Se vor întoarce religiile, inclusiv în forme instituționalizate, cu o forță pe care mulți au crezut-o pierdută.
Când spun mulți, mă refer mai ales la cei care confundă religia cu formele ei culturale și care, văzând că secolul 21 și-a pierdut interesul pentru discursul tradițional al religiei, își închipuie că a abandonat și întrebările ei. Culturile, da, ele pot rămâne în urma vremurilor. Religiozitatea, niciodată.
Dar religiozitatea nu este încă religie. Religiozitatea ține de dispoziția omului pe când religia îi cere să răspundă unei ordini pe care n-a inventat-o el. Regulile, ierarhiile și ritualurile leagă biografiile individuale de o istorie care le precedă și le supraviețuiește. Religia nu este, atunci, doar ceea ce simți în raport cu transcendența, ci și ceea ce primești și ai de transmis; e vorba de acel „lanț al memoriei” despre care vorbea, acum vreo trei decenii, socioloaga franceză Danièle Hervieu-Léger.
Am discutat în texte mai tehnice aceste distincții. Pentru textul de față e suficient să reținem un lucru: pentru a organiza religios un secol este însă nevoie de instituții și de forme comunitare capabile să păstreze, să fidelizeze și să transmită. Sentimentul religios, pe de altă parte, se poate schimba într-o după-amiază. Spiritualitățile sunt croite pe psihologia și afinitățile omului. Niște colecții personale de revelații nu oferă garanția că altcineva, în afară de tine, va dori să le moștenească. Ceea ce este croit exclusiv pe măsura unei vieți riscă să dispară odată cu ea.
Am făcut distincția dintre religie și religiozitate ca să nu rămână termeni neclarificați, dar nu această distincție mă preocupă în acest text, ci o ipoteză despre viitor: cred că această eră a tehnologiilor va favoriza întoarcerea religiilor în formele lor instituționalizate; că acestea, deci, nu se vor întoarce ca să țină piept tehnologiilor, ci pentru a le împlini.
De ce cred asta?
Mai întâi, fiindcă proliferarea tehnologiilor înseamnă proliferarea gândirii magice. Nu confund nicio clipă magia cu religia: prima vrea să pună puteri extraordinare în slujba voinței umane, a doua, dimpotrivă, interpelează ființa umană, îi cere să răspundă unei voințe extraordinare care nu îi aparține. Familiaritatea cu extraordinarul nu înseamnă, așadar, mai multă credință religioasă. Dar nici dezvrăjire. Și ideea importantă pentru argumentul meu este asta: progresul tehnologic nu numai că nu dezvrăjește lumea, dar îi oferă încă și mai multă plauzibilitate. Imaginarul magic îi întoarce practic tehnologiei serviciul: îi oferă o pleiadă de ambiții.
Atât magia cât și tehnologia se hrănesc din dorința de a supune realitatea voinței umane, de a produce niște efecte prin aplicarea unor formule precise. Succesele tehnologice îi îndreptățesc pe mulți să spere că orice năzuință își va primi, mai devreme sau mai târziu, soluția tehnică potrivită.
Un exemplu. Săptămâna trecută, copiii mei se uitau la faimosul clip în care o mașină zbura. Spre uimirea mea, se uitau fără strop de uimire. Ceea ce generației mele îi pare o ruptură în ordinea lucrurilor este, pentru noile generații, încă un truc pe care oamenii au învățat să-l execute.
Ar mai fi aici un aspect important pe care mulți îl ignoră. Această disponibilitate de a crede că aproape totul e posibil nu ne privește doar pe noi, bieți ignoranți într-ale dezvoltării inteligențelor artificiale și ingineriei aeronautice, ci chiar pe cei care le construiesc. Inventatorii de lumi noi sunt riguroși în privința mijloacelor și vizionari până la misticism în privința scopurilor. Nu dau nume, ca să nu politizez inutil acest text. Important e să reținem faptul că într-o minte excepțională coexistă calculul exact și promisiunea fără limite; iar ceea ce trebuie să înțelegem e că, în procesele creative, precizia procedeelor nu presupune absolut niciodată modestia credințelor, dimpotrivă. Doar niște ambiții nemăsurate pot susține entuziasmul, răbdarea și tenacitatea necesare unor demersuri incredibil de minuțioase.
