acceptată, Hortensia Papadat-Bengescu, era privită ca și când numai datorită unor caracteristici masculine ale scrisului ei – nu ale ei, ale scrisului ei – depășea minoratul feminin.

Aceasta era o idee curentă când eram eu tânără. Iar când, la primele pagini, au vrut să mă încurajeze, mi-au spus că scriu ca un bărbat. Și acesta era marele compliment.

IC: Mda, poate că intenția era bună. Dar îmi imaginez cum e să recepționezi acest compliment.

GA: Ei, eu am fost foarte mulțumită. Nu-mi păsa de altă lectură. Dar de aici vine și fraza aceea a mea, pe care am spus-o de mai multe ori în interviuri: „Vreau să fiu scriitor, nu scriitoare”. Condiția de scriitoare mi se părea feminină, sentimentală, liricoidă.

IC: Aha, deci există toate chestiile astea?…

GA: Există multă literatură feminină. Și acum există o literatură de consum care se citește cu plăcere și care povestește numai aventuri amoroase.

IC: „Chicklit”.

GA: În general, se bazează pe dragoste, mai puțin pe maternitate.

IC: Bine, și bărbații… Nu sunt sentimentali, dar au altele. Se uită la fotbal și li se pare Războiul Troian.

Bărbații pierd viteză în lumea de azi

GA: Sigur, există această diferență. Acum însă nu se mai face această remarcă [despre caracterul sentimental al literaturii feminine – n.r.] și, din cauza asta, e un pic de arheologie când reiau această afirmație a mea: „Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare”. Pe de altă parte, eu chiar am avut modele masculine. Foarte multe scriitoare tinere de acum au drept modele tot scriitoare. Modelele mele au fost scriitori. Asta a fost literatura pe care am citit-o eu în liceu. Am citit mult secol al XIX-lea și mult modernism, în care figurile puternice erau ale unor autori bărbați. Și voiam să scriu cu personaje, cu acțiune, fără descrieri. Aveam foarte multe dialoguri, pentru că așa era scrisul meu, și mult mai puține descrieri sau sentimentalisme. Deci de asta m-am așezat așa.

A mai fost și faptul că în familia mea am avut modele intelectuale, iar toate erau ale unor bărbați: tata, unchii mei. Am crescut într-o familie de bărbați și ei aveau performanță, iar femeile, ca femeile de atunci, vorbeau numai despre copii, despre treburi domestice. Era un orizont mult mai jos, care acum, mă rog, s-a mai schimbat. Au intrat și bărbații la îngrijirea copiilor, sunt și ei tați mai atenți decât tații de altădată. Nu s-a schimbat esențial faptul că, biologic, femeile sunt mai implicate în creșterea următoarei generații. Dar, totuși, lucrurile se echilibrează. Astea sunt semnele timpului.

IC: Din fericire, femeilor li se refuză tot mai puține lucruri și n-ai cum să fii decât foarte mulțumit de așa ceva. Pentru că o doamnă nemulțumită ar fi o mare problemă.

GA: Dar, aș spune, eu, în locul bărbaților, aș fi puțin îngrijorată de viitorul meu. Să vedem și de ce: pentru că ei sunt debusolați. Ei au avut niște modele, niște patternuri în care trebuiau să intre, în care agresivitatea era un atribut al bărbatului. Și, din păcate, le-au aplicat foarte rău. Probabil că tocmai din cauza asta există, vedeți, niște fenomene violente și reprobabile: sunt aceste femicide, foarte multe ucideri de femei. Poate că pornesc și de la o emancipare mai mare a femeii, care nu mai suportă orice fel de viață de familie. Iar în momentul în care vrea să plece…

IC: …e asasinată. Și România e plină de nenorociri de felul ăsta.

GA: Da, da. Eu am văzut și în Franța. Era un Goncourt sau, nu mai știu, un Médicis, un premiu care fusese luat de un roman exact pe tema asta. Iar cifrele sunt înfiorătoare: în fiecare săptămână este ucisă o femeie. Lucrurile încă stau așa.

IC: Aveți dreptate, ca și atunci când spuneți că bărbații sunt în pierdere de viteză, inclusiv la calificări universitare, la poziții sociale.

GA: Da, da, sunt într-o derută. Și, ca să mă mut la o notă mai frivolă, am văzut un desen cu moda din anul următor, iar la vestimentația bărbaților se sublinia că devine mai flexibilă și mai apropiată de cea feminină. Deci sunt schimbări de apropiere a sexelor, inclusiv în aparența lor. Și asta îi pune în dificultate pe bărbați. În condițiile astea, nu prea mai știu unde să se situeze.

Eu nu am o privire partizană, tocmai fiindcă vin dintr-o familie în care au fost mulți bărbați și am și nepoți, și nepoată. Mă uit la aceste lucruri pentru că e nevoie de o înțelegere între sexe, așa cum, în politica despre care vorbeam mai devreme, e nevoie de armonie, nu de război și de cinism.

