luni, octombrie 26, 2026

Suveranismul, impostura suveranității

Articolul susține că așa zisul suveranism nu este o doctrină, ci o ficțiune instituțională, un ambalaj retoric prin care extrema dreaptă își reintroduce temele istorice. Pornind de la originea quebecheză a termenului și de la deturnarea lui în Franța, textul arată, cu instrumentele lui Mancur Olson și ale Thedei Skocpol și cu sinteza teoriei clasice a suveranității publicată de revista Pouvoirs, că suveranitatea modernă este limitată, procedurală și incompatibilă cu absolutul pe care îl invocă suveranismul. Cazurile României, Franței, Poloniei și Ungariei arată cum invocarea suveranității servește capturării instituțiilor. Atacul simultan asupra statului de drept și a societății civile, înțelese ca forme moderne ale vechiului drept de remontrance, arată ce urmărește de fapt acest discurs, adică înlăturarea oricărei limite puse puterii.

1.În numele suveranității, împotriva statului

Termenul „suveranism” funcționează astăzi ca un ambalaj semantic. Cu ajutorul său se urmărește instrumentalizarea politică a temei „suveranității” pentru a proteja rețele de putere, rente și agende geopolitice iliberale. De fapt, așa zisul suveranism nu este doar un vehicul ideologic gol, ci și un vector de comunicare care promite ceva ce nu mai există și nu poate fi restaurat. În același timp prin temele promovate urmărește vidarea statului de instituții în general, și de instituțiile statului de drept în special, propunând în schimb consacrarea liderului salvator, fie el Trump, Orbán, Erdogan, Putin, Georgescu sau Simion. Deși se prezintă ca o „recuperare” a suveranității pierdute, așa numitul suveranism nu are nimic de-a face cu suveranitatea tradițională. Care suveranitate nu a existat decât ca ideal-tip fără să fi luat vreodată vreo formă precisă. Și această ambiguitate conceptuală, care i-a asigurat succesul teoretic, este speculată astăzi. De fapt, la o analiză atentă a discursului promotorilor așa zisului suveranism, se constată nu numai că nu există nicio teorie coerentă a suveranismului, dar nici măcar o doctrină sau o ideologie clare. Așa numitul suveranism funcționează ca un concept-container care este suficient de vag încât să încapă în el identitate națională, resentiment social, anxietate economică și ostilitate față de elite și instituții. Iar când „suveranitatea” este invocată pentru a bloca mecanismele anticorupție europene, pentru a neutraliza statul de drept, pentru a delegitima sancțiunile contra Rusiei și a sabota solidaritatea euro-atlantică nu mai discutăm despre competențe, ci despre o sistematică strategie de capturare a instituțiilor camuflată într-o așa zisă ideologie.

Termenul are, de altfel, o origine precisă, care nu este europeană. Cuvântul „souverainisme” s-a născut în Québec, în anii ‘60 și ‘70, pentru a desemna proiectul politic al unei comunități francofone minoritare în interiorul federației canadiene, care cerea un statut propriu în numele limbii și culturii sale. Era revendicarea unei suveranități pe care Québecul nu o avea, formulată de Parti Québécois sub forma „suveranității-asociere” a lui René Lévesque și supusă de două ori votului, în 1980 și în 1995. Oricât de discutabil ar fi fost, suveranismul quebechez rămânea în interiorul procedurilor democratice, iar Curtea Supremă a Canadei a putut stabili în 1998 condițiile juridice în care o asemenea secesiune ar fi fost posibilă. Încă o dată însă răul vine din Franța. La începutul anilor ‘90, în disputa din jurul Tratatului de la Maastricht, termenul a fost preluat de adversarii integrării europene și mutat dintr-o națiune fără stat într-un stat care își exercita deja suveranitatea. Transferul a avut apoi și apologeții, și exportatorii săi (Jacques Parizeau, care și-a sprijinit strategia referendumului din 1995 pe garanția unei recunoașteri franceze și care a pus înfrângerea pe seama „voturilor etnice”; Mathieu Bock-Côté, care a dus în presa franceză grila identitară a suveranismului quebechez; Thomas Guénolé, care i-a dat o formă academică și o tipologie). Prin această deplasare sensul s-a inversat. Ce fusese o cerere de emancipare a devenit refuzul suveranității partajate, iar ce fusese o revendicare a unei minorități lingvistice a devenit apărarea identitară a unei majorități care se pretinde amenințată. De aceea modelul quebechez nu se poate aplica nici Franței, nici României. Nu poți „recupera” o suveranitate pe care n-ai pierdut-o, iar extinderea termenului dincolo de contextul său de origine l-a golit tocmai de elementul care îl făcea acceptabil, adică de ancorarea lui în procedură și în drept.

