În februarie am trimis o cerere la o primărie rurală din județul Brașov — voiam să văd bugetul pentru 2026. Răspunsul a venit scurt: nu pot să-mi dea cifre până nu e aprobat bugetul național.
Am închis emailul cu un sentiment pe care îl cunosc mulți — parcă altcineva trage sforile pentru toată lumea. Primăria nu putea răspunde pentru că nu decidea ea. Eu nu puteam planifica pentru că primăria nu putea răspunde. Iar în spatele acestei inerții există o explicație simplă, pe care rar o auzim discutată: primăriile rurale din România nu colectează mai nimic. Practic toți banii vin de la centru.
Nu e un accident administrativ. E rezultatul direct al modului în care e construit sistemul de impozitare locală. Iar fereastra de a-l schimba — prin reforma impozitării proprietății cerută de Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) — se închide în următorii doi ani.
Cum arată un buget local
O comună rurală din România are în medie 800–2.000 de locuitori și un aparat administrativ fix: primar, viceprimar, secretar, contabil, câțiva referenți. Costurile astea nu scad cu populația — sunt aproape aceleași dintr-o comună de 600 de oameni până în una de 2.500. Iar veniturile, da, scad.
Într-o comună mică, salariile și cheltuielile curente consumă aproape tot ce intră în buget. Ce rămâne pentru drumuri, iluminat, apă — aproape nimic. De aici dependența cronică de transferuri de la centru, de programe ca Anghel Saligny, de PNRR. Fără ele, nu există dezvoltare locală. Cu ele, există — dar pe termen de 1-2 ani, până se schimbă decidentul politic.
Dețin un teren intravilan într-o comună din Brașov. Plătesc în jur de 50-60 de lei pe an impozit. Sunt, evident, mulțumit. Dar știu și că din impozitele ca al meu nu se poate asfalta nimic. Terenurile cu suprafețe mari — și nu vorbim de mari proprietari agricoli, vorbim de terenuri intravilane ținute nedezvoltate pentru speculă — plătesc proporțional la fel de puțin. Pentru comună, asta înseamnă că bazele fiscale cele mai valoroase sunt fiscal invizibile.
De ce nu s-a schimbat nimic în 36 de ani
Logica sistemului centralizat de dinainte de 1990 nu s-a pierdut complet. Pe vremea cincinalurilor, ce conta era cifra agregată la nivel național — dacă media arăta creștere, faptul că un sat sau altul rămânea în urmă era zgomot statistic. Raportul ieșea bine.
Sistemul de azi funcționează cu o logică similară. Când se discută finanțele locale, se discută agregat: „comunele primesc 27 de miliarde lei”, „transferurile cresc cu X%”. O comună concretă fără drum, fără apă, fără iluminat — e o observație locală care nu afectează cifra centrală. Sistemul o poate tolera la nesfârșit, pentru că nu raportează rău la nivelul la care se ia decizia.
La asta se adaugă două categorii de actori care țin lucrurile așa cum sunt. Unii trăiesc cu sistemul pentru că le e confortabil — funcționari, decidenți locali, proprietari mici ca mine, toți cu interese modeste de a păstra lucrurile cum sunt.
Alții au interes activ ca lucrurile să rămână opace. Când prețurile reale ale tranzacțiilor nu sunt vizibile public, e mai ușor să se declare valori mai mici la notariat, să se ascundă proveniențe de bani, să nu existe urme verificabile. O digitalizare reală a tuturor tranzacțiilor — cu date deschise, cu istoric — ar elimina această zonă gri. Are, de aceea, adversari nevăzuți, dar influenți.
Ce cere PNRR și ce propune guvernul
Prin angajamentul față de Comisia Europeană, România trebuie să reformeze sistemul de impozitare a proprietății. Cerințele sunt clare: valoare de piață ca bază de impozitare, sistem automat de evaluare, infrastructură digitală operațională. Comisia Europeană nu cere ca impozitele să fie mai mari. Cere ca ele să fie calculate corect, transparent și uniform.
