Articolul susține că așa zisul suveranism nu este o doctrină, ci o ficțiune instituțională, un ambalaj retoric prin care extrema dreaptă își reintroduce temele istorice. Pornind de la originea quebecheză a termenului și de la deturnarea lui în Franța, textul arată, cu instrumentele lui Mancur Olson și ale Thedei Skocpol și cu sinteza teoriei clasice a suveranității publicată de revista Pouvoirs, că suveranitatea modernă este limitată, procedurală și incompatibilă cu absolutul pe care îl invocă suveranismul. Cazurile României, Franței, Poloniei și Ungariei arată cum invocarea suveranității servește capturării instituțiilor. Atacul simultan asupra statului de drept și a societății civile, înțelese ca forme moderne ale vechiului drept de remontrance, arată ce urmărește de fapt acest discurs, adică înlăturarea oricărei limite puse puterii.
1.În numele suveranității, împotriva statului
Termenul „suveranism” funcționează astăzi ca un ambalaj semantic. Cu ajutorul său se urmărește instrumentalizarea politică a temei „suveranității” pentru a proteja rețele de putere, rente și agende geopolitice iliberale. De fapt, așa zisul suveranism nu este doar un vehicul ideologic gol, ci și un vector de comunicare care promite ceva ce nu mai există și nu poate fi restaurat. În același timp prin temele promovate urmărește vidarea statului de instituții în general, și de instituțiile statului de drept în special, propunând în schimb consacrarea liderului salvator, fie el Trump, Orbán, Erdogan, Putin, Georgescu sau Simion. Deși se prezintă ca o „recuperare” a suveranității pierdute, așa numitul suveranism nu are nimic de-a face cu suveranitatea tradițională. Care suveranitate nu a existat decât ca ideal-tip fără să fi luat vreodată vreo formă precisă. Și această ambiguitate conceptuală, care i-a asigurat succesul teoretic, este speculată astăzi. De fapt, la o analiză atentă a discursului promotorilor așa zisului suveranism, se constată nu numai că nu există nicio teorie coerentă a suveranismului, dar nici măcar o doctrină sau o ideologie clare. Așa numitul suveranism funcționează ca un concept-container care este suficient de vag încât să încapă în el identitate națională, resentiment social, anxietate economică și ostilitate față de elite și instituții. Iar când „suveranitatea” este invocată pentru a bloca mecanismele anticorupție europene, pentru a neutraliza statul de drept, pentru a delegitima sancțiunile contra Rusiei și a sabota solidaritatea euro-atlantică nu mai discutăm despre competențe, ci despre o sistematică strategie de capturare a instituțiilor camuflată într-o așa zisă ideologie.
Termenul are, de altfel, o origine precisă, care nu este europeană. Cuvântul „souverainisme” s-a născut în Québec, în anii ‘60 și ‘70, pentru a desemna proiectul politic al unei comunități francofone minoritare în interiorul federației canadiene, care cerea un statut propriu în numele limbii și culturii sale. Era revendicarea unei suveranități pe care Québecul nu o avea, formulată de Parti Québécois sub forma „suveranității-asociere” a lui René Lévesque și supusă de două ori votului, în 1980 și în 1995. Oricât de discutabil ar fi fost, suveranismul quebechez rămânea în interiorul procedurilor democratice, iar Curtea Supremă a Canadei a putut stabili în 1998 condițiile juridice în care o asemenea secesiune ar fi fost posibilă. Încă o dată însă răul vine din Franța. La începutul anilor ‘90, în disputa din jurul Tratatului de la Maastricht, termenul a fost preluat de adversarii integrării europene și mutat dintr-o națiune fără stat într-un stat care își exercita deja suveranitatea. Transferul a avut apoi și apologeții, și exportatorii săi (Jacques Parizeau, care și-a sprijinit strategia referendumului din 1995 pe garanția unei recunoașteri franceze și care a pus înfrângerea pe seama „voturilor etnice”; Mathieu Bock-Côté, care a dus în presa franceză grila identitară a suveranismului quebechez; Thomas Guénolé, care i-a dat o formă academică și o tipologie). Prin această deplasare sensul s-a inversat. Ce fusese o cerere de emancipare a devenit refuzul suveranității partajate, iar ce fusese o revendicare a unei minorități lingvistice a devenit apărarea identitară a unei majorități care se pretinde amenințată. De aceea modelul quebechez nu se poate aplica nici Franței, nici României. Nu poți „recupera” o suveranitate pe care n-ai pierdut-o, iar extinderea termenului dincolo de contextul său de origine l-a golit tocmai de elementul care îl făcea acceptabil, adică de ancorarea lui în procedură și în drept.