Suveranismul nu este o ideologie propriu-zisă, pentru că nu oferă o teorie a ordinii politice, ci doar o justificare defensivă. Este o scuză politică, nu un proiect. Ideologia rămâne a extremei dreapte, chiar dacă nu a fost mereu așa. Istoric, conceptul de suveranitate a fost parte a strategiei filosofice liberale de limitare a puterii, prin delimitarea juridică a acesteia și ancorarea într-un cadru instituțional. Liberalismul a definit suveranitatea tocmai pentru a o face guvernabilă și controlabilă. Ulterior, conservatorismul a revendicat suveranitatea în numele tradiției, continuității și ordinii sociale, fără a o scoate însă din cadrele statului de drept. Abia odată cu alunecarea romantismului spre naționalism etnic și mitologizarea „poporului autentic” suveranitatea a fost desprinsă de instituții și transformată într-un atribut identitar. În acest moment apare ceva ce seamănă cu așa zisul suveranism actual, adică nu o doctrină, ci o reacție de respingere care ia forma limbajului resentimentar și a fricii față de pluralism.

Alunecarea spre extrema dreaptă nu este deci întâmplătoare și a fost accelerată de divizarea și epuizarea stângii ideologice, care a abandonat tema statului și a instituțiilor, lăsând câmp liber unei retorici care confundă suveranitatea cu voința nefiltrată. Dar suveranismul conține o contradicție fatală care-l întoarce împotriva propriei sale surse. Liberalismul a inventat suveranitatea ca instrument juridic, pe când suveranismul o golește de sens tocmai prin negarea cadrului liberal care o făcea posibilă.

De aceea, „suveranismul” nu poate deveni niciodată o ideologie coerentă: nu construiește, ci reactivează; nu ordonează, ci mobilizează; nu instituie, ci invocă. De fapt, suveranismul este o formă de politică negativă care funcționează doar cât timp există instituții de delegitimat. În absența lor, rămâne doar puterea brută, adică exact opusul suveranității moderne.

Suveranismul contemporan se prezintă ca o formă legitimă de recuperare democratică, dar o analiză riguroasă arată că este, în esență, o ficțiune politică, o formulă simbolică prin care sunt mascate slăbiciunea statului, anxietățile colective și proiectele iliberale ale unor elite care urmăresc recentralizarea și personalizarea autorității în detrimentul instituțiilor. Dacă privim fenomenul prin lentilele neoinstituționaliste ale lui Mancur Olson și Theda Skocpol, alături de interpretările clasice ale suveranității și de evoluțiile conceptului de suveranitate în raport cu democratizarea și statul de drept, devine limpede că suveranismul nu întărește statul, ci îl golește de conținut. Ceea ce promite ca revenire la suveranitate se transformă într-o mitologie identitară, incompatibilă cu realitatea juridică, istorică și instituțională a timpului nostru.

2 .O problemă de definire: suveranismul nu este o doctrină, ci un ambalaj

Suveranismul a apărut în spațiul public ca un concept cu rezonanțe istorice și cu aparență doctrinară, ca și cum ar continua un fir intelectual întrerupt de liberalismul revizitat de după al doilea război mondial sau ar revendica moștenirea unei suveranități pierdute. Totuși, în realitate, termenul nu desemnează o tradiție, ci o construcție politică recentă, atât de flexibilă încât își poate schimba constant conținutul fără a-și pierde atractivitatea simbolică.