Răspunsul guvernului se numește e-Proprietatea — un sistem digital care agregă date din tranzacții și generează evaluări automate. Pe hârtie, satisface cerința. În practică, ratează esența reformei.
Din ce am citit, angajamentul european propune un sistem mai corect. Guvernul a înțeles în schimb să taxeze și terenul, și clădirea — la fel ca înainte, doar mai „digital”. Cred că nu s-a înțeles că problema nu e evaluarea în sine, ci ce alegem să taxăm. Dacă baza rămâne aceeași — construcții și clădiri — atunci stimulentele rămân aceleași. Continuăm să descurajăm oamenii care repară fațade, construiesc case, dezvoltă proprietăți. Continuăm să favorizăm pe cei care țin teren intravilan gol ca investiție de lungă durată.
Problema cu prețurile de tranzacție
E-Proprietatea se bazează în bună parte pe prețuri de tranzacție — adică pe ce s-a declarat la notariat. Și aici există o nuanță pe care puțini o discută.
La prima vedere, sistemul pare transparent: există grila notarială, un studiu de piață care se publică anual, pe județ. O poți găsi online. Dar „accesibilă” nu înseamnă „transparentă”. Documentul e întocmit de o firmă de evaluare, la comanda Camerei Notarilor Publici, pentru uzul strict al notarilor și al Fiscului. Nu poate fi redistribuit, nu poate fi folosit ca referință în alte contexte. Nu conține valori individuale — doar valori minime pe zonă. Iar sursele pe care se bazează sunt un amestec de tranzacții declarate la notariat (deci care au folosit grila precedentă ca referință) și anunțuri de pe site-uri imobiliare. Un sistem care se alimentează parțial din propriul său output.
Teoretic, dacă nu ești de acord cu valorile din zona ta, le poți contesta. Practic, nimeni nu știe cum. Și nu face nimeni — pentru că nu ai la ce să te uiți. Datele brute, tranzacțiile individuale, anunțurile colectate — nu sunt publice.
În Regatul Unit, prețurile la care s-au vândut toate proprietățile din ultimele decenii sunt date publice pe registrul național al proprietăților. Poți intra pe site, poți vedea ce s-a vândut pe strada ta, când, cu cât. Auditabil, complet deschis. La noi, rezultatul e publicat într-un document de 400 de pagini pe care nu-l poți folosi pentru nimic altceva. Procesul — datele care îl alimentează — nu e public niciunde.
Un sistem digital care se bazează pe astfel de date — un output fără transparență la input — nu e un sistem transparent. E un sistem opac, doar ambalat mai bine.
Alternativa — un impozit pe valoarea terenului
Există o alternativă coerentă, studiată economic de peste un secol: un impozit care se aplică doar pe valoarea terenului, nu pe clădirile de pe el. Se bazează pe unde este terenul — intravilan sau extravilan — și pe cât de dezvoltată e zona, ce infrastructură există acolo.
Principiul e simplu: clădirea e rezultatul efortului tău privat. Terenul e valoros pentru că în jurul lui există drumuri, utilități, școli, magazine — lucruri construite colectiv. Când te îmbogățești din creșterea valorii terenului, te îmbogățești dintr-o valoare pe care nu ai creat-o tu. Impozitul pe valoarea terenului recuperează o parte din acea valoare către comunitatea care a creat-o.
Consecința practică e interesantă. Dacă ai o casă renovată pe un teren bine amplasat, plătești aproape la fel ca vecinul care ține terenul de lângă tine gol, ca investiție pe termen lung. Astăzi, vecinul cu terenul gol e favorizat — nu a investit nimic, nu generează valoare, dar impozitul lui e neglijabil. Cu acest sistem, terenul gol devine mai scump de ținut. Fie îl dezvoltă, fie îl vinde cuiva care îl dezvoltă.
