După doi ani de proteste, represiune și o mobilizare extraordinară de la firul ierbii, studenții sârbi au învins un regim autoritar înrădăcinat. Acum îi așteaptă provocarea de a construi ceva mai bun.
Cronologia luptei de doi ani purtate de studenții sârbi și de o bună parte a societății sârbe este deja bine cunoscută. Pe 1 noiembrie 2024, copertina de beton a gării din Novi Sad, recent reconstruită – unul dintre simbolurile cu care se mândrea narațiunea lui Aleksandar Vučić despre renașterea economică a Serbiei –, s-a prăbușit, ucigând 16 oameni.
Numai reconstrucția acestei gări costase incredibila sumă de 65 de milioane de euro. Oamenii au cerut răspunsuri și tragerea la răspundere a celor vinovați. Au primit în schimb negări, minciuni, eschivări și, nu peste mult timp, violență. Agresiuni fizice asupra studenților, mașini care au intrat în protestatari, arestări, intimidare și hărțuire – toate acestea i-au determinat în cele din urmă pe studenți să se organizeze și să blocheze universitățile. Blocadele s-au transformat într-o mișcare de masă care s-a extins în toată Serbia. Activismul de protest a devenit luptă politică. Iar în final, campania electorală a culminat cu victoria asupra unui regim autoritar.
Campania electorală în sine ar merita o poveste aparte. Alegerile din Serbia n-au fost niciodată perfecte, dar de când Vučić și-a consolidat puterea, în 2014, au devenit un spectacol aproape grotesc. Instituții media a căror acoperire politică se rezumă aproape exclusiv la glorificarea președintelui. Liste electorale profund problematice. Alegători aduși din țările vecine. Cumpărarea voturilor pe scară largă. Cheltuieli publice practic nelimitate ale partidului de guvernământ în campaniile electorale. Buletine de vot introduse fraudulos în urne. Grupări paramilitare legate de partid patrulând pe străzi. Poliție și procurori care închid ochii la corupție și violență.
În ultimii doi ani, când discutam cu colegi din străinătate, mă surprindeam uneori minimalizând situația. Nu pentru că realitatea ar fi fost mai puțin alarmantă, ci pentru că amploarea capturării statului și a criminalizării lui devenise imposibil de explicat cuiva care nu cunoștea regimul lui Vučić.
Încercați să explicați că, într-o țară europeană, în secolul XXI, în chiar centrul capitalei a fost instalată o tabără paramilitară populată de fideli ai partidului, bătăuși violenți și infractori condamnați, care a servit timp de un an și jumătate drept barieră fizică pentru protecția unui președinte speriat. Încercați să explicați că, în aceeași țară, aparatul de securitate al statului îi asculta și îi supraveghea pe studenți și pe activiști – și, după cum au dovedit dezvăluirile de săptămâna trecută, chiar și pe procurori și pe conducerea universităților –, iar președintele Curții Constituționale a răspuns explicând că cei care n-au comis nicio infracțiune nu au de ce să se teamă că sunt ascultați. Încercați să explicați acuzațiile care reies din mesaje criptate ajunse în spațiul public și care sugerează legături între președinte și rețele ale crimei organizate – inclusiv întâlniri la care chiar fiul lui venea să încaseze banii.
Acestea sunt doar câteva exemple, dintre mii, care ilustrează cât de adânc se criminalizase fostul regim și cât de total își bătea joc de instituții, de democrație și de statul de drept. O singură lege conta cu adevărat: supraviețuirea regimului.
Și totuși, studenții au învins acest sistem. Fără violență, pe cale politică, printr-o organizare extraordinară și o comunicare excelentă cu restul societății.
Un exemplu arată cât de remarcabilă a fost reușita lor.