În dezbaterile politice contemporane, „suveranismul” funcționează ca un concept care pretinde o tradiție intelectuală solidă, pe care însă nu o are. Tipologiile recente, precum cea propusă de Thomas Guénolé în Le souverainisme, arată că suveranismul este o agregare de poziții contradictorii, unite nu de o teorie coerentă, ci de utilitatea lor politică. Guénolé identifică patru tipuri distincte, civico-contractual, etno-cultural, marxist-revoluționar și economic. Dar, dincolo de această clasificare, majoritatea formelor existente în Europa se situează de fapt în zona etno-culturală, unde ideile despre identitate, autenticitate și apărare culturală au un rol central.

Această flexibilitate extremă explică succesul termenului. Suveranismul este un concept-container, suficient de vag pentru a fi revendicat de actori politici diverși, suficient de emotiv pentru a produce mobilizare și suficient de volatil pentru a evita contradicțiile interne. În sens neoinstituționalist, aceasta este una dintre caracteristicile tipice ale unei ficțiuni politice cu putere de mobilizare și cost informațional redus.  Termeni astfel introduși nu explică instituții, ci le suspendă și le înlocuiesc cu o promisiune afectivă.

Din această perspectivă, suveranismul nu este o doctrină politică, ci un ambalaj retoric în care sunt reintroduse, discret sau explicit, temele istorice ale extremei drepte – puritate identitară, organicitate națională, opoziție față de pluralism și de controlul juridic extern.

3.De ce suveranismul este eficient politic, dar inconsistent instituțional

În logica lui Mancur Olson, succesul politic nu depinde de complexitatea doctrinară, ci de capacitatea de mobilizare a grupurilor mici și motivate. Suveranismul se înscrie perfect în acest model.

Producerea unui așa zis mesaj suveranist implică costuri informaționale reduse: „ne luăm țara înapoi”, „deciziile se iau la București, nu la Bruxelles”, „păstrăm controlul asupra frontierelor”, „recuperăm identitatea”. Aceste enunțuri sunt de o simplitate olsoniană impecabilă, având costuri minime de transmitere, beneficii emoționale imediate pentru receptori și absența oricărui detaliu care să permită contestarea tehnică.

Mai mult, suveranismul transformă o problemă instituțională complexă – distribuția puterii într-o lume interdependentă – într-un conflict simplificat între „noi” și „ei”. „Noi” devenim un public coerent, omogen, aliniat în jurul unui set minim de simboluri pe câtă vreme „ei” sunt instituțiile, globaliștii, Bruxelles-ul, corporațiile, altfel spus „străinii”.

Această schemă reduce costurile mobilizării politice și permite actorilor radicali, care funcționează exact ca „grupuri mici și motivate”, să domine grupuri mari, difuze, cu interese variate. Olson ar spune că suveranismul creează un cartel emoțional, nu un proiect instituțional. Suveranismul funcționează ca un bun public cu circulație rapidă, produs prin semnale scurte și convingătoare, fără obligația furnizării unei oferte guvernamentale coerente, și care promite recuperarea unei puteri pierdute, dar această putere rămâne strict retorică, pentru că, într-o lume interdependentă, nicio națiune nu poate funcționa ca o entitate izolată.

Instituțional însă, suveranitatea absolută este imposibilă. Statele moderne funcționează în interiorul unei rețele dense de interdependențe, care le condiționează capacitatea de acțiune. Acestea sunt legate de comerțul internațional, de tratate bilaterale și multilaterale, de alianțe de securitate fără de care nu-și pot garanta apărarea, de sisteme juridice supranaționale care stabilizează ordinea politică, de lanțuri economice globale ce asigură circulația resurselor și de forme de cooperare tehnică și științifică fără de care progresul ar fi imposibil. Renunțarea la aceste mecanisme nu ar restabili autonomia, ci ar declanșa un proces accelerat de deteriorare instituțională. Suveranismul este seducător ca mijloc de mobilizare și simplificare politică, dar devine devastator atunci când este transformat într-un program de guvernare.