Asta are un efect pe care în România îl simți imediat. Sistemul actual creează dezvoltare haotică — construcții izolate pe câmp, departe de infrastructură, pentru că terenul acolo e ieftin. Simultan, în orașele mari, terenuri intravilane valoroase stau goale ani de zile, așteptând specula. Un impozit pe teren inversează stimulul: construești unde există infrastructură, pentru că acolo terenul costă suficient încât să-l folosești eficient.
Cine plătește mai mult — și cine plătește mai puțin
Întrebarea firească e: cine plătește factura? Dacă răspunsul e „toată lumea”, reforma e doar o creștere de impozite ambalată diferit.
Designul onest presupune că primăriile pot colecta mai mult, dar nu pentru că toți plătesc mai mult — ci pentru că povara fiscală se redistribuie.
Iau exemplul propriu. Dețin un teren într-o comună rurală din Brașov. Într-un sistem bine calibrat, impozitul meu ar rămâne aproximativ la fel — poate puțin mai mult pe teren, dar mai puțin sau deloc pe construcție. Net, diferența e minimă pentru un proprietar obișnuit.
Dar nu toată lumea e în situația mea. Într-un astfel de sistem, speculanții de terenuri urbane — cei care dețin parcele valoroase în Brașov sau București și le țin goale ani de zile — ar plăti substanțial mai mult. Proprietarii de terenuri mari intravilane neutilizate — zeci de hectare ținute ca investiție pasivă — ar intra pentru prima dată serios în baza fiscală locală. Holdingurile imobiliare și proprietarii de terenuri comerciale în zone valoroase — azi plătesc raportat la grila minimă, nu la valoarea reală.
Pe partea cealaltă — pensionarii cu case vechi pe terenuri mici, familiile care și-au renovat casa și au sporit valoarea clădirii, proprietarii mici din mediul rural — ar plăti mai puțin decât azi.
Va apărea, inevitabil, contra-argumentul: „dacă taxați proprietatea mai serios, descurajați investițiile, opriți dezvoltarea.” Logica pare validă. Dar e exact invers. Sistemul actual penalizează investiția productivă — construcția, renovarea. Un dezvoltator care construește un mall pe un teren plătește la fel ca vecinul care ține terenul gol de alături. Diferența e că mall-ul generează locuri de muncă și venituri.
Impozitul pe valoarea terenului e, paradoxal pentru cine nu a studiat subiectul, unul dintre puținele puncte de consens transversal în economie — susținut istoric de economiști de la Milton Friedman (conservator) la Joseph Stiglitz (progresist). E numit uneori „cel mai puțin rău impozit” pentru că nu distorsionează investiția productivă.
Ce se oprește nu e dezvoltarea — e specula pasivă.
Ce arată alte țări
Ideea nu e nouă și nu e exotică. Mai multe țări europene o folosesc. Niciuna nu e perfectă — dar fiecare oferă o lecție.
Estonia a adoptat un sistem aproape pur de impozitare pe valoarea terenului în 1993. Doar terenul se impozitează, pe baza unei evaluări publice actualizate. Clădirile nu contează. Sistem stabil, predictibil, administrabil de o țară mică, fără armata de funcționari pe care o are România pentru aceeași funcție. A funcționat fără crize pentru 30 de ani — într-un stat UE, cu aceleași cerințe europene pe care le avem și noi.
Danemarca are un model mixt, cu evaluare automatizată pe bază de algoritm transparent. Valorile sunt recalculate la intervale regulate. Sistemul danez a trecut printr-o reformă majoră în 2021, după ce vechiul model acumulase inechități în timp. Lecția daneză e că reactualizarea periodică nu e opțională — e condiția de sustenabilitate.
Și un contraexemplu necesar: Regatul Unit. Locuiesc în UK. Council Tax, principalul impozit local pe proprietate, se bazează pe evaluări făcute în 1991 — acum 35 de ani. Nu s-a mai reactualizat niciodată. Cresc doar cotele aplicate, an de an, pe o bază tot mai distorsionată. O casă modestă din nordul Angliei plătește proporțional mai mult decât o casă scumpă din centrul Londrei.