Suveranismul nu este o ideologie propriu-zisă, pentru că nu oferă o teorie a ordinii politice, ci doar o justificare defensivă. Este o scuză politică, nu un proiect. Ideologia rămâne a extremei dreapte, chiar dacă nu a fost mereu așa. Istoric, conceptul de suveranitate a fost parte a strategiei filosofice liberale de limitare a puterii, prin delimitarea juridică a acesteia și ancorarea într-un cadru instituțional. Liberalismul a definit suveranitatea tocmai pentru a o face guvernabilă și controlabilă. Ulterior, conservatorismul a revendicat suveranitatea în numele tradiției, continuității și ordinii sociale, fără a o scoate însă din cadrele statului de drept. Abia odată cu alunecarea romantismului spre naționalism etnic și mitologizarea „poporului autentic” suveranitatea a fost desprinsă de instituții și transformată într-un atribut identitar. În acest moment apare ceva ce seamănă cu așa zisul suveranism actual, adică nu o doctrină, ci o reacție de respingere care ia forma limbajului resentimentar și a fricii față de pluralism.
Alunecarea spre extrema dreaptă nu este deci întâmplătoare și a fost accelerată de divizarea și epuizarea stângii ideologice, care a abandonat tema statului și a instituțiilor, lăsând câmp liber unei retorici care confundă suveranitatea cu voința nefiltrată. Dar suveranismul conține o contradicție fatală care-l întoarce împotriva propriei sale surse. Liberalismul a inventat suveranitatea ca instrument juridic, pe când suveranismul o golește de sens tocmai prin negarea cadrului liberal care o făcea posibilă.
De aceea, „suveranismul” nu poate deveni niciodată o ideologie coerentă: nu construiește, ci reactivează; nu ordonează, ci mobilizează; nu instituie, ci invocă. De fapt, suveranismul este o formă de politică negativă care funcționează doar cât timp există instituții de delegitimat. În absența lor, rămâne doar puterea brută, adică exact opusul suveranității moderne.
Suveranismul contemporan se prezintă ca o formă legitimă de recuperare democratică, dar o analiză riguroasă arată că este, în esență, o ficțiune politică, o formulă simbolică prin care sunt mascate slăbiciunea statului, anxietățile colective și proiectele iliberale ale unor elite care urmăresc recentralizarea și personalizarea autorității în detrimentul instituțiilor. Dacă privim fenomenul prin lentilele neoinstituționaliste ale lui Mancur Olson și Theda Skocpol, alături de interpretările clasice ale suveranității și de evoluțiile conceptului de suveranitate în raport cu democratizarea și statul de drept, devine limpede că suveranismul nu întărește statul, ci îl golește de conținut. Ceea ce promite ca revenire la suveranitate se transformă într-o mitologie identitară, incompatibilă cu realitatea juridică, istorică și instituțională a timpului nostru.
2 .O problemă de definire: suveranismul nu este o doctrină, ci un ambalaj
Suveranismul a apărut în spațiul public ca un concept cu rezonanțe istorice și cu aparență doctrinară, ca și cum ar continua un fir intelectual întrerupt de liberalismul revizitat de după al doilea război mondial sau ar revendica moștenirea unei suveranități pierdute. Totuși, în realitate, termenul nu desemnează o tradiție, ci o construcție politică recentă, atât de flexibilă încât își poate schimba constant conținutul fără a-și pierde atractivitatea simbolică.
În dezbaterile politice contemporane, „suveranismul” funcționează ca un concept care pretinde o tradiție intelectuală solidă, pe care însă nu o are. Tipologiile recente, precum cea propusă de Thomas Guénolé în Le souverainisme, arată că suveranismul este o agregare de poziții contradictorii, unite nu de o teorie coerentă, ci de utilitatea lor politică. Guénolé identifică patru tipuri distincte, civico-contractual, etno-cultural, marxist-revoluționar și economic. Dar, dincolo de această clasificare, majoritatea formelor existente în Europa se situează de fapt în zona etno-culturală, unde ideile despre identitate, autenticitate și apărare culturală au un rol central.
Această flexibilitate extremă explică succesul termenului. Suveranismul este un concept-container, suficient de vag pentru a fi revendicat de actori politici diverși, suficient de emotiv pentru a produce mobilizare și suficient de volatil pentru a evita contradicțiile interne. În sens neoinstituționalist, aceasta este una dintre caracteristicile tipice ale unei ficțiuni politice cu putere de mobilizare și cost informațional redus. Termeni astfel introduși nu explică instituții, ci le suspendă și le înlocuiesc cu o promisiune afectivă.
Din această perspectivă, suveranismul nu este o doctrină politică, ci un ambalaj retoric în care sunt reintroduse, discret sau explicit, temele istorice ale extremei drepte – puritate identitară, organicitate națională, opoziție față de pluralism și de controlul juridic extern.
3.De ce suveranismul este eficient politic, dar inconsistent instituțional
În logica lui Mancur Olson, succesul politic nu depinde de complexitatea doctrinară, ci de capacitatea de mobilizare a grupurilor mici și motivate. Suveranismul se înscrie perfect în acest model.