4. Suveranismul este un simptom al statului slăbit, nu al suveranității recuperate

Theda Skocpol a arătat, într-un mod decisiv pentru științele politice, că marile transformări nu pornesc din voința mulțimilor, ci din crizele statului, atunci când capacitatea lui administrativă cedează. Suveranismul exploatează exact această slăbiciune.

În momente de slăbiciune instituțională, corupție, fragmentare administrativă, declin al încrederii în autorități sau percepție de „cedare de putere”, suveranismul intervine ca ofertă simbolică de stabilitate. Deși preia limbajul statului puternic, nu propune mecanisme care să întărească capacitatea administrativă, ci, dimpotrivă, o subminează.

Este o mobilizare de sus în jos, ceea ce înseamnă că nu vine din societate, ci este construită de antreprenori politici care folosesc fisurile capacității statului pentru a legitima un proiect iliberal. În acest sens, suveranismul este un produs al slăbiciunii statului, nu al forței sale. Este exact opusul a ceea ce pretinde că apără.

5. Suveranitatea modernă este limitată și procedurală

Numărul 67 al revistei Pouvoirs din 1993 este decisiv pentru orice discuție serioasă despre suveranitate, întrucât oferă una dintre cele mai riguroase sinteze academice dedicate acestui concept. Autorii reuniți în volum resping în mod convergent ideea unei suveranități absolute și arată, fiecare din perspectiva sa, că modernitatea politică este incompatibilă cu absolutismul suveranist. Rigaudière subliniază caracterul istoric și construit al suveranității, o tehnică de organizare și delimitare a puterilor, nu un atribut ontologic al națiunii. Krulic insistă asupra naturii democratice a suveranității, pe care o descrie drept o formă de legitimitate orizontală, ancorată în funcționarea instituțiilor, nu în expresii afective ale unui popor idealizat. Beaud explică fără echivoc faptul că singura formă autentică de suveranitate este cea exercitată de puterea constituantă, ceea ce exclude posibilitatea ca partide, lideri sau facțiuni să pretindă acces privilegiat la suveranitate, iar Combacau arată că suveranitatea modernă este inseparabilă de dreptul internațional și trebuie înțeleasă ca o libertate juridică reglementată, ceea ce face imposibilă orice concepție absolutistă într-o ordine globală interdependentă.

Lectura volumului relevă că pretențiile suveranismului actual de a se prezenta drept continuator al unei tradiții suverane sunt profund înșelătoare. În realitate, ceea ce numim astăzi suveranism nu reprezintă continuitatea conceptului, ci desprinderea lui de cadrele instituționale care i-au conferit sens și validitate în modernitatea politică.

6. Mutațiile suveranității și imposibilitatea revenirii la absolut

Suveranitatea absolută a dispărut definitiv din arhitectura statului modern, iar această dispariție nu este accidentală, ci rezultatul unor transformări profunde ale ordinii politice. Democratizarea și instituirea statului de drept au limitat orice formă de putere indivizibilă, întrucât controlul juridic și distribuția autorității sunt condiții ale legitimității moderne. Distribuția competențelor prin federalizare, descentralizare și integrarea europeană a făcut imposibilă concentrarea exclusivă a deciziei într-un singur centru politic, transformând suveranitatea într-un ansamblu coordonat de niveluri de autoritate. La acestea se adaugă interdependența globală, care conectează statele prin drept internațional, piețe comune, sisteme tehnice, științifice și de securitate ce nu pot fi disociate fără costuri devastatoare.

