Probabil că una dintre cele mai vechi neliniști ale omului a fost cum să cucerească nemurirea. Fiind singura ființă care are conștiința propriei finitudinii, a încercat în fel și chip să rezolve acest neajuns major al existenței sale. Cum ar putea fi învinsă moartea? Există oare viață dincolo de moarte? Putem trăi veșnic? Primele răspunsuri pe care le-a găsit au fost cele mitologice. Civilizațiile antice au inventat o parte nemuritoare a ființei umane pe care au numit-o suflet. Cum trupul, adică partea văzută, nu putea trece proba nemuririi (nici chiar cu sofisticatele tehnici de îmbălsămare ale egiptenilor), oamenii au crezut că trebuie să existe o parte nevăzută care dăinuie. Însă doar o astfel de nemurire nu le era de ajuns. Trebuia salvat cumva și trupul. Și astfel, de la nemurirea platoniciană la cea creștină s-a produs un salt major. S-a trecut de la sufletul nemuritor la învierea cărnii, la trupul spiritualizat, adaptat veșniciei. Nu întâmplător această mare promisiune a cucerit lumea veacuri de-a rândul.
Odată cu epoca modernă, pe fondul secularizării, problema nemuririi a devenit obiect de studiu al științei, în special al medicinei. Secolul al XIX-lea a dezvoltat cel mai puternic optimism în privința cuceririi unui Rai la îndemână, aici pe pământ. În vreme ce Kant visa la pacea eternă, medicii încercau să descopere un panaceu, un elixir al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Secolul XX a mai tăiat din acest avânt, cele două războaie și cele două totalitarisme i-au reamintit omului cât de fragilă îi este condiția și ce simplu este, doar cu o bombă, să dispară definitiv în câteva clipe. Dar asta nu l-a oprit să persevereze în dorința lui de a se instala pe plaiurile veșniciei și iată că trăim în secolul XXI o nouă etapă a acestui atât de vechi travaliu: ne este promisă acum nemurirea digitală, eternitatea în cloud, posibilitatea omului hibrid.
Cartea doctorului Cătălin Vasilescu, Placebo. Chirurgii în căutarea nemuririi (Humanitas 2026) vine să documenteze un moment al acestei înverșunate căutări. Fiind el însuși chirurg, autorul își alege două cazuri din istoria acestei științe care a promis nemurirea folosind bisturiul. De vreme ce omul este, în fond, o mașinărie, e drept ceva mai sofisticată, înseamnă că poate fi reparat periodic și că piesele componente care se strică pot fi schimbate cu altele noi.
Personajele principale ale acestui episod sunt doi chirurgi celebri: Alexis Carrel și Serge Voronoff. Alexis Carrel este un savant autentic, laureat al Premiului Nobel în 1912 pentru pionierat în suturarea vaselor de sânge și transplantul de organe. Învățase tehnica coaserii venelor de la o celebră brodeză pariziană și reușise astfel să revoluționeze transplantul de organe. A plecat de la Paris la New-York unde și-a continuat activitatea de cercetare medicală. Omul de știință avea însă o slăbiciune mistică care l-a dus către către una dintre cele mai longevive erori din istoria științei. În 1912, Carrel a prelevat celule din inima unui embrion de găină și le-a cultivat in vitro. Era convins că, atâta timp cât celulele sunt hrănite, curățate de toxine și protejate de bacterii și fungi pot trăi și se pot diviza la nesfârșit. Credea în viața de dincolo de moarte și a căutat cu înfrigurare mistico-științifică să descopere și viața de dincoace de moarte, viața eternă a celulei. Teoria sa era simplă: corpul moare din cauza reziduurilor, dar celulele lui sunt în sine nemuritoare. Experimentul a părut să fie unul reușit. Celebra cultura de celule 725 a fost menținută în viață vreme de trei decenii, supraviețuindu-i lui Carrel însuși. Abia în anii ’60, savantul Leonard Hayflick a demonstrat că celulele normale au o limită fixă de diviziune (a fost numită chiar limita Hayflick) și nu sunt nici pe departe nemuritoare. Rămânea însă nelămurită întrebarea cum de a trăit cultura lui Carrel 34 de ani? Cel mai probabil răspuns ar fi că tehnicienii din laborator, dornici să nu-și dezamăgească șeful obsedat de nemurire, scăpau în cultura de embrioni, cu sau fără intenție — greu de spus — , celule vii odată cu „nutrienții”. Carrel a devenit astfel victima propriei obsesii. În laboratorul lui s-a creat acea psihologie de laborator care a făcut cu putință eroarea de feed-back, care în știință a fost definit ca bias. Drept urmare, atât Carrel cât și comunitatea științifică a vremii au ajuns să creadă în nemurirea celulară, fiind de fapt victime ale unui placebo teoretic.