Producerea unui așa zis mesaj suveranist implică costuri informaționale reduse: „ne luăm țara înapoi”, „deciziile se iau la București, nu la Bruxelles”, „păstrăm controlul asupra frontierelor”, „recuperăm identitatea”. Aceste enunțuri sunt de o simplitate olsoniană impecabilă, având costuri minime de transmitere, beneficii emoționale imediate pentru receptori și absența oricărui detaliu care să permită contestarea tehnică.
Mai mult, suveranismul transformă o problemă instituțională complexă – distribuția puterii într-o lume interdependentă – într-un conflict simplificat între „noi” și „ei”. „Noi” devenim un public coerent, omogen, aliniat în jurul unui set minim de simboluri pe câtă vreme „ei” sunt instituțiile, globaliștii, Bruxelles-ul, corporațiile, altfel spus „străinii”.
Această schemă reduce costurile mobilizării politice și permite actorilor radicali, care funcționează exact ca „grupuri mici și motivate”, să domine grupuri mari, difuze, cu interese variate. Olson ar spune că suveranismul creează un cartel emoțional, nu un proiect instituțional. Suveranismul funcționează ca un bun public cu circulație rapidă, produs prin semnale scurte și convingătoare, fără obligația furnizării unei oferte guvernamentale coerente, și care promite recuperarea unei puteri pierdute, dar această putere rămâne strict retorică, pentru că, într-o lume interdependentă, nicio națiune nu poate funcționa ca o entitate izolată.
Instituțional însă, suveranitatea absolută este imposibilă. Statele moderne funcționează în interiorul unei rețele dense de interdependențe, care le condiționează capacitatea de acțiune. Acestea sunt legate de comerțul internațional, de tratate bilaterale și multilaterale, de alianțe de securitate fără de care nu-și pot garanta apărarea, de sisteme juridice supranaționale care stabilizează ordinea politică, de lanțuri economice globale ce asigură circulația resurselor și de forme de cooperare tehnică și științifică fără de care progresul ar fi imposibil. Renunțarea la aceste mecanisme nu ar restabili autonomia, ci ar declanșa un proces accelerat de deteriorare instituțională. Suveranismul este seducător ca mijloc de mobilizare și simplificare politică, dar devine devastator atunci când este transformat într-un program de guvernare.
4. Suveranismul este un simptom al statului slăbit, nu al suveranității recuperate
Theda Skocpol a arătat, într-un mod decisiv pentru științele politice, că marile transformări nu pornesc din voința mulțimilor, ci din crizele statului, atunci când capacitatea lui administrativă cedează. Suveranismul exploatează exact această slăbiciune.
În momente de slăbiciune instituțională, corupție, fragmentare administrativă, declin al încrederii în autorități sau percepție de „cedare de putere”, suveranismul intervine ca ofertă simbolică de stabilitate. Deși preia limbajul statului puternic, nu propune mecanisme care să întărească capacitatea administrativă, ci, dimpotrivă, o subminează.
Este o mobilizare de sus în jos, ceea ce înseamnă că nu vine din societate, ci este construită de antreprenori politici care folosesc fisurile capacității statului pentru a legitima un proiect iliberal. În acest sens, suveranismul este un produs al slăbiciunii statului, nu al forței sale. Este exact opusul a ceea ce pretinde că apără.
5. Suveranitatea modernă este limitată și procedurală
Numărul 67 al revistei Pouvoirs din 1993 este decisiv pentru orice discuție serioasă despre suveranitate, întrucât oferă una dintre cele mai riguroase sinteze academice dedicate acestui concept. Autorii reuniți în volum resping în mod convergent ideea unei suveranități absolute și arată, fiecare din perspectiva sa, că modernitatea politică este incompatibilă cu absolutismul suveranist. Rigaudière subliniază caracterul istoric și construit al suveranității, o tehnică de organizare și delimitare a puterilor, nu un atribut ontologic al națiunii. Krulic insistă asupra naturii democratice a suveranității, pe care o descrie drept o formă de legitimitate orizontală, ancorată în funcționarea instituțiilor, nu în expresii afective ale unui popor idealizat. Beaud explică fără echivoc faptul că singura formă autentică de suveranitate este cea exercitată de puterea constituantă, ceea ce exclude posibilitatea ca partide, lideri sau facțiuni să pretindă acces privilegiat la suveranitate, iar Combacau arată că suveranitatea modernă este inseparabilă de dreptul internațional și trebuie înțeleasă ca o libertate juridică reglementată, ceea ce face imposibilă orice concepție absolutistă într-o ordine globală interdependentă.
Lectura volumului relevă că pretențiile suveranismului actual de a se prezenta drept continuator al unei tradiții suverane sunt profund înșelătoare. În realitate, ceea ce numim astăzi suveranism nu reprezintă continuitatea conceptului, ci desprinderea lui de cadrele instituționale care i-au conferit sens și validitate în modernitatea politică.