În lumina acestor evoluții, ceea ce unii cu foarte mare ușurință numesc astăzi suveranism apare ca o nostalgie proiectată asupra unei forme de suveranitate care nu există. Din perspectiva analizei instituționale, suveranitatea absolută nu este doar imposibil de restaurat, ci și profund incompatibilă cu ordinea democratică contemporană, cu regimurile juridice internaționale și cu dinamica economică globală. Suveranismul devine astfel o ficțiune compensatorie, un mit politic menit să ofere iluzia recuperării unui control pierdut, deși pierderea în sine este imaginară, iar soluția propusă intră în contradicție cu realitățile lumii moderne.

7.România și reactivarea unei tradiții iliberale

România ilustrează perfect modul în care suveranismul se hrănește din fragilitatea instituțională. Într-un peisaj politic marcat de neîncredere, de instabilitate administrativă și de percepția unui stat incapabil să ofere protecție și coerență, suveranismul devine o promisiune de reconfigurare identitară. Retorica despre controlul pierdut, despre dominația externă, despre un popor trădat de elite și despre nevoia unei renașteri naționale activează teme ale național-comunismului din anii ’80, reeditate pentru epoca digitală. Suveranismul românesc nu construiește instituții, ci le delegitimează, prezentându-le ca pe niște obstacole în calea exprimării voinței populare. În locul separației puterilor apare tentația concentrării autoritare. În locul justiției independente apare insinuarea controlului politic. Statul nu devine mai puternic, ci este înlocuit cu o narațiune identitară, incapabilă să producă stabilitate sau dezvoltare.

8. Franța și ruptura dintre tradiția republicană și politica identitară

În Franța, unde discursul despre suveranitate are o istorie mai veche și unde tradiția republicană a oferit un cadru solid pentru înțelegerea suveranității ca autonomie organizată, suveranismul a evoluat într-o direcție similară cu cea din Europa Centrală și de Est. Dacă la De Gaulle suveranitatea era echivalentă cu capacitatea statului de a decide în favoarea interesului general, subordonată dreptului și compatibilă cu integrarea europeană, în ultimele două decenii discursul suveranist s-a transformat într-o revendicare identitară. Partidele care se prezintă drept continuatoare ale tradiției gaulliste au înlocuit autonomia procedurală cu o retorică a rezistenței culturale. Europa este prezentată nu ca un spațiu de cooperare, ci ca o amenințare. Statul este invocat nu ca un cadru instituțional, ci ca un simbol identitar. Această mutație apropie suveranismul francez de cel est-european, întrucât în ambele cazuri democrația este redusă la expresia unei identități colective, nu la funcționarea instituțiilor.

9. Polonia și Ungaria: conversia suveranismului în proiect instituțional iliberal

Polonia oferă cel mai clar exemplu al felului în care suveranismul se poate transforma într-un program de remodelare instituțională. Sub guvernările PiS, apelul la suveranitate a justificat capturarea tribunalelor, slăbirea controalelor și echilibrelor, repolitizarea administrației și contestarea primatului dreptului european. Suveranitatea este invocată pentru a legitima subordonarea instituțiilor statului față de un partid, ceea ce reprezintă o inversare completă a conceptului. În loc să funcționeze ca expresie a puterii cetățenilor, suveranitatea este prezentată ca prerogativă a guvernului și a liderilor săi. În această formă, suveranismul devine o acoperire pentru un proces de demontare a statului de drept, ceea ce arată cât de vulnerabilă poate deveni democrația atunci când instituțiile sunt atacate în numele suveranității.