Serbia are un sistem de administrare a alegerilor ciudat, hibrid, moștenit în mare parte din anii tulburi ‘90 și 2000, când actorii politici și-au creat mecanisme prin care să se supravegheze reciproc, pentru că nimeni nu avea încredere nici în ceilalți, nici în instituțiile statului. De aceea, organismele electorale sunt formate din reprezentanți desemnați de partide și de listele de candidați. În fiecare dintre cele aproape 8.500 de secții de votare din țară, votul este administrat de un birou electoral al secției, iar fiecare listă aflată în competiție are dreptul să numească doi membri în fiecare birou. În numeroase cicluri electorale anterioare, partidele de opoziție din Serbia, fragmentate și lipsite de resurse, s-au chinuit să mobilizeze suficienți membri și activiști pentru a acoperi eficient aceste secții. Acoperirea se situa de regulă în jurul a 50%. Chiar și acolo unde reprezentanții opoziției erau prezenți, erau adesea slab pregătiți sau insuficient de motivați pentru această sarcină.
La ultimele alegeri, Lista Studențească a reușit o acoperire de 100%. Studenții au mobilizat (și au pregătit) zeci de mii de oameni care să facă parte din birourile electorale ale secțiilor, să observe alegerile și să ofere sprijin prin echipe mobile de teren. O poveste deosebit de grăitoare vine dintr-un sat izolat din Munții Balcani, unde erau înscriși pe listele electorale doar 17 alegători. Partidul de guvernământ SNS avea doi reprezentanți în biroul secției de votare. La fel și studenții. Până la urmă, au votat doar 11 oameni. Zece au votat cu SNS, cum se întâmplă adesea în comunitățile rurale, rupte de informație. Unul a votat cu studenții. Doi activiști studenți și-au petrecut o zi întreagă la o secție de votare dintr-un sat izolat de munte ca să apere acel unic vot.
Povestea aceasta surprinde ceva esențial despre victoria lor: perseverența.
Un alt secret al succesului Listei Studențești a fost că aveau un răspuns la aproape tot ce arunca regimul asupra lor. Și, procedând astfel, au scos la iveală temeliile corupte pe care fusese clădit întregul sistem.
Violenței și agresivității regimului le-au răspuns prin nonviolență. Organizării sale de tip sectar, bazate pe ascultarea necondiționată față de lider, i-au opus un proces larg, incluziv și democratic, în care fiecare avea un cuvânt de spus. Detașării sale elitiste de societatea sârbă i-au răspuns străbătând țara pe jos și cu bicicleta, întâlnindu-se cu oamenii față în față și ducându-și lupta în comunitățile de care politicienii nu se mai ocupaseră de multă vreme. Amoralității și lipsei de răspundere le-au opus o cerere intransigentă de dreptate, situându-se pe o poziție morală superioară. Iar disperării pe care SNS o cultivase cu atâta succes ani de-a rândul – înțelegând perfect că apatia este cel mai mare aliat al oricărui autocrat – i-au opus ceva ce îi lipsise Serbiei de mult timp: speranța.
Pe plan operațional, comunicarea excepțională a studenților cu cetățenii a scos la iveală ceva la fel de important: SNS nu înțelesese cât de mult se schimbase Serbia. Nu doar în privința valorilor și a atitudinilor politice din ultimii doi ani, ci ca societate, în sens mai larg. Pe tot parcursul campaniei, SNS a continuat să comunice prin aceleași teme cunoscute: frica de înfrângere, frica de sărăcie, frica de amenințările la adresa identității naționale. S-a bazat pe metode tot mai învechite, mai ales pe răspândirea neîncetată a propagandei prin televiziunile și ziarele pe care le controla.
Ce nu a priceput partidul de guvernământ a fost câți oameni își găsiseră surse alternative de informare și cât de profund li se schimbaseră prioritățile și așteptările. Treptat, SNS a început să rămână în urma studenților. În loc să stabilească agenda politică, s-a trezit încercând disperat să reacționeze la o dinamică politică pe care nu o mai înțelegea, darămite s-o mai controleze.
Poate cel mai izbitor simbol al acestei deconectări de realitate a venit chiar de la Vučić. Într-un moment de vădită panică, cu vreo zece zile înainte de alegeri, cel care era atunci președinte le-a cerut pensionarilor să nu-și asculte copiii și nepoții, ci să voteze cu el. A fost o recunoaștere extraordinară a cât de mult se îndepărtase regimul de societatea pe care pretindea că o reprezintă.