IC: Mi se pare că spuneți undeva că nu vă considerați feministă. Totuși, sunt foarte multe lucruri despre femei în cărțile dumneavoastră. E drept că poate sunt ca la Flaubert sau ca la Joyce, dar sunt foarte multe lucruri despre femei.

GA: Am foarte multe personaje feminine, da, da. E adevărat că nu încerc să fac toate femeile pozitive. Adică nu am un punct de vedere ideologic și chiar detest chestia asta: să faci literatură cu program, tezistă. Eu am crescut cu realismul socialist și detest ideea de a face personaje pozitive din motive sociale, din motive feministe sau așa ceva… Nu vreau să fac militantism în literatură.

„Anii romantici”: iluzia de putere a jurnalistului

IC: Mă mut puțin și la „Anii romantici”, volumul anterior de memorii, pentru că este un pandant la „Meserii nerecomandate femeilor”. E puțin altă formă. Sunt foarte interesante minuția și meșteșugul dumneavoastră, felul în care capitolele au lungimi ușor diferite și alte mici diferențe, care fac ca cele două volume să merite citite împreună. Sunt foarte multe lucruri care au sens în construcția dumneavoastră. În „Anii romantici”, spuneți despre Mircea Cărtărescu – și cu asta vreau să ne apropiem puțin de jurnalism: „Iluzia eficacității în spațiul public, senzația de putere a publicistului, diferită de cea a scriitorului”. Chiar atât de iluzionabil, iluzoriu, iluzionist este publicistul, jurnalistul?

GA: Eu îmi aduc aminte de sentimentul acela de putere despre care tot vorbește, pe care îl ai când ești jurnalist. Sau pe care l-am avut eu, nu zic că e obligatoriu. Dar, în acei ani, aveam sentimentul că servesc o cauză. Nu eram jurnalistul, analistul rece care mi-aș dori să fiu acum, care se uită de la distanță la tot. Eram partizană, aveam un proiect.

IC: Deci v-ați canalizat militantismul acolo.

GA: Da, da. N-avea ce să caute în literatură. Slavă Domnului că nu l-am băgat acolo. Militantism am avut și asta am făcut cu el. Scriitorul, slavă Domnului, nu l-am contaminat cu chestia asta. E mai bine că n-am scris în acei ani. Iată și un alt motiv pentru asta.

IC: Ați avut un hiatus lung în materie de ficțiune, de prin anii 1990 până în 2005, când ați renunțat la jurnalism. De ce v-ați lăsat și de ce v-ați reapucat?

GA: Știți ce se întâmplă? Atunci când am ieșit în libertate, noi cu toții, episodul meu literar era deja încheiat. După „Dimineață pierdută” am scris „Întâlnirea”, o carte foarte complicată pentru mine, asupra căreia am și revenit foarte mult. Pe urmă am avut un proiect foarte apropiat de jurnalism. Povestiri, unele publicate abia acum în „Vremuri fără răbdare”, pentru că erau notații și momente despre oamenii de atunci și despre viața lor de zi cu zi, extrem de contrastante cu festivismul epocii ceaușiste. Conta mai degrabă cinéma-vérité-ul decât caracterul strict factual. Dar cu ele am ajuns foarte aproape de jurnalism atunci, de reportaj. E drept că până la urmă am făcut un jurnalism de opinii politice.

IC: Și ați condus o revistă cu reputație, „22”.

GA: Da, ceea ce, fără îndoială, a fost greu. Acolo a fost experiența cea mai intensă. Dar, când am trecut la jurnalism, eram la capătul unei perioade. Lumea se schimbase și eu n-aș mai fi știut ce să scriu, pentru că întotdeauna în proză porneam de la o actualitate. Dar eu nu percepeam actualitatea aceea.

Vă spun drept că-mi aduc aminte cum, din două în două săptămâni, aveam altă lectură a evenimentelor. Au fost primele săptămâni de după 1990 când țineam cu Iliescu. Însă a fost o scenă pe care am văzut-o la televizor: au întrebat-o pe Doina Cornea dacă are încredere în Iliescu. Doina Cornea a făcut o figură atât de drăguță și, în fine, n-a spus „nu”, dar fața ei arăta toată neîncrederea. Atunci m-am uitat la ea și m-am gândit: „A, e bătrână, ea nu înțelege”. Dar eu eram cea care nu înțelegeam.

IC: Bine, doamna Cornea a fost expertă în a înțelege lucruri pe care o țară întreagă nu le înțelegea.

GA: Da, da. Și, peste două săptămâni, mă înființam și eu la mitingurile anti-Iliescu. Totul se schimba. Nici n-aș fi avut ce să scriu atunci și nici n-aveam niciun chef să scriu, vă spun. Pentru că vă aduceți aminte cât de interesantă era viața atunci.