6. Mutațiile suveranității și imposibilitatea revenirii la absolut
Suveranitatea absolută a dispărut definitiv din arhitectura statului modern, iar această dispariție nu este accidentală, ci rezultatul unor transformări profunde ale ordinii politice. Democratizarea și instituirea statului de drept au limitat orice formă de putere indivizibilă, întrucât controlul juridic și distribuția autorității sunt condiții ale legitimității moderne. Distribuția competențelor prin federalizare, descentralizare și integrarea europeană a făcut imposibilă concentrarea exclusivă a deciziei într-un singur centru politic, transformând suveranitatea într-un ansamblu coordonat de niveluri de autoritate. La acestea se adaugă interdependența globală, care conectează statele prin drept internațional, piețe comune, sisteme tehnice, științifice și de securitate ce nu pot fi disociate fără costuri devastatoare.
În lumina acestor evoluții, ceea ce unii cu foarte mare ușurință numesc astăzi suveranism apare ca o nostalgie proiectată asupra unei forme de suveranitate care nu există. Din perspectiva analizei instituționale, suveranitatea absolută nu este doar imposibil de restaurat, ci și profund incompatibilă cu ordinea democratică contemporană, cu regimurile juridice internaționale și cu dinamica economică globală. Suveranismul devine astfel o ficțiune compensatorie, un mit politic menit să ofere iluzia recuperării unui control pierdut, deși pierderea în sine este imaginară, iar soluția propusă intră în contradicție cu realitățile lumii moderne.
7.România și reactivarea unei tradiții iliberale
România ilustrează perfect modul în care suveranismul se hrănește din fragilitatea instituțională. Într-un peisaj politic marcat de neîncredere, de instabilitate administrativă și de percepția unui stat incapabil să ofere protecție și coerență, suveranismul devine o promisiune de reconfigurare identitară. Retorica despre controlul pierdut, despre dominația externă, despre un popor trădat de elite și despre nevoia unei renașteri naționale activează teme ale național-comunismului din anii ’80, reeditate pentru epoca digitală. Suveranismul românesc nu construiește instituții, ci le delegitimează, prezentându-le ca pe niște obstacole în calea exprimării voinței populare. În locul separației puterilor apare tentația concentrării autoritare. În locul justiției independente apare insinuarea controlului politic. Statul nu devine mai puternic, ci este înlocuit cu o narațiune identitară, incapabilă să producă stabilitate sau dezvoltare.
8. Franța și ruptura dintre tradiția republicană și politica identitară
În Franța, unde discursul despre suveranitate are o istorie mai veche și unde tradiția republicană a oferit un cadru solid pentru înțelegerea suveranității ca autonomie organizată, suveranismul a evoluat într-o direcție similară cu cea din Europa Centrală și de Est. Dacă la De Gaulle suveranitatea era echivalentă cu capacitatea statului de a decide în favoarea interesului general, subordonată dreptului și compatibilă cu integrarea europeană, în ultimele două decenii discursul suveranist s-a transformat într-o revendicare identitară. Partidele care se prezintă drept continuatoare ale tradiției gaulliste au înlocuit autonomia procedurală cu o retorică a rezistenței culturale. Europa este prezentată nu ca un spațiu de cooperare, ci ca o amenințare. Statul este invocat nu ca un cadru instituțional, ci ca un simbol identitar. Această mutație apropie suveranismul francez de cel est-european, întrucât în ambele cazuri democrația este redusă la expresia unei identități colective, nu la funcționarea instituțiilor.
9. Polonia și Ungaria: conversia suveranismului în proiect instituțional iliberal
Polonia oferă cel mai clar exemplu al felului în care suveranismul se poate transforma într-un program de remodelare instituțională. Sub guvernările PiS, apelul la suveranitate a justificat capturarea tribunalelor, slăbirea controalelor și echilibrelor, repolitizarea administrației și contestarea primatului dreptului european. Suveranitatea este invocată pentru a legitima subordonarea instituțiilor statului față de un partid, ceea ce reprezintă o inversare completă a conceptului. În loc să funcționeze ca expresie a puterii cetățenilor, suveranitatea este prezentată ca prerogativă a guvernului și a liderilor săi. În această formă, suveranismul devine o acoperire pentru un proces de demontare a statului de drept, ceea ce arată cât de vulnerabilă poate deveni democrația atunci când instituțiile sunt atacate în numele suveranității.
Ungaria a mers și mai departe, transformând suveranitatea dintr-un argument într-o instituție. După 2010, majoritatea constituțională a Fidesz a adoptat o nouă Lege fundamentală fără consens politic și a restrâns competențele Curții Constituționale. Jurisprudența anterioară anului 2012 a acesteia a fost scoasă din vigoare prin al patrulea amendament, din 2013. Au fost pensionați forțat sute de judecători, măsură pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a declarat-o contrară dreptului european. Viktor Orbán a numit deschis acest model „stat iliberal”, în discursul de la Băile Tușnad din 2014. Logica a culminat în 2023 cu legea privind apărarea suveranității naționale și cu înființarea unui Oficiu pentru Protecția Suveranității, însărcinat să ancheteze organizațiile și jurnaliștii bănuiți că servesc interese străine, printre acestea Transparency International Ungaria și publicația de investigație Átlátszó. Suveranitatea devenea astfel numele oficial al supravegherii societății civile. Comisia Europeană a atacat legea la Curtea de Justiție în 2024, iar avocatul general a conchis în februarie 2026 că aceasta încalcă dreptul Uniunii. Cazul maghiar oferă însă și o lecție inversă. După înfrângerea Fidesz în alegerile din aprilie 2026, noul parlament a votat la 30 iunie 2026 desființarea oficiului. Ceea ce fusese prezentat drept apărarea suveranității s-a dovedit a fi, ca și la Varșovia, o construcție de partid care nu a supraviețuit pierderii puterii.