Așadar, imaginarul magic îi împrumută tehnologiei ambițiile cele mai teribile: omnisciența, ubicuitatea, nemurirea; iar tehnologia îl confirmă din plin aducând în realitate fragmente tot mai însemnate din ceea ce s-a imaginat. Saltul de la „am reușit cutare lucru” la „vom putea orice” nu e doar plauzibil, ci are și o extraordinară forță de convingere. Prin invențiile tehnologice și prin felul în care aceste invenții le sunt prezentate publicurilor acești creatori de lumi noi fac o veritabilă educație a așteptărilor celor mulți. Deși mecanismele tehnologice nu sunt ele însele magice, așteptarea manifestării unor puteri nelimitate în realitatea cotidiană ține deja de gândirea comună a noilor generații.
Atenție însă. Asta nu transformă tehnologia în religie și nici nu dovedește, de la sine, că religiile revin; face însă greu de susținut lucrul pe care încă îl auzi extrem de des, anume că lumea tehnologică ar fi, prin natura ei, ostilă religiosului. Căci asta este pur și simplu fals. O civilizație care își propune să învingă moartea nu a abandonat marile și străvechile întrebări ale omenirii și nici marile promisiuni; a început să le finanțeze. De aceea lumea nu se dezvrăjește.
Rămâne însă întrebarea de la care a pornit textul: de ce ar favoriza acest mediu revenirea religiilor în forme instituționalizate și nu doar ca spiritualități volatile?
Ca să răspundem, mergem mai departe. Tehnologiile nu înmulțesc doar prilejurile de a ne exersa gândirea magică, ci și – foarte important – disputele privind scopurile în care folosim aceste tehnologii. Abundența mijloacelor tehnologice nu produce de la sine scopuri comune, dar face problema scopurilor stringentă și extrem de tensionată la nivel public.
O civilizație poate cădea de acord asupra celor imposibile; cele posibile sunt, însă, motiv permanent de dezbinare. Câtă vreme nu putem, dezacordul nu ne costă nimic; dar când putem, trebuie să alegem. Întrebarea „cum?” apare tot mai rar în discursul public, dar „pentru ce?” și mai ales „în numele cui?” tot mai des.
Un scop nu devine comun doar fiindcă îi punem un hashtag în față sau fiindcă un algoritm îl declară optim. Îi trebuie o autoritate care să-l transforme din preferință în obligație: ceva pentru care oamenii acceptă să muncească, să se sacrifice, să răspundă unii pentru alții. Inteligența artificială ne ajută să facem o treabă mai repede și mai bine; performanța sa, însă, nu-i conferă legitimitatea de a ne cere sacrificii. IA-ul știe să facă o treabă, nu să îndreptățească vreun scop.
Aici, cred eu, se deschide un loc pentru instituții, nu doar pentru credințe personale. O convingere personală poate orienta viața unui om; un scop comun însă leagă vieți între ele și generații unele de altele. Apoi apar riturile, memoria, obligațiile care supraviețuiesc capriciilor și fluctuațiilor de entuziasm. Religiile nu sunt singurele capabile să mobilizeze astfel de scopuri comune, dar au îndelungata experiență de a transforma credințe fluctuante în apartenențe și apartenențe în datorie sfântă.
Atunci religiile nu ar reveni, în această ipoteză, ca să frâneze lumea nouă, ci ca să o consacre. Nu în sensul de a declara sacru tot ce devine posibil, ci de a distinge, în mulțimea posibilităților, ceea ce merită slujit și ceea ce trebuie refuzat. Să adune indivizii alienați în fraternități și cluburi și comunități de obligații reciproce și să dea timpului eliberat de muncă alt conținut decât divertismentul, un conținut cu sens.
Dacă tehnologia sporește puterea, religia ar putea pretinde din nou autoritatea de a-i da o misiune și de a înscrie viața fiecăruia într-o istorie care nu începe și nu se sfârșește cu el însuși.