De ce nu se reactualizează? Nu pentru că ar fi tehnic imposibil — ci pentru că reactualizarea, chiar dacă nu crește veniturile totale, ar redistribui povara de la zonele bogate către cele modeste. Asta lovește baze electorale majore. Guvernele succesive — de ambele culori politice — au evitat consecvent subiectul.
Lecția pentru România nu e doar „cum să facem bine”. E și „cum să evităm ca un sistem nou să devină în 20-30 de ani la fel de disfuncțional ca cel britanic.”
Trei obiecții care trebuie tratate serios
„Ce facem cu pensionarii în zone care s-au scumpit?” Obiecția e legitimă. O pensionară care a moștenit un apartament într-o zonă centrală a Bucureștiului — cartier care în 1985 era modest, iar azi valorează de zece ori mai mult — nu poate plăti după valoarea actuală. Pensia ei nu a urmat aceeași curbă.
Și acum, pensionari cu apartamente în orașe mari fac sacrificii — setează termostatul mai jos, renunță la reparații. Orice reformă care ignoră această realitate e politic moartă din start.
Răspunsul tehnic e cunoscut din alte țări: scutiri parțiale pentru locuința principală a categoriilor vulnerabile, amânări de plată garantate cu valoarea proprietății, plafoane pe creșterea anuală a impozitului. Niciuna nu e dificilă de aplicat.
„Cine stabilește valorile? Cine are autoritatea?” Aici e întrebarea grea. Și aici e unde România nu are un răspuns evident.
Actorii actuali sunt compromisși. Agenția Națională de Cadastru (ANCPI) are istoric de erori sistemice — cadastrul integrat are episoade rămase fără rezolvare ani de zile. Primăriile locale ar fi în conflict de interese, pentru că veniturile lor depind direct de valorile pe care le-ar stabili. Camera Notarilor e o structură cu un model de business construit pe costuri ridicate pe act, într-un sistem pe hârtie — e puțin probabil că ar accelera voluntar o digitalizare care îi reduce marginile.
Soluția onestă e un organism nou, independent, cu algoritm public, auditabil, separat de interesele părților afectate. Modelul danez oferă o variantă. Modelul estonian — alta. Separarea decidentului de beneficiar e principiu, nu detaliu.
„E imposibil politic. Nimeni nu va accepta.” Posibil. Clasa politică românească e imprevizibilă și rareori a demonstrat voință pentru reforme structurale care lovesc în baze electorale stabile.
Dar „imposibil politic” e argument de permanență numai dacă acceptăm lucrurile cum sunt. Nu au fost reforme structurale în România pentru că nimeni nu le-a cerut serios și public, cu argumente tehnice articulate, în ultimii ani. Iar fereastra creată de PNRR și de criza finanțelor locale înseamnă că, pentru prima dată după mult timp, reforma e pe masă ca obligație, nu ca opțiune.
De ce acum, și ce poate face un cetățean
România se află într-unul dintre acele momente rare în care reforma nu e opțiune, ci cerere. Astfel de ferestre nu apar des. Iar când sunt ratate, costul nu e doar amânarea, ci consolidarea unui sistem disfuncțional pentru încă un deceniu.
Dar dacă reforma tehnică e posibilă, barierele rămân altele — și nu sunt secundare. România e, în multe privințe, un vest sălbatic fiscal fără prea multe consecințe. Lipsesc cultura financiară de bază, conversația publică pe chestiuni structurale, disciplina instituțională. Iar modelele fiscale încercate în ultimii 30 de ani au fost adaptate nu pentru eficiență, ci pentru conveniența unora într-un moment.
Întrebarea „ce poate face un cetățean obișnuit?” nu e retorică. Răspunsul nu e grandios. Dar există:
Cere informații de la primăria ta. Bugetele locale sunt publice. Dar foarte puțini le cer, le citesc, le compară cu anii anteriori. Această tăcere a cetățenilor e oxigenul opacității.