10. Suveranismul acoperă, în fapt, un proiect iliberal
Când examinăm ceea ce propune în mod efectiv suveranismul, fie în România, fie în alte țări în care a devenit o forță politică relevantă, observăm cu ușurință că scopul nu este întărirea capacității statului, ci recuperarea unei forme de autoritate neinstituționalizate, plasată dincolo de orice control democratic. Tendințele care însoțesc acest tip de discurs sunt constante. Separarea puterilor este treptat delegitimată, justiția independentă este descrisă ca obstacol în calea voinței populare, presa este prezentată ca adversar, iar pluralismul este respins ca o slăbiciune structurală a democrației. Poporul este redefinit ca un bloc unic și exclusivist, lipsit de diversitate și de contradicții, iar puterea politică este concentrată în jurul unui lider, investit cu rolul de interpret unic al voinței colective.
Acest ansamblu de mecanisme nu urmărește consolidarea autonomiei statului, ci centralizarea iliberală a puterii. În logica lui Olson și Skocpol, ele reprezintă simptomul clasic al unui stat vulnerabil, capturat de elite radicalizate, care reușesc să folosească limbajul și simbolurile democrației pentru a submina chiar instituțiile care o fac posibilă.
11. De ce atacă suveranismul statul de drept și societatea civilă
Cazurile Poloniei și Ungariei arată că atacul nu se oprește la instituțiile politice propriu-zise. Primele vizate sunt curțile, iar imediat după ele organizațiile neguvernamentale, presa independentă și oricine poate spune public că puterea greșește. Alegerea țintelor nu este întâmplătoare. Un parlament poate fi cucerit prin alegeri și un guvern poate fi format dintr-o majoritate, dar o curte constituțională și o societate civilă activă nu pot fi câștigate la urne. Ele formează un al doilea strat al democrației, care nu decide, ci verifică, iar tocmai acest strat devine pentru suveranism adversarul principal.
Atât statul de drept, în sensul formulat de Hans Kelsen, cât și societatea civilă funcționează în afara logicii voinței politice suverane. Niciuna nu guvernează, niciuna nu comandă, niciuna nu reprezintă majorități, dar ambele introduc limite care nu pot fi capturate electoral.
Statul de drept spune că o decizie nu este validă dacă încalcă Constituția, indiferent cine o adoptă. Societatea civilă spune că o decizie poate fi legală și totuși inacceptabilă public, moral sau social. Una operează cu validitate juridică, cealaltă cu legitimitate socială, dar ambele fracturează iluzia voinței politice totale.
Pentru a înțelege natura acestor limite merită să ne întoarcem la o instituție a Vechiului Regim francez. Parlamentele, adică marile curți de justiție ale regatului și nu adunări reprezentative, trebuiau să înregistreze edictele și ordonanțele regale pentru ca acestea să devină aplicabile. Înainte de înregistrare ele puteau adresa regelui remontrances, obiecții motivate prin care arătau că actul contrazice legile fundamentale ale regatului, cutumele sau actele anterioare. Remontrance nu anula voința regală și nici nu o înlocuia, ci o obliga să se oprească, să asculte și să se justifice. Regele putea răspunde prin lettres de jussion, care cereau înregistrarea. Dacă parlamentul persista, regele venea el însuși în ședință și impunea înregistrarea printr-un lit de justice, ceremonie în care prezența suveranului suspenda orice deliberare. Ludovic al XIV-lea a înțeles foarte bine primejdia și în 1673 a obligat parlamentele să înregistreze întâi și să obiecteze abia după aceea, golind astfel remontrance de efect. Regența a restabilit-o în 1715, iar conflictul dintre remontrance și lit de justice a străbătut tot secolul al XVIII-lea, până la criza care a deschis drumul Revoluției.
Pentru suveranism, orice limită care nu poate fi „cucerită” prin alegeri este suspectă. Curțile constituționale sunt denunțate ca „puteri nealese”, ONG-urile ca „actori fără legitimitate”, presa independentă ca „instrument străin”, experții ca „tehnocrați”. Toți au ceva în comun: nu cer voturi și nu pot fi schimbați prin alegeri, dar pot bloca, încetini sau delegitima decizia politică.