Ungaria a mers și mai departe, transformând suveranitatea dintr-un argument într-o instituție. După 2010, majoritatea constituțională a Fidesz a adoptat o nouă Lege fundamentală fără consens politic și a restrâns competențele Curții Constituționale. Jurisprudența anterioară anului 2012 a acesteia a fost scoasă din vigoare prin al patrulea amendament, din 2013. Au fost pensionați forțat sute de judecători, măsură pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a declarat-o contrară dreptului european. Viktor Orbán a numit deschis acest model „stat iliberal”, în discursul de la Băile Tușnad din 2014. Logica a culminat în 2023 cu legea privind apărarea suveranității naționale și cu înființarea unui Oficiu pentru Protecția Suveranității, însărcinat să ancheteze organizațiile și jurnaliștii bănuiți că servesc interese străine, printre acestea Transparency International Ungaria și publicația de investigație Átlátszó. Suveranitatea devenea astfel numele oficial al supravegherii societății civile. Comisia Europeană a atacat legea la Curtea de Justiție în 2024, iar avocatul general a conchis în februarie 2026 că aceasta încalcă dreptul Uniunii. Cazul maghiar oferă însă și o lecție inversă. După înfrângerea Fidesz în alegerile din aprilie 2026, noul parlament a votat la 30 iunie 2026 desființarea oficiului. Ceea ce fusese prezentat drept apărarea suveranității s-a dovedit a fi, ca și la Varșovia, o construcție de partid care nu a supraviețuit pierderii puterii.

10. Suveranismul acoperă, în fapt, un proiect iliberal

Când examinăm ceea ce propune în mod efectiv suveranismul, fie în România, fie în alte țări în care a devenit o forță politică relevantă, observăm cu ușurință că scopul nu este întărirea capacității statului, ci recuperarea unei forme de autoritate neinstituționalizate, plasată dincolo de orice control democratic. Tendințele care însoțesc acest tip de discurs sunt constante. Separarea puterilor este treptat delegitimată, justiția independentă este descrisă ca obstacol în calea voinței populare, presa este prezentată ca adversar, iar pluralismul este respins ca o slăbiciune structurală a democrației. Poporul este redefinit ca un bloc unic și exclusivist, lipsit de diversitate și de contradicții, iar puterea politică este concentrată în jurul unui lider, investit cu rolul de interpret unic al voinței colective.

Acest ansamblu de mecanisme nu urmărește consolidarea autonomiei statului, ci centralizarea iliberală a puterii. În logica lui Olson și Skocpol, ele reprezintă simptomul clasic al unui stat vulnerabil, capturat de elite radicalizate, care reușesc să folosească limbajul și simbolurile democrației pentru a submina chiar instituțiile care o fac posibilă.

11. De ce atacă suveranismul statul de drept și societatea civilă

Cazurile Poloniei și Ungariei arată că atacul nu se oprește la instituțiile politice propriu-zise. Primele vizate sunt curțile, iar imediat după ele organizațiile neguvernamentale, presa independentă și oricine poate spune public că puterea greșește. Alegerea țintelor nu este întâmplătoare. Un parlament poate fi cucerit prin alegeri și un guvern poate fi format dintr-o majoritate, dar o curte constituțională și o societate civilă activă nu pot fi câștigate la urne. Ele formează un al doilea strat al democrației, care nu decide, ci verifică, iar tocmai acest strat devine pentru suveranism adversarul principal.

Atât statul de drept, în sensul formulat de Hans Kelsen, cât și societatea civilă funcționează în afara logicii voinței politice suverane. Niciuna nu guvernează, niciuna nu comandă, niciuna nu reprezintă majorități, dar ambele introduc limite care nu pot fi capturate electoral.

Statul de drept spune că o decizie nu este validă dacă încalcă Constituția, indiferent cine o adoptă. Societatea civilă spune că o decizie poate fi legală și totuși inacceptabilă public, moral sau social. Una operează cu validitate juridică, cealaltă cu legitimitate socială, dar ambele fracturează iluzia voinței politice totale.