IC: Spuneați în altă parte că prozatorul trebuie să aibă o viață mai golită de evenimente. Am mai găsit asta și la Mircea Eliade, parcă în „Romanul adolescentului miop”: „Aveam o viață mult prea plină ca să pot scrie bine”. Deci asta e: v-a sedus tragedia reală, ca să zic așa.

GA: Da. Când m-am întors la ficțiune, deja după anul 2000, aveam senzația că România mergea spre bine. Eu aveam mereu această imagine melioristă despre România. Numai că România nu se așază niciodată bine în ceva. Parcă tot timpul trebuie să tragă cineva de ea de păr ca s-o scoată din încurcături.

IC: Mi se pare că este în situația baronului Münchhausen, care se afundă în mlaștină și are noroc de propriul braț vânjos, care îl apucă de ciuf și îl scoate de acolo.

GA: Când m-am întors la ficțiune, am avut senzația că mă rutinasem în jurnalism. Chiar și să conduci o revistă… trebuia oricum să închei, pentru că există un moment în care stai prea mult. Deja aveam, începusem să am senzația unei rutine. Pentru că, chiar și în această meserie veșnic vie care e jurnalismul, poți să simți la un moment dat rutina, dacă nu ești destul de creativ. Eu nu eram. Probabil că începusem să am și această senzație, nu mai eram foarte atentă și nici n-am mai corespuns standardelor patronului. Patronul fiind Grupul pentru Dialog Social.

IC: Îmi imaginez că s-a întâmplat ca în bancul acela din vremea lui Stalin: „Ce este un deviaționist de dreapta? Unul care merge înainte atunci când partidul o cotește la stânga”.

GA: Exact. Linia era clară doar într-un sens. „Partidul” o lua în altă parte și eu nu m-am prins. Drept pentru care a trebuit să mă întorc la literatură.

Și nu mi-a fost chiar ușor, pentru că sunt două meserii foarte diferite. Zigu Ornea, pe care, iată, îl am ca recomandare de lectură, mi-a și spus, atunci când m-am dus la „22”, mi-a și spus: „Gabi, nu te duce acolo! Nu te duce, jurnalismul o să te distrugă!”

IC: Ei, uite că ați supraviețuit. Jurnalismul n-a supraviețuit, fire-ar să fie!

GA: Cineva trebuia s-o ducă mai rău. Să bat în lemn, n-am fost eu.

IC: De ce spun că jurnalismul n-a supraviețuit: după 2005 s-a întâmplat ceva cu presa. Presiunea politicului a devenit tot mai mare, la asta s-a adăugat avântul investițional al mogulilor. Întâmplător, chiar despre media am scris în acei ani și mi-am dat seama că povestea asta cu mogulii nu este solidă. Pentru că eu mi-aș fi dorit ca așa-zișii moguli să se omologheze ca oameni de afaceri onești în Uniunea Europeană, după primele milioane făcute cine știe cum. Dar au ratat acel moment. Majoritatea au ajuns pe la pușcărie sau nu mai sunt, ca Patriciu. Când Vîntu sau Patriciu n-au mai finanțat lucruri cu pretenții de respectabilitate, asta a lăsat în urmă un peisaj post-atomic, în care publicații altădată respectate sunt fantome politizate de Internet.

O campanie pro-Georgescu în perioada 2004-2005

GA: Într-adevăr. Iar acum se văd foarte clar orientările politice ale celor care guvernează sau ale celor care dau bani, inclusiv la canalele de televiziune. În perioada 2004-2005 – se știe asta acum mai puțin – exista o presă pro-Georgescu extraordinar de bine organizată, chiar o rețea. Eu îi puteam asculta, pentru că viciul jurnalismului mi-a rămas. Nu pot până nu văd știrile. Și îi ascultam și eram uluită: se făcea o apologie a lui Georgescu.

IC: În 2004–2005?

GA: Da.

IC: Știu că a mai fost pus în circulație prin peisajul public.

GA: Da, erau foarte multe site-uri și podcasturi și erau legate între ele, într-o rețea. Sunt și acum. Dar cred că au existat finanțatori foarte generoși în perioada aceea.

Știu că, la un moment dat, Nicușor Dan a mai spus că acea linie fusese finanțată de oameni îmbogățiți în anii 1990. Pe o parte dintre ei îi poți vedea. Cred că și Cocoș, al lui Băsescu e printre ei. Sunt mulți care au fost amintiți. Cu ultimele lucruri, repet ceea ce am auzit în presă.

Recomandări de carte: Zigu Ornea, Ian McEwan și Mircea Mihăeș

IC: E momentul să trecem la cele trei cărți recomandate de doamna Gabriela Adameșteanu.