În accepțiunea noastră, statul de drept este remontrance juridică, iar societatea civilă este remontrance socială. Ambele supun puterea unui control prealabil, iar pentru o putere cu tendințe autoritare o asemenea pauză de reflecție și control este intolerabilă.
În Vechiul Regim, remontrance era exercitată de corpuri recunoscute ca „naturale” ale ordinii sociale. Dar dacă astăzi societatea civilă nu mai are statut ontologic, ci funcțional, asta nu înseamnă că-și pierde rolul în măsura în care este acceptată ca actor legitim al dezacordului. Când această acceptare dispare, societatea civilă este descrisă ca uzurpatoare, parazitară sau chiar contrară intereselor naționale.
De aceea vedem simultan atacuri asupra Curților constituționale și restrângeri ale spațiului civic. Acestea nu sunt politici separate, ci fațete ale aceleiași tentații de lit de justice permanent, în care orice frână este suspectă prin definiție.
Statul de drept fără societate civilă devine tehnocratic și fragil, iar societatea civilă fără stat de drept devine zgomot fără efect. Împreună însă formează dublul mecanism al limitării puterii într-o democrație modernă. Tocmai de aceea sunt atacate împreună. Nu pentru că ar fi inutile și ineficiente, ci pentru că funcționează.
Suveranismul nu le contestă punctual, ci le neagă legitimitatea ontologică. Iar aceasta nu este o reformă a democrației, ci o regresie către ideea că puterea trebuie doar exprimată, nu și contrazisă.
Concluzie
Analizat în ansamblu, suveranismul nu este o teorie a suveranității și nu funcționează ca o doctrină coerentă, ci ca un ansamblu de semnificații și emoții care substituie instituțiile cu simboluri, procedurile cu reacții afective și pluralismul cu o dogmă identitară. Suveranismul apare acolo unde statul este slăbit și promite recuperarea unei puteri pe care nu o poate restitui. În loc să refacă suveranitatea, o devitalizează. În loc să întărească statul, îl transformă într-o ficțiune. Pe scurt, suveranismul este povestea prin care extrema dreaptă reușește să reinventeze un proiect anti-instituțional sub aparența recuperării democrației, folosind tocmai limbajul democrației pentru a o submina. Ceea ce pare a fi o revenire la autonomie este, de fapt, o pierdere a acesteia.
Bibliografie
Beaud, Olivier, „Le Souverain”, Pouvoirs, nr. 67, 1993, pp. 33–45.
Bock-Côté, Mathieu, La dénationalisation tranquille. Mémoire, identité et multiculturalisme dans le Québec postréférendaire, Montréal, Boréal, 2007.
Combacau, Jean, „Pas une puissance, une liberté : la souveraineté internationale de l’État”, Pouvoirs, nr. 67, 1993, pp. 47–58.
Evans, Peter B., Rueschemeyer, Dietrich, Skocpol, Theda (coord.), Bringing the State Back In, Cambridge, Cambridge University Press, 1985.
Guénolé, Thomas, Le souverainisme, Paris, PUF, col. „Que sais-je ?”, 2022.
Kelsen, Hans, Doctrina pură a dreptului, București, Humanitas, col. „Pro jure”, 2000.
Kelsen, Hans, La démocratie. Sa nature, sa valeur, Paris, Dalloz, 2004.
Kelsen, Hans, Théorie pure du droit, Paris, Dalloz, 1962.
Krulic, Joseph, „La revendication de souveraineté”, Pouvoirs, nr. 67, 1993, pp. 21–32.
Olson, Mancur, The Logic of Collective Action. Public Goods and the Theory of Groups, Cambridge (Mass.), Harvard University Press, 1965.
Parizeau, Jacques, La souveraineté du Québec. Hier, aujourd’hui et demain, Montréal, Michel Brûlé, 2009.
Rigaudière, Albert, „L’invention de la souveraineté”, Pouvoirs, nr. 67, 1993, pp. 5–20.
Skocpol, Theda, States and Social Revolutions. A Comparative Analysis of France, Russia and China, Cambridge, Cambridge University Press, 1979.




M-am oprit la iliberale. Din a doua propoziție (Off-topic) Mergeau cele două comasate într-o frază, chiar a doua să fi fost frază, nu propoziție. :))))) Evoluăm la bârnă (o ochiului)
Pentru a n-șpea oară: „oile negre” ale familiilor au adus stângismul pașoptist în fruntea bucatelor. În cazul Brătienilor, situația era atipică, minoritatea era cea conservatoare (și pe cale de consecință n-a mai auzit mai nimeni de Teodor, de pildă)
Faptul ca UE impune tarilor membre cati refugiati sa primeasca este o pierdere de suveranitate, care se cere recastigata. Faptul ca refugiati, odata ce au acte intr-o tara UE, se pot muta liber in alta fara ca cetatenii tarii destinatare sa-si poata exprima opinia, este iarasi o pierdere de suveranitate, care se cere recastigata. Faptul ca birocratii UE isi aroga, incet dar sigur, din ce in ce mai multe puteri, fara un veritabil control democratic, este inca o pierdere de suveranitate, care sa cere recastigata. Trei exemple care contrazic teza autorului.