Pentru a înțelege natura acestor limite merită să ne întoarcem la o instituție a Vechiului Regim francez. Parlamentele, adică marile curți de justiție ale regatului și nu adunări reprezentative, trebuiau să înregistreze edictele și ordonanțele regale pentru ca acestea să devină aplicabile. Înainte de înregistrare ele puteau adresa regelui remontrances, obiecții motivate prin care arătau că actul contrazice legile fundamentale ale regatului, cutumele sau actele anterioare. Remontrance nu anula voința regală și nici nu o înlocuia, ci o obliga să se oprească, să asculte și să se justifice. Regele putea răspunde prin lettres de jussion, care cereau înregistrarea. Dacă parlamentul persista, regele venea el însuși în ședință și impunea înregistrarea printr-un lit de justice, ceremonie în care prezența suveranului suspenda orice deliberare. Ludovic al XIV-lea a înțeles foarte bine primejdia și în 1673 a obligat parlamentele să înregistreze întâi și să obiecteze abia după aceea, golind astfel remontrance de efect. Regența a restabilit-o în 1715, iar conflictul dintre remontrance și lit de justice a străbătut tot secolul al XVIII-lea, până la criza care a deschis drumul Revoluției.

Pentru suveranism, orice limită care nu poate fi „cucerită” prin alegeri este suspectă. Curțile constituționale sunt denunțate ca „puteri nealese”, ONG-urile ca „actori fără legitimitate”, presa independentă ca „instrument străin”, experții ca „tehnocrați”. Toți au ceva în comun: nu cer voturi și nu pot fi schimbați prin alegeri, dar pot bloca, încetini sau delegitima decizia politică.

În accepțiunea noastră, statul de drept este remontrance juridică, iar societatea civilă este remontrance socială. Ambele supun puterea unui control prealabil, iar pentru o putere cu tendințe autoritare o asemenea pauză de reflecție și control este intolerabilă.

În Vechiul Regim, remontrance era exercitată de corpuri recunoscute ca „naturale” ale ordinii sociale. Dar dacă astăzi societatea civilă nu mai are statut ontologic, ci funcțional, asta nu înseamnă că-și pierde rolul în măsura în care este acceptată ca actor legitim al dezacordului. Când această acceptare dispare, societatea civilă este descrisă ca uzurpatoare, parazitară sau chiar contrară intereselor naționale.

De aceea vedem simultan atacuri asupra Curților constituționale și restrângeri ale spațiului civic. Acestea nu sunt politici separate, ci fațete ale aceleiași tentații de lit de justice permanent, în care orice frână este suspectă prin definiție.

Statul de drept fără societate civilă devine tehnocratic și fragil, iar societatea civilă fără stat de drept devine zgomot fără efect. Împreună însă formează dublul mecanism al limitării puterii într-o democrație modernă. Tocmai de aceea sunt atacate împreună. Nu pentru că ar fi inutile și ineficiente, ci pentru că funcționează.

Suveranismul nu le contestă punctual, ci le neagă legitimitatea ontologică. Iar aceasta nu este o reformă a democrației, ci o regresie către ideea că puterea trebuie doar exprimată, nu și contrazisă.

Concluzie

Analizat în ansamblu, suveranismul nu este o teorie a suveranității și nu funcționează ca o doctrină coerentă, ci ca un ansamblu de semnificații și emoții care substituie instituțiile cu simboluri, procedurile cu reacții afective și pluralismul cu o dogmă identitară. Suveranismul apare acolo unde statul este slăbit și promite recuperarea unei puteri pe care nu o poate restitui.  În loc să refacă suveranitatea, o devitalizează. În loc să întărească statul, îl transformă într-o ficțiune. Pe scurt, suveranismul este povestea prin care extrema dreaptă reușește să reinventeze un proiect anti-instituțional sub aparența recuperării democrației, folosind tocmai limbajul democrației pentru a o submina. Ceea ce pare a fi o revenire la autonomie este, de fapt, o pierdere a acesteia.


Bibliografie

Beaud, Olivier, „Le Souverain”, Pouvoirs, nr. 67, 1993, pp. 33–45.

Bock-Côté, Mathieu, La dénationalisation tranquille. Mémoire, identité et multiculturalisme dans le Québec postréférendaire, Montréal, Boréal, 2007.

Combacau, Jean, „Pas une puissance, une liberté : la souveraineté internationale de l’État”, Pouvoirs, nr. 67, 1993, pp. 47–58.

Evans, Peter B., Rueschemeyer, Dietrich, Skocpol, Theda (coord.), Bringing the State Back In, Cambridge, Cambridge University Press, 1985.

