România nu este o țară mică. Este o constatare banală – și tocmai de aceea merită plasată la începutul unei reflecții asupra poziției României în Uniunea Europeană.
După numărul populației, România se numără printre statele membre mai mari ale Uniunii Europene. Trimite 33 de deputați în Parlamentul European. Poziția sa geografică la Marea Neagră, granița cu Ucraina, relația sa specială cu Republica Moldova și importanța pentru flancul sud-estic al NATO îi conferă, în plus, o greutate strategică ce nu poate fi exprimată doar prin numărul de locuitori.
În mod normal, România ar trebui deci să se numere printre acele țări a căror opinie este solicitată la Bruxelles, Berlin, Paris și Varșovia înainte de luarea unor decizii europene importante.
Dar se întâmplă oare într-adevăr așa?
Putere formală și influență reală
Uniunea Europeană este o construcție politică fascinantă, deoarece puterea în interiorul ei nu depinde exclusiv de mărimea unei țări.
Germania și Franța au, desigur, o greutate deosebită. Dar state mai mici demonstrează în mod repetat că influența europeană nu este pur și simplu rezultatul populației, al produsului intern brut sau al voturilor în Consiliu.
Poate cel mai interesant contraexemplu pentru România îl reprezintă Țările de Jos.
Ca populație, Țările de Jos sunt comparabile cu România. Cu toate acestea, ele joacă de decenii un rol disproporționat de important în chestiunile europene – de la buget și comerț până la politica de concurență și configurarea pieței interne.
De ce?
Nu pentru că neerlandezii ar dispune de vreun drept formal special.
Ci pentru că au învățat cum se exercită puterea în interiorul Uniunii Europene.
Își definesc interesele naționale, caută state cu interese similare, formează coaliții, elaborează poziții comune și le introduc din timp în instituțiile europene. Studiile European Council on Foreign Relations privind formarea coalițiilor în UE au evidențiat în repetate rânduri Țările de Jos ca exemplu de țară care, prin rețele și coaliții, dobândește o influență considerabil mai mare decât ar sugera ponderea sa demografică.
Aceasta este politica europeană de putere în sensul democratic al cuvântului.
Nu trebuie să domini pentru a avea influență. Trebuie să-i poți convinge pe alții să ți se alăture.
Și România?
Aici comparația devine incomodă.
România dispune de o parte considerabilă a premiselor, dar într-o măsură mult mai mică de efectul politic care ar putea rezulta din ele.
Desigur, România se află la masă. Miniștrii români votează în Consiliu. Deputații români se află în Parlamentul European. Funcționari români lucrează în instituțiile europene. Prin Roxana Mînzatu, România deține în prezent chiar o funcție de vicepreședinte executiv al Comisiei Europene.
Așadar, instituțional, România nu este nicidecum absentă.
Dar prezența nu este același lucru cu influența.
Întrebarea decisivă nu este: are România dreptul să participe la discuție?
Bineînțeles că îl are.
Întrebarea mai interesantă este: cât de des reușește România să contribuie ea însăși la stabilirea agendei europene?
Cât de des pornește de la București o inițiativă europeană importantă?
Cât de des formează România în jurul unei poziții românești un grup de state?
Cât de des trebuie Berlinul sau Parisul să se întrebe: ce va spune Bucureștiul?
Și cât de des schimbă rezistența României – sau o inițiativă românească – politica europeană în forma ei finală?
La aceste întrebări, bilanțul este considerabil mai modest.
Schengen ca lecție
Puține lucruri ilustrează această problemă mai bine decât lungul drum al României către spațiul Schengen.
Comisia Europeană stabilise încă din 2011 că România și Bulgaria îndeplineau condițiile pentru aderare.
Cu toate acestea, România a devenit membru deplin abia la 1 ianuarie 2025.
Au trecut paisprezece ani între îndeplinirea condițiilor tehnice și integrarea politică deplină.
Motivele pot fi discutate îndelung. Alte state membre au avut obiecții; interesele de politică internă din acele țări au jucat un rol; migrația, protecția frontierelor și încrederea au fost legate între ele.
Dar tocmai aici se află punctul interesant.
Să ne imaginăm pentru o clipă că un stat al UE de dimensiuni comparabile, dar mai bine conectat politic, ar fi îndeplinit timp de paisprezece ani condițiile oficiale și totuși ar fi rămas în afara unui proiect central al integrării europene.
Ar fi fost posibil pentru la fel de mult timp?
Poate.
Dar întrebarea merită pusă.
Pentru că Schengen nu a demonstrat lipsa drepturilor României în Europa. A demonstrat limitele capacității sale de a transforma drepturile și interesele existente în rezultate politice.
Polonia arată că Europa de Est nu este o explicație
Am putea fi tentați să explicăm slăbiciunea relativă a României prin trecutul său comunist, poziția la marginea estică a Uniunii sau aderarea relativ târzie la UE.
Dar atunci apare Polonia.
Polonia are, desigur, o populație mai mare și o economie mai mare decât România. Dar diferența de percepție politică este mai mare decât poate explica numai această diferență de dimensiune.
Indiferent ce guvern se află la putere la Varșovia și indiferent dacă îi aprobăm sau nu politica, Polonia este luată în calcul în marile chestiuni europene.
În politica față de Ucraina, Polonia este indispensabilă. În problemele de apărare, Varșovia este ascultată. În politica estică europeană, Polonia cu greu poate fi ocolită. Chiar și atunci când Polonia se află în conflict cu Bruxelles-ul, punctul de vedere polonez este discutat.
Polonia a realizat ceva ce României nu i-a reușit încă în aceeași măsură:
și-a transformat dimensiunea geografică în relevanță politică.