@Vlad _ „Faptul ca UE impune tarilor membre…”
Apartenența la Uniune înseamnă prin ea însăși cedarea unei părți din suveranitatea națională.
Este cât se poate de firesc.
Iar avantajele apartenenței sunt incomparabile cu această cedare.
Pe scurt, istoria ultimelor milenii a demonstrat justeța argumentelor în favoarea agregării micilor comunități omenești.
Desigur, fanii lui Putin propovăduiesc neobosiți dezmembrarea SUA (mai rar de când prietenul lui Putin, D Trump, se află la Casa Albă) și a Uniunii Europene.
Sunt anumite derapaje ale UE care ar trebui corectate, de exp cea cu primirea imigrantilor din lumea a 3-a si cea cu birocratia si reglementarile stufoase europene. DAR per total UE e cel mai de succes proiect politico-economic din lume. Comparata cu situatia din alte regiuni, UE e la ani-lumina distanta din punct de vedere al democratiei si nivelului de trai.
A piguli cateva puncte slabe fara a vedea situatia in ansamblu e aiurea, ca si cum ai scoate in evidenta la cineva cateva defecte, fara a vedea calitatile. Pentru tari relativ mici precum Romania, UE a insemnat scoaterea din saracie, aducerea la un nivel de trai asemanator celui din Vest pt o buna parte din populatie, democratizare si o oarecare reducere a coruptiei, in ciuda opozitiei puternice a coruptilor.
” În locul justiției independente apare insinuarea controlului politic.”
În România „suveranismul” n-are nicio treabă cu Parti Québécois sau René Lévesque.
El a fost atribuit unui grup de șarlatani de către partidele tradiționale și „servicii”, la fel precum s-a întâmplat anterior cu PRM și CV Tudor, conform Strategiei Hrebanciuc.
…Și vedem că acestă strategie funcționează de fiecare dată, căci manipularea (marketing politic, război hibrid, sau cum doriți să o numiți) bine făcută este întotdeauna eficientă. Depinde doar de suma investită. Iar cleptocrația are acces deplin la toate resursele statului.
Nu putem uita că la recentele alegeri PSD a dat voturi „suveraniștilor”, iar PNL le-a finanțat campania online.
„Suveranismul” românesc nu se aseamănă decât eventual formal cu cel occidental.
În realitate, în România asistăm la o șușanea jucată cu marionete, în urma căreia spectatorii sunt invitați să aleagă personajul cel mai puțin negativ din spectacol.
…Și, în silă, românii aleg.
Eu cred, totuși, că așa zisul „suveranism”( cam impropriu spus, mai corect ar fi naționalism) este tot o ideologie opusă altei ideologii( progresism/globalismul). De fapt este o bătălie de putere între capitalismul clasic care a creat statele naționale și globalismul actual care este împotriva statelor naționale fiindcă îl obstrucționează în afaceri și în controlul Lumii. Marile Multinaționale sunt mai puternice ca Statele Naționale, deci vor să-și impună Puterea. Iată, ca exemplu, ce luptă are loc între Rețelele sociale și diverse State. Cu IA, la fel. Cu criptomonedele, la fel. Este o Revoluție Tehnologică și încă nu se știe rezultatul final.
Ce adevar concret ati spus…este ESENTA pe care nu multi o inteleg si tare ma tem ca nici dl.Pirvulescu:
„…De fapt este o bătălie de putere între capitalismul clasic care a creat statele naționale și globalismul actual care este împotriva statelor naționale fiindcă îl obstrucționează în afaceri și în controlul Lumii. Marile Multinaționale sunt mai puternice ca Statele Naționale, deci vor să-și impună Puterea..”
Sunt 3 dovezi paralele in sprijinul afirmatiilor dvs.:
1. tratatul TFUE al UE care initial statua „dreptul SUVERAN al statelor membre” de a-si hotari mixul de energie si strategia” cu conditia (asta e spilu !?) de a respecta conditiile de mediu si alte chestii,
2. DAR, ENERGIA ESTE INSTRUMENTUL (BITA) POLITIC(A) a POLITICII EXTERNE, incepind cu SUA, trecind pe la Rusia si regatele din Golf pina la China…..iar aici sunt „multinationale” la greu…dar si firme „uninationale” de stat care fac politica
3. in ciorba asta era bagat si unu de pe la noi care tot zicea ceva de hrana-apa-energie ca fiind dreptul nostru SUVERAN si alte giumbuslucuri d,astea…si asa a aparut si „suveranismul nostru”, negindit, taiat ca o maioneza si fara o ideologie inchegata pe ceva
Cam asa se vede suveranismul care s-ar baza pe ceva din parte concreta si nu aia „filosofica” dar fara substanta
Mulțumesc de apreciere.
PS. Dl Pârvulescu înțelege bine cum stă treaba dar el face considerații partizane. Este un apărător al globalismului și un critic înverșunat al naționalismului….