În dimineața zilei de 25 octombrie, când în fața secțiilor de votare din toată țara se formaseră cozi uriașe, devenea deja limpede că Vučić se îndrepta spre o înfrângere zdrobitoare.
Și acum ce urmează?
Regimul se destramă deja, deși Lista Studențească nici măcar nu a preluat încă puterea. În momentul în care scriu, procesul electoral nu s-a încheiat formal. La o săptămână după ziua alegerilor, votul a fost repetat la câteva zeci de secții de votare din cauza unor nereguli, deși aceste scrutinuri sunt practic irelevante pentru rezultatul final. Comisia Electorală Republicană urmează să anunțe rezultatele oficiale în zilele următoare. Odată declarate rezultatele, poate începe procedura legală de convocare a noului parlament și de validare a mandatelor deputaților aleși. Abia după aceea Lista Studențească va putea trece la desemnarea unui prim-ministru și la prezentarea guvernului în fața parlamentului.
Totuși, fostul regim se destramă deja, atât din cauza luptelor interne, cât și prin reactivarea treptată a instituțiilor care funcționaseră ani la rând sub o presiune politică intensă. În doar câteva zile, mai mulți comandanți de poliție implicați în episoade anterioare de violență au fost reținuți. O bancă deținută de un om de afaceri apropiat de SNS, bănuită pe scară largă că a facilitat activități financiare ilicite, s-a prăbușit pe fondul unor informații despre retrageri masive și neregulate de numerar și a fost preluată de Banca Națională a Serbiei. Televiziunea publică RTS și televiziunea regională RTV și-au schimbat conducerile și șefii redacțiilor. În toată țara sunt raportate arestări pentru fapte de corupție, iar unii foști înalți demnitari ar încerca să părăsească Serbia.
Și toate acestea se întâmplă înainte ca Lista Studențească să fi început măcar să-și pună în aplicare programul politic. Mandatul primit de la societatea sârbă este pe cât de covârșitor, pe atât de limpede: demontarea sistemului de guvernare autoritară construit de SNS și punerea bazelor unei țări conduse prin instituții democratice, răspundere și, mai presus de toate, prin statul de drept. Atât de simplu.
Desigur, obstacolele care urmează sunt considerabile.
Demontarea fostului regim va fi ea însăși o întreprindere uriașă. Corupția pare să fi pătruns atât de adânc în aparatul de stat încât chiar ieri, potrivit informațiilor apărute, a fost arestat până și directorul serviciului meteorologic național al Serbiei, acuzat că ar fi delapidat 650.000 de euro.
Dar provocările depășesc cu mult investigarea corupției și refacerea instituțiilor. De pildă, cum poate o mișcare orizontală, egalitară și fără lideri să-și transpună practicile de decizie participativă în instituțiile de guvernare, inevitabil ierarhice și structurate juridic? Cum își pot păstra studenții energia democratică ce i-a adus până aici, acceptând totodată compromisurile și responsabilitățile pe care guvernarea le impune în mod inevitabil?
Cum își poate asigura noua conducere suficient sprijin și suficientă pârghie internațională pentru a împiedica guvernele occidentale să repete greșelile de după căderea lui Milošević, în 2000, când tânăra democrație sârbă a fost împovărată cu un șir de obligații internaționale dificile, care au erodat treptat credibilitatea guvernului său prodemocratic în ochii propriilor cetățeni?
Și cum poate noul guvern să mențină stabilitatea economică într-o perioadă de turbulențe globale? Disponibilitatea cetățenilor sârbi de a-i acorda noii conduceri timpul și capitalul politic necesare reformelor instituționale va depinde, cel puțin în parte, de situația lor economică de zi cu zi.
Niciuna dintre aceste întrebări nu are un răspuns simplu. Tranziția va fi dificilă, rezistența considerabilă, iar așteptările uriașe.
Dar după ce au reușit ceea ce atâția credeau imposibil – să învingă pe cale pașnică un regim autoritar înrădăcinat –, studenții sârbi au toate motivele să creadă că și construirea unei democrații este posibilă.
