De la început precizez că nu sunt un specialist în politici energetice. Nu am masterate sau experiență de decenii in domeniu, dar un lucru este atât de evident încât ține mai degrabă de bun simț și de memoria comună: Discuția despre energie riscă să devină încă o confruntare sterilă între două tabere care se declară, fiecare, posesoarea exclusivă a adevărului. De o parte, suveraniștii pentru care orice renunțare la cărbune este o trădare națională impusă de Bruxelles. De cealaltă, liberalii și progresiștii care cred că rostirea câtorva formule despre piață, regenerabile și tranziție verde ține loc de politică energetică.
Realitatea este mai incomodă pentru toată lumea: criza actuală nu este opera exclusivă a unui partid, a unei ideologii sau a câtorva manageri incompetenți. Este rezultatul unui eșec de politici publice acumulat timp de decenii și al unui consens tacit, acceptat într-o formă sau alta de aproape toate guvernările: amânăm deciziile dificile, subvenționăm pierderile, politizăm conducerile, schimbăm strategiile odată cu miniștrii și sperăm că nota de plată va ajunge după încheierea mandatului nostru.
Înainte de 1989, cărbunele nu era tratat ca o simplă afacere care trebuia să producă profit. Era una dintre bazele industrializării forțate a țării, adică ale proiectului de modernizare al epocii — aproximativ ceea ce digitalizarea și tranziția tehnologică reprezintă astăzi. Faptul că exploatările erau adesea ineficiente nu poate fi explicat numai prin calitatea managerilor. Ineficiența era înscrisă în structura sistemului: prețuri stabilite administrativ, obiective de producție decise politic, absența concurenței, investiții făcute fără calcularea costului real și imposibilitatea de a sancționa economic deciziile greșite.
Aceasta nu este o pledoarie pentru economia comunistă și nici o reabilitare a managementului de atunci. Dimpotrivă: eșecul era tocmai consecința caracterului totalitar al sistemului, în care decizia politică înlocuia informația economică, iar raportarea triumfalistă înlocuia evaluarea rezultatelor.
După 1990, România nu a înlocuit însă acest sistem cu o politică energetică rațională și coerentă. A urmat o lungă perioadă de dezordine instituțională, conflicte sociale, arierate, ștergeri de datorii, subvenții explicite sau ascunse, investiții începute și abandonate și conduceri numite pe criterii politice. Mineriadele au arătat dimensiunea explozivă a problemei sociale. Slăbiciunea partidelor istorice, lipsa unei alternative economice pentru regiunile miniere și preocuparea principalului partid al tranziției de a-și conserva rețelele au împiedicat apariția unei direcții clare.
Responsabilitățile nu sunt egale, pentru că nici timpul petrecut la guvernare și nici controlul asupra companiilor energetice nu au fost egale. Dar nimeni dintre cei care au guvernat România nu se poate prezenta astăzi drept observator inocent.
PSD poartă o răspundere majoră pentru clientelizarea și conservarea artificială a unor structuri ineficiente. Dar PNL, partid care pretinde că reprezintă competența managerială, inițiativa privată și disciplina economică, a participat la guvernări, a numit conduceri și a girat suficiente amânări pentru a nu putea poza acum în procurorul exclusiv al dezastrului. La rândul său, discursul progresist a confundat uneori adoptarea obiectivelor europene cu existența capacității administrative de a le realiza. Iar suveranismul transformă costurile sociale reale ale tranziției într-un pretext pentru negarea realității economice.
Comparația dintre Mintia și Iernut este, în acest sens, stânjenitoare. La Mintia, un grup privat irakian cu sediul la Amman derulează o investiție estimată la 1,2–1,4 miliarde de euro într-o centrală de aproximativ 1.700 MW, proiectul ajungând în 2026 la peste 80% realizare și intrând în etapa testelor. La Iernut, Romgaz încearcă de aproape un deceniu să finalizeze o centrală de 430 MW și aproximativ 269 de milioane de euro, rămasă la circa 98%, după rezilieri, reluări și noi termene de finalizare.
Acest contrast nu demonstrează că orice proprietar privat este competent și orice companie de stat este condamnată la eșec. Ar fi o concluzie la fel de superficială precum aceea că statul trebuie să controleze totul. Demonstrează însă importanța guvernanței: un proprietar clar, finanțare asigurată, termene, responsabilitate contractuală, stimulente și consecințe pentru neîndeplinirea obligațiilor. În proiectele publice românești, răspunderea este atât de fragmentată între minister, companie, consiliu de administrație, management, contractori și guverne succesive, încât la sfârșit nu mai răspunde nimeni.
Nici exemplul Pakistanului nu trebuie transformat într-o nouă poveste simplificatoare. Instalarea a aproximativ 27 GW de capacități solare distribuite și creșterea producției acestora de la circa 15 TWh la 51 TWh în numai doi ani reprezintă o transformare spectaculoasă. Dar ea a fost provocată și de tarife mari, de nesiguranța rețelei și de nevoia gospodăriilor și a firmelor de a-și asigura singure energia.
Pakistanul nu ne arată că statul nu mai este necesar. Ne arată ce se întâmplă atunci când tehnologia devine accesibilă, iar cetățenii nu mai au încredere că sistemul public le poate furniza un serviciu esențial. Oamenii ies parțial din sistem și se salvează individual. Este o formă de adaptare impresionantă, dar și simptomul unui eșec instituțional. România nu ar trebui să aspire la o securitate energetică „pe persoană fizică”, în care supraviețuiește cine își permite panouri, baterii și generator.
Alte țări nu au rezolvat problema prin formule miraculoase. Germania a redus treptat, pe parcursul mai multor decenii, subvențiile pentru huila necompetitivă, încheind exploatarea în 2018. Spania a negociat închiderea minelor împreună cu sindicatele și companiile, introducând pensionări anticipate, compensații, restaurarea zonelor miniere și un fond de 250 de milioane de euro pentru dezvoltarea regiunilor afectate.
Aceste state nu au fost ferite de erori, costuri sau conflicte. Diferența este că au tratat tranziția ca pe o politică publică: cu obiective, calendare, alternative economice, negocieri sociale, finanțare, instituții responsabile și monitorizare. Nu au confundat închiderea unei mine cu dispariția problemei și nici menținerea artificială a unei mine cu apărarea interesului național.
În România, analiza a fost înlocuită prea des de un spectacol caragialesc al superiorității morale. „Europenii” se declară competenți pentru că repetă soluțiile corecte din manual, chiar dacă nu sunt capabili să le implementeze. „Patrioții” se declară apărători ai economiei naționale, chiar dacă propun perpetuarea unor pierderi pe care tot populația le plătește. Fiecare tabără își construiește adversarul imaginar și evită întrebările dificile: cât costă fiecare opțiune, cine suportă costurile, ce capacități închidem, ce construim în loc, în ce termen, cu ce finanțare și cine răspunde dacă planul eșuează?
O abordare serioasă de politici publice nu este nici de stânga, nici de dreapta, nici progresistă, nici suveranistă. Înseamnă să definești corect problema, să lucrezi cu date reale, să compari alternativele, să calculezi costurile și efectele asupra diferitelor categorii sociale, să stabilești ordinea investițiilor și să construiești capacitatea administrativă necesară implementării.
Factura pe care populația o plătește astăzi nu este doar factura cărbunelui, a regenerabilelor, a Bruxelles-ului, a PSD sau a unui ministru incompetent. Este factura unui consens politic românesc vechi de peste trei decenii: să amânăm reforma, să mascăm costurile și să ne ocupăm de vinovați abia după ce sistemul începe să cedeze.
Aici se află adevărata penibilitate a situației: nu faptul că o tabără a avut dreptate și alta a greșit, ci faptul că, după atâția ani, continuăm să înlocuim guvernarea cu disputa despre cine are voie să spună că este de partea bună a istoriei.