Vorbește cu vecinii, cu colegii, cu familia despre cum se finanțează comunitatea ta. Nu cu furie. Cu întrebări.
Nu vota reflex. Întreabă candidații locali — oricare ar fi partidul — întrebări concrete despre finanțele comunei sau ale orașului. Dacă nu știu să răspundă, află ceva important despre ei.
Presiune înseamnă, înainte de a cere, a ști ce să ceri.
Lăsând la o parte simpatiile de partid, o întrebare simplă merită pusă: dacă sistemul actual e construit astfel încât chiar cetățeanul mediu să nu înțelegă cum funcționează, cine câștigă din această confuzie?
Cel mai puțin, câștigă cei care construiesc, cei care renovează, cei care plătesc. Cel mai mult — cei ale căror proprietăți nu sunt vizibile fiscal la valoarea lor reală, și al căror avantaj depinde exact de această lipsă de vizibilitate.
Reforma nu îi lovește pe cetățenii obișnuiți. Le redă ceva ce le-a fost luat prin opacitate: certitudinea că ce plătesc ei se reflectă în ceea ce primesc.
Asta nu e doar reformă fiscală. Asta e restaurarea unui contract social minim.
Întrebarea nu e dacă o vrem.
Întrebarea e cât mai așteptăm.
Ca părere, pentru rural nu poate exista o soluție economică fiindcă acolo nu există activități economice care să producă locuri de muncă și capitalizare. Simpla impozitare a terenurilor și construcțiilor nu vor ajuta la nimic, ba dimpotrivă, lumea va pleca de acolo fiindcă, dacă nu scoți nimic din proprietate, ba doar cheltui, de ce să o mai menții?
Și astfel apare întrebarea: de ce să susținem 2000 de UAT-uri care nici măcar nu pot să-și asigure propria existență? Să le dăm bani de la buget pentru ce?
Autorul arată că această situație spinoasă există peste tot în Europa. În România este o agravantă în plus, populația rurală este aproape 50% din total populație, deci o mare parte din populație este condamnată la o economie de subzistență. Astfel apar dificultăți serioase sociale și politice. În definitiv, ce vrem cu oamenii aceia?
Economie de subzistenta? Ce e aia? Aveti o definitie recunoscuta de toata lumea?
Agricultura de subzistenta este ceea ce se produce in o gospodarie taraneasca strict pt traiul zilnic, dar fara a vinde ceva din ce produce. Aceasta pentru ca are teren agricol f.mic, ori terenul nu este fertil, nu are utilaje agricole si munceste din greu cu cei din familie. FAO are acest termen de agricultura de subzistenta.
Mai vând…la marginea drumului…dar fără să plătească taxe și impozite…dar vor ajutoare sociale și asigurari de sănătate, etc.
„ce poate face un cetățean obișnuit?” nu e retorică. (…) Bugetele locale sunt publice. Dar foarte puțini le cer, le citesc, le compară cu anii anteriori. Această tăcere a cetățenilor e oxigenul opacității.”
În România, IQ mediu e 87. Cel puțin 75% dintre cetățeni nu ar fi capabili să înțeleagă nimic, dacă se uită într-un buget. Ideea că ”oricine poate învăța orice” este o idee de stânga, dar nu are nico bază în lumea reală. Orice individ are o capacitate proprie de abstractizare, iar acea capacitate de abstractizare proprie îi trasează limite foarte clare cu privire la ce poate învăța sau înțelege.
În plus, România de azi a redevenit țara minciunii generalizate impuse de sus, la fel ca în anii ’80. Nivelul de deficit bugetar cu care funcționează România ar fi acceptabil în situație de război. Asta nu e ceva care să se rezolve dacă se uită mai mulți oameni în bugetele locale.