Paradoxul românesc
De aici rezultă un paradox remarcabil.
România este prea mare pentru a fi un stat membru mic, dar în politica europeană se comportă adesea ca unul.
Problema nu este că „Bruxelles-ul” nu i-ar da României o voce. O asemenea explicație ar fi comodă, dar greșită.
Uniunea Europeană oferă tocmai statelor de dimensiune medie surprinzător de multe posibilități de a exercita influență. Țările de Jos o demonstrează. Țările nordice o demonstrează. Chiar și state mai mici au arătat că specializarea, credibilitatea și formarea consecventă de coaliții pot conferi unei țări o greutate mult peste numărul locuitorilor săi.
Întrebarea incomodă trebuie, așadar, îndreptată spre interior.
A definit România, dincolo de schimbările de guvern, în mod clar ce vrea să obțină în Europa, în afară de a beneficia cât mai mult de avantajele apartenenței la Uniune?
Unde sunt proiectele europene românești pe termen lung?
Care sunt cele trei sau patru teme pe care, la Bruxelles, lumea le asociază automat cu leadershipul românesc?
Ce grupuri de state a construit Bucureștiul și le-a cultivat de-a lungul anilor?
Ce inițiative europene poartă o amprentă politică românească recognoscibilă?
Și totuși, potențialul ar fi enorm
Tocmai astăzi, România și-ar putea transforma poziția dintr-un presupus dezavantaj într-un avantaj strategic.
Marea Neagră nu mai este o periferie europeană. De la atacul Rusiei asupra Ucrainei, ea a devenit parte a centrului de securitate al Europei.
Republica Moldova se îndreaptă spre Uniunea Europeană.
Ucraina aspiră la aderare.
Rutele energetice, transporturile de cereale, porturile, logistica militară și securitatea frontierei estice a UE au dobândit o importanță pe care, în urmă cu un deceniu, puțini din Europa Occidentală ar fi anticipat-o.
Ce stat al UE ar fi mai bine poziționat decât România pentru a transforma toate acestea într-un proiect politic european?
Aici Bucureștiul nu ar trebui să aștepte ca Parisul sau Berlinul să elaboreze o strategie.
Bucureștiul ar putea să o elaboreze el însuși – și apoi să caute parteneri pentru ea.
România s-ar putea transforma în expertul european indispensabil pentru Marea Neagră, Republica Moldova și o parte importantă a viitoarei politici estice europene.
Geografia singură nu creează însă influență.
Ea trebuie folosită politic.
Întrebarea de fond
De la aderarea la UE în 2007, evoluția europeană a României este adesea evaluată prin prisma a ceea ce Europa a adus României.
Lista este impresionantă: libera circulație, investițiile, fondurile pentru infrastructură, accesul la piața internă, modernizarea instituțională și, în cele din urmă, integrarea deplină în spațiul Schengen.
Poate că, după aproape două decenii de apartenență, este timpul pentru o altă întrebare.
Nu doar:
Ce poate face Europa pentru România?
Ci:
Ce vrea România să facă împreună cu Europa?
Între aceste două întrebări se află diferența dintre apartenență și influență.
România are astăzi ceva la care generațiile anterioare puteau doar să viseze: un loc juridic egal la masa europeană.
Țara este suficient de mare, suficient de importantă economic și suficient de importantă strategic pentru a avea acolo o voce care să se facă auzită.
Dacă această voce rămâne totuși adesea surprinzător de slabă, cauza nu trebuie căutată exclusiv la Bruxelles.
Poate că adevăratul deficit european al României nu constă în puterea care îi lipsește.
Ci în puterea pe care o are – și pe care încă nu o folosește suficient.
Este corect ce spune autorul, numai că nu există doar UE, mai există în zona noastră Rusia, Ucraina, Turcia și SUA. De TOȚI trebuie să avem atenție, mai ales că politic, economic și militar nu suntem o putere relevantă( ca Țările de Jos și Polonia…).
Singularitatea care definește România față de celelalte țări este Moldova, al doilea stat românesc. Interesul României față de Moldova este cunoscut în toate cancelariile lumii, inclusiv în UE, Rusia, SUA, Turcia, etc. Din acest punct de vedere, cred că România joacă bine în Est: are relații politice bune cu UE, SUA, Turcia, Ucraina și ostile cu Rusia. Dar, să observăm, România este cea mai puțin puternică dintre acești 5 coloși.
Ce poate propune România UE? Păi poate propune UE soluții de EXTINDERE a UE spre Est, adică în sensul politicii de extindere promovată de UE în Est. Adică spre Moldova și Ucraina( deja România face asta) dar și spre Caucaz( unde SUA și Turcia au preluat inițiativa). Dar și Europa ar trebui să fie mai prezentă, nu numai Ucraina trebuie ajutată. Există și un pericol: CARE UE să fie în Est? Germania? Sau Franța, UK, SUA, etc?
Este evident că România geopolitic este într-o situație promițătoare. Dar….suntem prea mici pentru un război așa de mare. Putem avea însă, ca întotdeauna, noroc. Adică o Unire cu Moldova. Dacă Germania a putut, poate vom putea și noi. În această șansă posibilă stă puterea României. Să nu ratăm această șansă!
Comparatia cu Tarile de Jos exclude un element important. Nu este doar vechimea in Uniune, cat mai ales banii, Tarile de Jos fiind contributor net. Si la Bruxelles, ca mai peste tot, cine plateste alre dreptul sa aleaga muzica. Deci comparatia cu Romania ar trebui sa tina seama si de banii pe care tarile ii pun pe masa la Bruxelles.