GA: Una dintre ele este o carte pe nu știu cât a mai schimbat-o autorul în anii în care a trăit după 1990. Dar eu am citit-o înainte de 1990. Cartea lui Zigu Ornea „Anii Treizeci. Extrema dreaptă românească”. Mi se pare, în primul rând, o carte atât de solid construită, încât este valabilă și astăzi. Nu sunt multe cărți despre perioada aceea care să fie atât de clar scrise. Iar de la data primei ediții până acum, societatea românească nu este cu mult mai avansată în cunoașterea epocii anilor 1930. Nu vorbesc despre cercetători. Aici s-a mers foarte bine și foarte departe. Mă refer la societatea românească în ansamblul ei, care nu cunoaște Mișcarea Legionară și ceea ce s-a întâmplat în acei ani.

Eu, ca să zic așa, am studiat asta pe pielea mea și am pus câte ceva și în romanul „Provizorat”. Mi-am dat seama din comentariile și din reacțiile primite că exista foarte multă necunoaștere. Cititorii nu puteau să absoarbă ficțiunea, pentru că nu aveau referința istorică. Cartea lui Zigu Ornea a fost foarte bine primită în străinătate, iar aici a existat mult mai multă rezervă față de ea, pentru că avea – nu toată cartea, dar avea – un episod important despre perioada legionară.

Celelalte cărți pe care le recomand sunt, în schimb, foarte noi. În „Ceea ce putem ști” a lui Ian McEwan, este o imagine a lumii noastre, văzută de cineva, un urmaș al nostru, de peste aproape un secol. Cartea m-a fermecat. Eu o văzusem și în librăriile din străinătate și am fost foarte bucuroasă că este aici, în traducerea unuia dintre cei mai buni traducători, Dan Croitoru. O recomand, dar nu spun nimic despre ea, pentru că e păcat să stric surprizele pe care le aduce.

IC: Ne-ați spus deja despre un fitil narativ foarte ingenios.

GA: Iar a treia nu e un roman. Autorul, Mircea Mihăeș, este un critic literar care a publicat mai multe cărți despre literatura engleză, despre Joyce și personajele lui Joyce. Aceasta este despre Virginia Woolf. Titlul spune destul: „Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă”. Însă cartea nu se citește ca o psihodramă, se citește ca un roman. Doar că este foarte grea și îți dai seama că în pat e greu s-o citești. Trebuie să te așezi pe un scaun și s-o citești cu creionul în mână.

IC: Un ultim lucru scurt. Eu îi spun „Chestionescu”. De ce scrieți?

GA: Fără îndoială că scriu, în primul rând, ca să-mi fac o plăcere.

IC: Cu ce scrieți?

GA: Scriu la computer, dar uneori îmi fac notițe cu creionul sau cu pixul.

IC: Cine vă citește?

GA: Cine citește cartea pe care o scriu într-un anumit moment sau cine mă citește în general? Atunci când termin o carte, chinuiesc pe câte cineva din jurul meu s-o citească, dintre cei care au imprudența să se ofere. De obicei, sunt profesioniști sau profesioniste. Iar ca public, în general, ce să spun? Sunt surprinsă când văd că am fost citită de oameni la care nu mă așteptam.

IC: Ce poate rezolva scrisul?

GA: Poate rezolva foarte multe. În primul rând, le dă oamenilor ceva de citit. Și cititul, ca și scrisul, este terapeutic. Despre citit s-a făcut o demonstrație foarte bună: ajută creierul. În această perioadă în care abundă sfaturile despre cum să fii longeviv, cum să trăiești bine, cum să fii sănătos, cum să fii sportiv, cititul – iată, dau cea mai simplă motivație – este un mod de a trăi bine în această lume.

IC: Da, și de a trăi mai multe vieți. „Câte cărți, atâtea vieți”, spune una dintre edituri, Humanitas. Deci, dacă vrem să trăim mult, să citim cărți lungi. Apropo de asta, credeți în Dumnezeu?

GA: Eu cred.

IC: Ne ducem dracului?

GA: Nu. Nu cred într-o apocalipsă, chiar dacă verile acestea din ce în ce mai călduroase mă neliniștesc.

IC: Ce ați face dacă ați fi președinta României sau președinta unui partid influent, prim-ministru…?

GA: Mi-aș lua niște consilieri foarte buni și i-aș asculta cât pot. Și probabil, da, probabil că ar trebui să nu stau foarte mult în aceste funcții, ca să nu apară acele boli ale puterii. Am încercat să găsesc un cuvânt mai blând decât „boală”, dar nu l-am găsit. Se pare că, cu cât stai mai mult în politică și cu cât deții mai multă putere, cu atât ți se modifică creierul. Da, într-un sens negativ, nu în sensul pozitiv în care vorbeam despre lectură.