„Regatul Unit. (…) Council Tax, principalul impozit local pe proprietate, ”
… înseamnă câteva mii de lire pe an. Este exclus ca satele românești să poată suporta așa ceva. Companiile furnizoare de apă potabilă din UK sunt și ele abilitate prin lege să aplice o taxă pe valoarea locuinței, acolo unde nu există apometre. And guess what? Ele spun că nu se pot instala apometre 😀 la locuințele vechi. În satele din Midlands sunt preponderent locuințe vechi, astfel că există acum case abandonate în ruină. Asta face omul când nu mai poate plăti impozitele locale. Pleacă de tot de-acolo.
Județul Brașov a fost unul dezvoltat, dpdv industrial, pentru că a existat industria militară, încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, dezvoltată ulterior și de comuniști. Industria militară aduce bunăstare locală, dar funcționează pe banii întregii țări. La nivel intern, Brașovul s-a comportat ca statele vest-europene: a atras imigranți din zonele sărace, în principal din Moldova.
„Reforma nu îi lovește pe cetățenii obișnuiți. Le redă ceva ce le-a fost luat prin opacitate: certitudinea că ce plătesc ei se reflectă în ceea ce primesc.”
Frumoasă lozincă, dar e tot una de stânga. ”Cetățenii obișnuiți” nu se pensionează la 48 de ani și nu au pensii mai mari decât salariile celor aflați încă în activitate. România de azi e organizată la fel ca Rusia, cu serviciile secrete având controlul total asupra economiei și societății. Așa o fi și în UK, fiecare transport de marfă este înregistrat în prealabil de autoritățile fiscale? Așa o fi și în UK, se trezește omul cu amenzi de 3.000 de lire de la HMRC?
https://hotnews.ro/un-antreprenor-roman-s-a-trezit-cu-amenda-anaf-de-20-000-lei-dupa-ce-a-cumparat-o-masina-din-ue-pe-firma-2227311
Așa e gândită România să funcționeze, cu funcționari publici atotputernici și cu legi draconice. Pentru că asta generează șpagă.
Domnule Florin Dumitru, Inainte de a scrie astfel de articole ar fi trebuit sa va informati temeinic cel putin asupra urmatoarelor aspecte:
1. Cei ce administreaza Romania incepand cu Dec 1989 si pana astazi 24 aprilie 2026, atat la nivel local, cat si la nivel central, sunt in mare majoritate progenituri ( in multiple sensuri) ale statului comunisto-securist care a subjugat Romania incepand cu anul 1945. Comportamentul acestora este pe masura originilor lor.
2. In general, la nivelul administratiilor locale, mai ales in mediul rural, nu se percep taxe si impozite celor care voteaza cu mare frecventa partidul din care provine primarul. Fenomenul este caracteristic in proportie de 100% atunci cand este vorba de partidul denumit PSD, urmas direct al partidului comunist, in fapt compus din varii clici organizate ca grupari infractionale de sorginte securisto-comunista, al caror scop este parvenirea prin orice mijloace, asa cum sade bine urmasilor de mocofani needucati comunisti, carora le-a intrat in cap ca „proletariatul de ieri trebuie sa devina clasa dominanta in societate azi”.
3. O buna parte din primariile rurale sunt sufocate cu angajati care nu fac nimic, ci doar trebuie rasplatiti cu salariu din bani publici pentru manipularea continua pe care o practica permanent in slujba primarului, in general PeSeDist.
4. Dupa cum se stie, prin procedurile de colectivizare fortata aplicate de statul comunist, posesorii a mai mult de 1 ha de teren arabil au fost deposedati de proprietatille lor, cel putin din 1962 pana in 1989, unii chiar pentru o perioada mult mai lunga – depinde cand s-a realizat colectivizarea comunista in fiecare zona. Cum iarasi bine se stie, guvernele a.p.t. comuniste( a.p.t. inseamna aproape peste tot – este o exprimare care inseamna ceva anume in ramura matematicii numita Teoria Masurii; pentru a afla definitia exacta consultati un curs de Teoria Masurii) dintre anii 1990-1996 au redat partial si cu mare greutate proprietatile inapoi. Fara niciun fel de despagubiri aferente faptului ca uzufructul acestora a fost utilizat exclusiv, atatia ani, pentru imbuibarea profitorilor statului comunist. Actualii posesori, multi in calitate de mostenitori, sunt in general persoane varstnice, pensionari cu pensii mizerabile legiferate de catre statul compus din urmasii jigodiilor comuniste. O impozitare la valoarea pietei ar insemna pentru ei sa vanda la preturi derizorii, mai ales ca „piata” terenurilor in Romania de astazi este o mare bataie de joc, dominata de clici mafiote in spatele carora se afla diversi infractori din aona politica.