Guénolé, Thomas, Le souverainisme, Paris, PUF, col. „Que sais-je ?”, 2022.

Kelsen, Hans, Doctrina pură a dreptului, București, Humanitas, col. „Pro jure”, 2000.

Kelsen, Hans, La démocratie. Sa nature, sa valeur, Paris, Dalloz, 2004.

Kelsen, Hans, Théorie pure du droit, Paris, Dalloz, 1962.

Krulic, Joseph, „La revendication de souveraineté”, Pouvoirs, nr. 67, 1993, pp. 21–32.

Olson, Mancur, The Logic of Collective Action. Public Goods and the Theory of Groups, Cambridge (Mass.), Harvard University Press, 1965.

Parizeau, Jacques, La souveraineté du Québec. Hier, aujourd’hui et demain, Montréal, Michel Brûlé, 2009.

Rigaudière, Albert, „L’invention de la souveraineté”, Pouvoirs, nr. 67, 1993, pp. 5–20.

Skocpol, Theda, States and Social Revolutions. A Comparative Analysis of France, Russia and China, Cambridge, Cambridge University Press, 1979.

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Pîrvulescu
Cristian Pîrvulescu
Cristian Pîrvulescu este politolog și activist pentru drepturile omului. Profesor de științe politice din 1992, în prezent este decanul Facultății de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA). Între 1999 și 2013 a fost președinte al Asociației Pro Democrația, iar în prezent deține funcția de președinte onorific al organizației. Din 2004 este membru al Consiliului de Administrație al Centrului pentru Educație și Dezvoltare Profesională Step by Step, al cărui președinte a devenit în 2024. În 2016 a publicat volumul Societatea civilă, democrația și construcția instituțională, iar în 2025 a contribuit cu studiul „Fațetele mobilizării. De ce societatea civilă liberală pierde impulsul în Europa Centrală și de Est?” în volumul colectiv Power and Protest in Central and Eastern Europe (Puterea și protestul în Europa Centrală și de Est). Din 2007 este membru al Comitetului Economic și Social European, unde a deținut mai multe funcții: între 2015 și 2018 a fost președinte al Grupului permanent pentru Integrare și Imigrație (IMI); între 2020 și 2023 a condus Grupul ad-hoc pentru libertăți fundamentale și statul de drept (FRRL), iar din 2023 este, din nou, președinte al Grupului IMI.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

carte

 

coperta cartii

În această nouă carte, Armand Goșu urmărește desfășurarea războiului din Ucraina și negocierile de pace în contextul geopolitic inaugurat de al doilea mandat al lui Donald Trump, care a subminat dramatic – și poate iremediabil – unitatea lumii occidentale. Astfel, sunt analizate originile imperiale ale planurilor Rusiei în Orientul Mijlociu; de ce și-a abandonat Putin singurul aliat real, dictatorul de la Damasc, și a renunțat la poziția strategică din Venezuela; cum schimbă utilizarea pe scară tot mai largă a dronelor modul de desfășurare al luptelor și, adeseori, deznodământul lor; evoluțiile recente ale negocierilor pentru încheierea războiului. Vezi mai multe

Carti noi

„Superb documentată, născută dintr-o mare dragoste intelectuală, cartea Clarei Mareș vine să întregească luminos imaginea noastră despre condiția intelectualului antitotalitar în regimul comunist. Dramaturg remarcabil, eseist cu impresionante intuiții metafizice, memorialist și romancier de înaltă clasă, autor al unor pagini de neuitat despre libertate și sclavie în secolul lagărelor de concentrare și al tribunilor sociopați, I.D. Sîrbu a fost un apropiat al scriitorilor din Cercul Literar de la Sibiu, a fost chiar unul dintre fondatorii acestui nucleu lovinescian, decis să apere valorile esteticului și ale Rațiunii la ceasul anexării culturii de către dictatură.” (Vladimir Tismăneanu)

Carti noi

 

Pagini

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro