România în pragul colapsului energetic

România intră în cea mai periculoasă vară energetică din ultimii ani

Industria energetică românească traversează una dintre cele mai dificile perioade din ultimele decenii. Vulnerabilitățile acumulate în ultimii ani, investițiile întârziate, lipsa unor capacități noi de producție și deciziile administrative controversate au adus Sistemul Energetic Național (SEN) într-un punct critic. Dacă actualele condiții meteorologice se vor menține, această vară riscă să testeze până la limită reziliența rețelei electrice.

România se confruntă simultan cu secetă severă și temperaturi extreme. Debitele reduse ale râurilor afectează producția hidroenergetică, iar nivelul scăzut al Dunării limitează inclusiv disponibilitatea apei de răcire necesare funcționării optime a reactoarelor nucleare de la Cernavoda. În același timp, valurile de căldură determină o creștere accentuată a consumului de electricitate, în special în intervalele de seară, când utilizarea aparatelor de climatizare atinge niveluri maxime, iar producția fotovoltaică dispare aproape complet.

Rezultatul este un dezechilibru tot mai accentuat între producție și consum. România se apropie de o perioadă în care fiecare megawatt disponibil va conta. Dacă vor apărea indisponibilități suplimentare ale unor grupuri energetice sau dacă importurile regionale vor deveni insuficiente ori excesiv de scumpe, operatorul sistemului ar putea fi obligat să recurgă la măsuri excepționale pentru menținerea stabilității rețelei. Într-un asemenea context, riscul unor restricții de consum sau chiar al unor incidente majore în funcționarea sistemului nu mai poate fi ignorat.

Întrebarea care se pune este: suntem în stare să producem 8000 MWh în maximul de consum?

Radiografia unui dezastru energetic – Megawații dispăruți ai României

Pentru a înțelege dimensiunea reală a crizei, trebuie făcut un recensământ al capacităților indisponibile. Imaginea este șocantă: aproape fiecare tehnologie de producere a energiei electrice este afectată de opriri, avarii, modernizări întârziate sau investiții abandonate. România intră într-o perioadă cu consum ridicat având mii de megawați indisponibili, în condițiile în care fiecare grup energetic contează pentru menținerea echilibrului Sistemului Energetic Național.

Cea mai gravă situație este cea a centralei nucleare de la Cernavodă. Oprirea ambelor reactoare, determinată de nivelul foarte scăzut al Dunării și de necesitatea exploatării în condiții de siguranță, înseamnă dispariția din sistem a aproximativ 1.400 MW de producție în bandă. Este cea mai mare pierdere punctuală de putere instalată pe care o poate suferi România.

Nici producția hidroenergetică nu poate acoperi acest gol. Debitele reduse limitează funcționarea hidrocentralelor, iar mai multe lacuri de acumulare au fost golite pentru lucrări de decolmatare și mentenanță. Dar seceta nu explică totul.

Hidroelectrica are, în paralel, sute de megawați indisponibili din motive care nu au nicio legătură cu vremea. La Porțile de Fier I, cea mai mare hidrocentrală a României, două grupuri sunt complet oprite, iar un al treilea funcționează la numai jumătate din puterea nominală, aproximativ 100 MW în loc de 200 MW. Numai aici se pierd aproape 500 MW.

La Vidraru, grupurile 1-4 sunt scoase din exploatare pentru modernizare în perioada 7 decembrie 2025 – 30 septembrie 2026, iar împreună cu indisponibilitățile de la Paltinu se mai adaugă aproximativ 230 MW. În total, peste 730 MW de capacitate hidro sunt indisponibili tocmai într-o perioadă în care sistemul are nevoie disperată de fiecare megawatt.

Problema este însă mult mai profundă decât aceste opriri temporare. România continuă să țină blocate șapte proiecte hidroenergetice începute cu zeci de ani în urmă – Răstolița, Bumbești–Livezeni, Surduc–Siriu/Nehoiașu, Pașcani, Cerna–Belareca, Cornetu–Avrig/Căineni și Cerna–Motru–Tismana II. Unele sunt realizate în proporție de peste 70%, însă producția lor de energie rămâne blocată de ani întregi din cauza litigiilor, procedurilor administrative, avizelor de mediu și incapacității statului de a finaliza investițiile deja finanțate.

Nici singurele hidrocentrale cu acumulare prin pompaj de pe Olt – Ipotești, Drăgănești, Frunzaru, Rusănești și Izbiceni – nu sunt utilizate la adevăratul lor potențial. În loc să funcționeze ca instalații de stocare, indispensabile pentru integrarea producției eoliene și fotovoltaice, acestea sunt exploatate exclusiv ca hidrocentrale clasice, în timp ce România discută de ani de zile despre nevoia unor noi capacități de stocare.

Situația sectorului termoenergetic este la fel de îngrijorătoare. La ELCEN, CET Vest a fost grav afectată de două incendii produse într-un interval scurt, iar informațiile privind calendarul reparațiilor sunt limitate. CET Sud și CET Progresu trec prin lucrări de mentenanță (să vedem dacă se pot pune în funcțiune până la jumătatea lunii august) , însă vechimea instalațiilor ridică semne de întrebare privind capacitatea lor de a susține funcționarea continuă în perioadele de temperaturi extreme maxime. În același timp, Electrocentrale Craiova, cu aproximativ 300 MW instalați, se află în insolvență, ilustrând degradarea accelerată a sectorului termoenergetic românesc.

Lista marilor întârzieri este și ea impresionantă. Centrala pe gaze de la Iernut, care ar fi trebuit să contribuie de ani buni la siguranța alimentării cu energie, este încă nefinalizată după mai bine de un deceniu de întârzieri. Proiectul pe gaze al Mass Global Energy, cu o capacitate anunțată de peste 1.700 MW, și-a amânat la rândul său punerea în funcțiune. În paralel, proiecte strategice precum Coridorul Vertical de Gaze sau dezvoltarea reactoarelor modulare mici de la Doicești au devenit subiecte ale unor dispute publice și politice, în loc să beneficieze de o strategie coerentă și predictibilă.

Privite împreună, aceste indisponibilități nu mai reprezintă o succesiune de incidente izolate. Ele conturează imaginea unui sistem energetic slăbit de investiții întârziate, proiecte abandonate, modernizări prelungite și lipsa unei coordonări strategice. În timp ce alte state europene accelerează dezvoltarea de noi capacități de producție și stocare, România intră în perioadele critice ale verii și iernii cu mii de megawați indisponibili și cu o marjă de siguranță din ce în ce mai redusă.

Falimentul guvernanței energetice

De ani de zile susțin că una dintre cele mai mari vulnerabilități ale sectorului energetic românesc este lipsa răspunderii. În România nu există o cultură instituțională în care cineva să răspundă pentru proiectele întârziate, investițiile ratate, obiectivele abandonate sau deciziile care slăbesc securitatea energetică a statului. Eșecurile se acumulează, guvernele se schimbă, conducerile companiilor sunt înlocuite cu alți incompetenți, însă nimeni nu răspunde pentru consecințe.

La fel de grav este faptul că nu există o structură permanentă care să analizeze evoluțiile industriei energetice pornind atât de la realitățile interne, cât și de la transformările accelerate din mediul internațional. Piața energiei se schimbă continuu sub influența conflictelor geopolitice, a noilor tehnologii, a politicilor climatice (uneori greșite) și a modificărilor lanțurilor globale de aprovizionare. În lipsa unei analize strategice permanente și a unor scenarii actualizate, orice strategie energetică riscă să devină depășită chiar înainte de a fi pusă în aplicare.

Evenimentele din această vară ridică semne serioase de întrebare și asupra Strategiei Energetice elaborate în mandatul ministrului Sebastian Burduja. Dacă documentul ar fi identificat corect vulnerabilitățile Sistemului Energetic Național și ar fi stabilit măsuri concrete pentru reducerea lor, România nu s-ar fi aflat astăzi într-o situație în care indisponibilitatea simultană a unor capacități importante de producție pune sub presiune funcționarea întregului sistem. Din această perspectivă, rezultatele obținute până acum justifică o reevaluare critică atât a documentului strategic, cât și a modului în care acesta a fost elaborat.

Este legitim să ne întrebăm și în ce măsură Comitetul Consultativ constituit pentru elaborarea strategiei și-a îndeplinit rolul pentru care a fost creat. O strategie energetică națională nu poate deveni suma intereselor instituționale sau comerciale ale participanților la procesul de consultare. Ea trebuie să pornească de la un singur obiectiv fundamental: securitatea energetică a României, înțeleasă ca capacitatea statului de a asigura alimentarea continuă cu energie în orice scenariu de criză.

Ministerul Energiei are nevoie de o structură permanentă de analiză strategică, formată din specialiști în sisteme energetice, economie, geopolitică, securitate națională, infrastructură critică, prognoză și modelare energetică. Misiunea acesteia ar trebui să fie elaborarea permanentă a unor scenarii pe termen scurt, mediu și lung, evaluarea riscurilor și fundamentarea deciziilor guvernamentale pe baze tehnice, nu politice.

În prezent, o astfel de capacitate instituțională este inexistentă. Numărul redus al specialiștilor din administrația centrală și dependența excesivă de consultanță externă sau în conducerile companiilor de stat limitează capacitatea ministerului de a anticipa și gestiona crize complexe.

Aceeași problemă se regăsește și la nivelul companiilor energetice de stat. Conducerile executive, consiliile de administrație și consiliile de supraveghere ar trebui să reprezinte primul nivel de apărare al securității energetice naționale. În practică, performanța multora dintre aceste structuri este contestată, iar criteriile de competență profesională par adesea eclipsate de considerente politice. Rezultatele sunt vizibile: proiecte întârziate, investiții blocate, capacități indisponibile și o industrie energetică care reacționează la crize în loc să le anticipeze.

Criza prin care trece astăzi Sistemul Energetic Național nu este doar consecința secetei sau a temperaturilor extreme. Ea reflectă, înainte de toate, un deficit de guvernanță, de planificare și de responsabilitate. Iar până când aceste probleme nu vor fi rezolvate, fiecare vară caniculară și fiecare iarnă geroasă vor reprezenta un nou test pentru securitatea energetică a României.

Rezultă că România are un Minister al Energiei (parțial funcțional), dar nu are un „creier strategic” al energiei.

Cine va răspunde dacă se stinge lumina?

Criza energetică prin care trece România nu este un accident și nici exclusiv rezultatul secetei sau al temperaturilor extreme. Aceste fenomene nu fac decât să scoată la suprafață vulnerabilități acumulate ani la rând: investiții întârziate, proiecte abandonate, mentenanțe prelungite, lipsa unor capacități noi de producție și o guvernanță corporativă care, în prea multe cazuri, nu a fost capabilă să livreze performanța pentru care a fost creată.

Poate cea mai gravă concluzie este că statul român pare să fi renunțat la ideea de responsabilitate. În timp ce mii de megawați sunt indisponibili, proiecte strategice întârzie cu ani (vezi Iernutul) sau chiar decenii (vezi Tarnița), iar securitatea energetică este pusă sub presiune, nu există evaluări publice ale responsabilităților și nici mecanisme clare prin care cei care au administrat defectuos companiile și investițiile să răspundă pentru rezultate.

Într-un domeniu care ține de siguranța națională, acest lucru este inacceptabil. Energia nu este doar o marfă, ci infrastructură critică. O întrerupere majoră a alimentării cu energie electrică poate afecta spitale, transporturi, industrie, comunicații, alimentarea cu apă și funcționarea instituțiilor statului. Din acest motiv, fiecare decizie greșită, fiecare investiție întârziată și fiecare numire făcută pe criterii politice în locul competenței reprezintă un risc direct pentru securitatea națională.

În opinia mea, amploarea blocajelor prezentate în acest articol justifică o analiză instituțională independentă asupra modului în care au fost administrate marile companii energetice de stat și proiectele strategice din ultimii ani. Atunci când întârzierile, depășirile de costuri sau indisponibilizarea unor capacități esențiale ridică suspiciuni privind încălcarea legii sau administrarea defectuoasă a patrimoniului public, autoritățile competente au obligația de a verifica existența unor eventuale răspunderi administrative, civile sau penale, după caz.

România are nevoie de o schimbare profundă de paradigmă. Securitatea energetică trebuie să devină principalul criteriu în elaborarea politicilor publice, în selectarea conducerilor companiilor de stat și în prioritizarea investițiilor. Fără competență, responsabilitate și planificare strategică, fiecare vară secetoasă și fiecare iarnă geroasă vor transforma Sistemul Energetic Național într-un pariu, iar cetățenii și economia vor continua să suporte costurile unor erori care puteau fi prevenite.

Întrebarea nu mai este dacă sistemul energetic românesc are vulnerabilități. Acest lucru este evident. Întrebarea este dacă statul român va avea voința de a le corecta înainte ca următoarea criză să producă efecte pe care nu le vom mai putea controla.