Spre deosebire de el, chirurgul de origine rusă Serge Voronoff, care i-a fost la un moment dat și discipol, a căutat nemurirea în endocrinologie. El a pornit de la ipoteza că îmbătrânirea nu este altceva decât încetinirea activității glandelor sexuale. Astfel, în anii ’20, Voronoff a devenit faimos la nivel mondial realizând sute de operații în care grefa părți din testiculele babuinilor la bărbați în vârstă. Promisiunea era reîntinerirea, recăpătarea vigorii intelectuale, fizice și, desigur, prelungirea vieții. Sute de milionari, politicieni și artiști au trecut prin clinica lui Voronoff din Paris. Și, într-adevăr, în primele luni post-operatorii rezultatele păreau uluitoare: pacienții raportau un val masiv de energie, memorie îmbunătățită și libido recăpătat. Realitatea era însă alta: corpul uman respingea țesutul de maimuță în doar câteva zile, transformând grefa într-o masă inertă de țesut cicatrizat. Îmbunătățirile spectaculoase pe care le raportau pacienții nu erau altceva decât efectul placebo pur, potențat pesemne și de costul exorbitant al operației și de prestigiul savantului. Cu alte cuvinte, pacienții își doreau atât de mult nemurirea și tinerețea, încât mintea lor forța corpul să se comporte ca atare. Totul dura o vreme, până când biologia își relua cursul natural, iar bătrânețea revenea galopant.
Așadar, în ambele cazuri, eroarea vine dintr-un soi de orbire metodologică: celor doi chirurgi nu li se poate reproșa rigoarea științifică (de altminteri metodele lor de transplant și culturi de țesuturi stau la baza medicinei moderne), dar au eșuat încercând să rezolve nu o problemă medicală, ci una existențială. Ironia acestui „placebo chirurgical” este că amândoi au murit bătrâni, lăsând în urmă doar o moștenire științifică, adică acea variantă de nemurire de care au avut totuși parte, dar pe care o considerau probabil insuficientă.
Cele două cazuri fac așadar obiectul unei cercetări de istoria științei, extrem de documentate, care reprezintă nucleul cărții lui Cătălin Vasilescu. Însă, așa cum ne-a obișnuit, autorul nu se mulțumește doar o documentare extrem de minuțioasă a temei alese, redată într-un discurs sobru și obiectiv, specific științei, ci ne deschide și ușa către culise. Aceasta este cea de-a doua dimensiune a cărții, cel puțin la fel de pasionantă ca și prima. Cu alte cuvinte, autorul face un soi de vivisecție pe propria persoană, pentru a-și expune eul într-un inedită dedublare. Astfel, pe lângă personalitățile medicale care fac obiectul cercetării, apar încă două personaje, mai mult sau mai puțin fictive, doctorul Andrei Constantinescu și o cercetătoare de la Stanford, Sara Hilde Vendeckerhofe. Ambele personaje sunt interesate îl cel mai înalt grad de cele două cazuri medicale, însă în feluri diferite. Sara își asumă munca propriu-zisă de documentare, în vreme de Andrei este el însuși doctor, dar și cercetător, asemenea celor doi chirurgi. El o inspiră Sara în a-și alege subiectul și o asistă, fiind și confidentul ei pe întregul parcurs al scrierii cărții. Ea îi trimite pe rând capitolele, iar el îi oferă feed-back-ul ideal. Cartea este construită pe structura mesajelor schimbate de cei doi pe telefon, luând forma inedită a unui roman epistolar modern. Dezbaterea în marginea cercetării și documentării, accesul la dialogul interior, la frământările și poveștile personale ale celor doi fac cartea mult mai atașantă. E limpede că ambele personaje sunt proiecții ale autorului: pe de o parte eul lui masculin pasionat de medicină, pe de alta, o ipostază feminină, interesată de umanioare, mai ales de filozofie și teologie.
Această punere în scenă a propriului eu este până la urmă un exercițiu de onestitate, de asumare a fundalului subiectiv pe care se așează orice cercetare obiectivă. Și Andrei, și Sara sunt interesați pe cont propriu de nemurire, chiar dacă se raportează în chip ironic la dobândirea ei. Andrei e sigur că va muri la 66 de ani, însă tânăr fiind știe că trăiește ca un nemuritor. Sara, la rândul ei, este frământată de probleme teologice și caută răspunsuri de natură existențială, citindu-i pe Karl Bart sau Kierkegaard. Acesta din urmă îi deschide ochii asupra neajunsului oricărei cercetări pur obiective: acolo unde există certitudine sau siguranță obiectivă nu există aventură. Or, pentru ea, aventura e esențială.
Așadar, omul de știință este mai întâi de toate om, cu slăbiciuni, cu aspirații, cu limite. Iar toate acestea îi vor influența sau îi vor potența în mod inevitabil cercetarea. De aceea, e important să nu le disimulezi, să nu le respingi, ci să le integrezi într-o poveste, care să devină parte a unei aventuri de cunoaștere. Pentru că a crede în existența obiectivității pure a științei este tot o amăgire de tip placebo, așa cum s-au dovedit a fi, fiecare în parte, și rețetele nemuririi.