S-ar putea sa fiti tentat sa nu imi publicati comentariul, in ciuda faptului ca reprezinta o imagine partiala a unor realitati romanesti. Va avertizez! Nu o faceti! Don’t do it !
Evident, apreciez buna intentie care a stat la baza scrierii acestui articol!
admirabil efortul dvs.
totusi, dincolo de impozitele pe proprietate, avem vreo 50% din cetateni care locuiesc in zona rurala, care chiar daca nu au venituri la nivel de UAT, nu inseamna ca nu-s contribuabili: platesc TVA, accize la carburanti si facturi la electricitate; unii probabil platesc si TVA pe munca si impozite pe profit, care in continuare se inregistreaza la sediul social, care e undeva intr-un centru urban; iar impozitul pe venit de-abia din 2026 se inregistreaza la punctul de lucru chiar si sub pragul anterior de 5angajati;
in ce priveste proprietatea, un UAT rural va avea oricum un nivel de taxare diferit, vot de CL in functie de prosperitatea locala medie;
pe de o parte am vrea sa urbanizam si sa centralizam, dar pe de alta parte am vrea sa descongestionam urbanul si capitala; poate ca in primul rand ar trebui sa cream zone metropolitane si sa mai slabim eventuale dificultati de scoatere a terenurilor din circuitul agricol, pentru a atrage investitori in zone mai ieftine;
Si nemtii au schimbat masiv modul de calcul al impozitului pe case si pe teren. Ideea e clara, sa ia cit mai mult, dar sa ia astfel incit proprietaru sa spuna ca e f bine.
Da ce fac baietii cu banii, multi putin, primiti? Ca asta-i spilu!
La mine in cartier o primarita ambitioasa s-a apucat sa planteze niste sicane pe strada pt linistirea circulatiei, cica pt a proteja copiii. Culmea e ca nu prea sunt copii, ca circula f putine masini, si ca nu s-a mai inregistrat un accident de cind ultimul ciine vagabond german a lovit o pisica neagra care circula cu viteza exagerata. Niste baieti dastepti au facut o socoteala cit a costat distractia si ce consecinte are, trebuie sa frinezi la fiecare doi metri… microparticule, consum etc.
Mda, e ceva.
Dar asta depinde si de primarii.
Eu am un teren in camp(extravilan), la care plateam 80 de lei impozit anul trecut si 94 anul asta. De ce este impozitul mai mare decat la terenul dvs. intravilan? Nu e mare. Dar oricat ar fi, valoarea terenului intravilan este mult mai mare decat a celui din extravilan. ( un hectar extravilan este 6.000-10.000E, un teren intravilan de 500 mp este 7.000-25,000E. (Uneori mult mai mult) Depinde de regiune. Si atunci?)
Deci, terenurile trebuie impozitate in functie de destinatie si situare fata de centrul comunei. Abia apoi in functie de suprafata. Terenurie in pirloaga sau cele neocupate in intravilan, sa fie mai scump impozitate. Mult mai scump.
Primariile trebuie sa aiba libertatea de a-si fixa numarul de angajati, fara a depasi grila oficiala.(Cu interdictia expresa de a nu depasi grila.)
Statul sa-si retraga sustinerea financiara petru primarii! Treptat, dar sa le lase sa se gospodareasca singurre. Au taxe locale, doar din alea sa traiasca. Nu pot, sa se uneasca mai multe! Ramine problema investitiilor in infrastructura. Si aici primariile trebuie sa ceara bani (daca n-au) de la judete si UE. Bugetul central nu trebuie sa le sustina direct.
Afacerile cu terenuri sa fie mai scump impozitate.
Si ar trebui o lege prin care cei care cumpara pamint agricol sa fie ajutati, pina la cifra de 100 ha. (Ceva gen „prima casa” devenit „prima ferma”.). In feul asta, valoarea economica a fermelor creste. Deci si impozitele.
Poate ca ar fi bine ca primarile sa intervina unde exista litigii pe mosteniri. Daca mostenitorii nu scot actele intr-un an de zile de la decesul proprietarului, terenul sa fie preluat de primarie si vindut la licitatie publica. Dupa acoperirea taxelor, diferenta se da mostenitorilor in cote parti legale.
Starea de subdezvoltare rurala are radacinile inca de la 1867 si s- a perpetuat continuu. Dupa 1948 s- a incercat doar electrificarea si ceva drumuri noi, camine culturale, scoli generale, licee agricole, mici magazine satesti, in rest zero. Nici dupa 1990 spatiul rural nu a devenit o preocupare politica, economica si sociala. Au fost facute studii pt poli de crestere rurala, adica sustinerea comunelor cu sanse reale de dezvoltare. Dar au ramas hartii de sertar in lipsa unei noi organizari adm. teritoriale. Depopularea va continua si in acest secol. Vor ramane multe terenuri in parloaga. Mai avem nevoie de tarani, daca da, ce va face guvernul pentru acestia ?!!
ce ofera primariile, statul in schimbul banilor? concret si verificabil
ce ofera primariile, statul daca nu au reusit sa tina promisiunea?
vreau si eu sa citesc cu atentie contractul social, fiindca deja drone in cap cad, asta inseamna ca impozitele platite pana acum s-au dus pe apa sambetei, statul nu e in stare sa ofere serviciul de baza care inseamna securitate!
o alta intrebare ar fi, daca nu am nici un teren sau imobil, de ce sa merg ca barbat sa apar acest stat si foarte posibil sa-mi dau viata intr-un conflict militar? o sa mearga doar proprietarii de terenuri?
Aș putea să accept că, în decembrie 1989, nu am avut de ales și că prețul debarcării lui Ceaușescu era menținerea României în siajul URSS. Gorbaciov voia capul lui Ceaușescu, Ilici Iliescu, Brucan, Militaru & Co („disidenții” staliniști, loiali KGB și GRU) erau pregătiți să uzurpe conducerea țării, iar ruperea României de URSS nu era posibilă.
Deși URSS s-a destrămat doi ani mai târziu, au mai trecut 13 ani până am aderat la NATO și 16 ani până când am aderat la UE. Împotriva mersului istoriei, Ilici-Iliescu și ai săi discipoli (perpetuați până azi) s-au „luptat” să mențină România în mentalitatea „tătucului” rus, care știe el mai bine ce are nevoie poporul.
Astăzi, 36 de ani după 1989, majoritatea românilor nu a reușit să depășească mentalitatea „să ne dea statul!”, iar PSD și AUR pun la cale trântirea unui prim ministru, pe care-l percep ca pe o amenințare existențială – un politician de alt model, care spune lucrurilor pe nume și care încearcă să facă treabă.
E normal ca omul de rând și fără mijloace să aștepte ajutor de la stat. Dar un primar, gospodar de obște, care stă pe fund, mănâncă semințe și așteaptă bani moca de la stat, nu-și justifică existența. Dacă mai și evită accesarea de fonduri europene (că de-acolo nu se poate ciuguli), e de dus la pușcărie.
Ne putem minți frumos, că suntem occidentali, că suntem europeni, dar realitatea ne contrazice, din păcate. Nu avem mentalitatea necesară, nu avem educația necesară, nu avem civismul necesar…