În fine, un al treilea argument privește chiar „resursa umană” de care noua lume are nevoie (plus instituțiile capabile să formeze această resursă). Citeam ieri despre unul dintre paradoxurile noii AI economy: vrea seniori, nu începători. Vrea, adică, oameni cu discernământ, relații robuste și gusturi deja formate, care pot deosebi un răspuns plauzibil și nuanțat de unul doar informat, pot obține încrederea celorlalți (pe care competența singură n-are cum s-o câștige vreodată) și își pot asuma decizii pe care niciun algoritm nu le poate asuma.
Problema e însă că, între timp, s-au desființat treptele pe care maturii cu experiență au apucat să urce ca să devină ceea ce sunt azi. Altfel spus, lumea de azi cere tot mai multă maturitate după ce a desființat tocmai condițiile maturizării! Pe piața muncii viitorului sunt cerute, pare-se, însușiri pe care nu mai ai unde să le înveți și să le cultivi. Cine mai are autoritatea să le transmită? Universitatea? Școala în general? Să fim serioși…
Cine te învață ce merită admirat? Cui îi recunoști dreptul de a-ți cere un sacrificiu? În numele a ce spui NU cu toate că îți stă în putere? În numele a ce spui DA cu toate că te încurcă enorm?
Vă dați seama că instituțiile capabile să formeze caractere, forme de discernământ și loialități vor dobândi o putere și un prestigiu ieșite din comun?
De aceea vorbeam de un posibil reviriment instituțional al religiilor. Ele ar oferi ceea ce nici competența tehnică, nici accesul la informații nu pot asigura: comunități durabile în care oamenii învață să admire, să se oblige unii față de alții, să aibă încredere în ceilalți și să devină la rândul lor demni de încredere. Sigur că nu orice comunitate religioasă reușește asta. Dar cele care vor reuși nu vor oferi doar un refugiu psihologic, ci vor forma oamenii de care noua lume are nevoie pentru a supraviețui.
Cele trei aspecte pe care le-am schițat în acest text se întâlnesc, sper, aici: tehnologia poate alimenta imaginarul magic, fără să întemeieze o religie, poate înmulți mijloacele, fără să legitimeze scopurile, poate spori capacitățile oamenilor, fără să le formeze caracterul. Religia instituționalizată ar putea reveni tocmai fiindcă promite să lege ceea ce puterea tehnică lasă dezlegat: sensul, obligația și comunitatea.
Dacă tehnologia construiește organele unei vieți colective noi, religiile ar fi sângele care circulă prin ele: apartenență, speranță, sacrificiu, datorie, interdicție șamd. Nu există însă nicio garanție că întâlnirea asta va fi blândă sau benignă. Fiindcă aceeași infrastructură care cultivă încrederea ar putea organiza extrem de eficient supunerea. Religiile pot legitima scopurile celor a căror putere este amplificată de tehnologie; pot însă consacra și refuzul celorlalți.
Departe de mine gândul de a susține că fiecare progres tehnologic va umple câte o biserică. Religiile nu au drept scop administrarea acestei lumi, ci deschiderea ei către ceea ce o depășește. Dar instituțiile lor lucrează în istorie și, în timp ce vorbesc despre mântuire, dau formă vieții împreună. Susțin că proliferarea tehnologiei poate spori tocmai nevoia de ceea ce aceste instituții pot oferi în ordinea politică, socială și morală: motive de a trăi împreună și forme prin care aceste motive să dureze.
Miza, deci, nu este dacă și IA-ul va avea nevoie de un Dumnezeu. Miza este cine va putea vorbi în numele a ceva mai înalt decât inteligența, într-o lume în care inteligența devine o utilitate printre altele. Cei care construiesc noile mașini vor avea un cuvânt greu de spus. Dar puterea de a le construi nu le conferă, de la sine, autoritatea de a hotărî căror scopuri trebuie să le slujească. Cu cât crește puterea de a face imposibilul, cu atât mai disputată devine autoritatea de a răspunde la întrebarea: în numele cui?