Este unu’, Larry Ellison, Big Boss la Oracle și unul dintre primii bilionari ai lumii, pe care l-am auzit vorbind (evident, in sens pozitiv) despre ‘AI Sovereignism’. La noi, în patria noastră socialistă, nimeni nu îndrăznește să atingă acest subiect pentru că au avut grijă baetzii sa ii bage in față pe georgești, simioni și alte șoșoace, și să transforme suveranitatea in suveranism. Astfel, ne vom face că nu băgăm în seamă cum apa se va duce pe sâmbăta răcirii centrelor AI, împreună cu energia verde sau brună, dar energie sa fie. Cât mai multă.
Merita amintită măcar în treacăt și o altă suveranitate, cea asupra spectrului de frecvențe, că este păcat să nu ne gândim și la săracul 🤣 Elon.
qed.
Si eu subscriu la aceasta idee. Asistam la o regandirea ale mecanismelor de comert si ale influentelor economice. In contextul in care resursele Terrei sunt epuizabile……..
aici, in chestia asta cu „resursele Terrei sunt epuizabile” sta o usa de salvare, pe din dos…daca suntem suficient de inteligenti…dar nu suntem !, ….cu grindeanu, bolo, kelemen si altii d,astia
Fictiunea de care vorbeste domnul Profesor Parvulescu este vie s-a manifestat din plin in 2016 in cea mai veche si mai solida democratie a Europei: UK.
Eu aș privi și către scaunul la cap, al feliei de electorat ce agreează discursurile pomenite mai sus.
In primul rand doresc sa-i multumesc d-lui Parvulescu pentru articol. Era de mult scadent ca si aceasta impostura sa fie riguros analizata. Altfel nu se poate constata decat ce e valabil si pentru alte curente politice (cel descris fiind pe latura valorilor si retetelor chiar mult mai precar si inconsistent logic ca si celelalte), crearea unei noi masti pentru mascarea unor teluri antidemocratice si antimoderne. La fel cum cine doreste sa-si pastreze un model de business (model de business in sens larg, deci indiferent de forma de castig) care sa nu se supuna schimbarii se declara conservator si ca sa prinda preia tot felul de justificari (familie, biserica, traditie samd) sau descurcaretul cu bani care nu are nevoie de un stat avansat pentru ca ce ii trebuie isi permite si isi rezolva, se declara liberal cu justificarile doctrinei sau cel al carui model de business presupune capturarea statului (ca sursa de profit si putere) se declara de stanga, asa si astia au gasit ceva conform citatului de film „in spatele oricarei maini intinse sta o poveste”. Cat de precara e povestea nu mai conteaza, ideea e sa prinda la cat mai multi. Si prinde, ca nimic nu e perfect si loc de critica exista intr-o lume de complexitatea celei actuale. Iar intelegerea cere expertiza autentica, care e rara. Asta este.
Suveranismul vazut ca revolta impotriva soacrei. Avea dreptate mama ca nu esti in stare de nimic, ca daca-l luam pe profesorul de la trei as fi fost o adevarata doamna, iata are Duster si-si divinizeaza nefasta.
@neamtu tiganu _ „Suveranismul vazut ca revolta impotriva soacrei. ”
O.K. Atunci, haideți să privim Uniunea Europeană ca pe o familie.
Și să oficializăm relațiile familiale prin actul de căsătorie.
Astfel, să invităm un grup de specialiști să întocmească degrabă Constituția Statelor Unite ale Europei și să o adoptăm.
„Termenul „suveranism” funcționează astăzi ca un ambalaj semantic.”
Așijderea: social-democrația, socialismul, liberalismul, Acestea înseamnă fix ce își dorește politrucul demagog înfipt intr-o funcție sau intr-o listă de partid, iar discursul său beneficiază de ‘expertiza’ unor specialiști in contorsionism ideologic care, la rândul lor, își adoră funcția, imaginea și beneficiile și care lucrează de zor la imaginea de cleștar a status quo-ului livrînd zilnic cantități imense de baliverne clienților și frazeologie prețioasă publicului larg..sau invers.
Un rău naște alt rău. Așa cum comunismul nu a apărut pentru că oamenii nu mai puteau de bine, tot așa suveranismul nu a apărut într-o Românie imaculată, iar oamenilor li s-ar fi făcut de ceva toxic și au inventat suveranismul. De asemenea, timpul creează fatalmente o prăpastie între conducători și conduși, pentru că în realitate oamenii nu pot fi reprezentanți autentici ai altor oameni. Un prădător e dotat doar să se reprezinte pe sine. Cei conduși simt că nu mai există nicio posibilitate de control asupra conducătorilor de profesie prădători. România e ruptă în două categorii: una de privilegiați în fața legilor, iar a două de neajutorați în fața acelorași legi. Lucrul ăsta pute în toată țara. Miroase greu! Reprezentanții statului au devenit o cooperativă de interese personale organizate pe grupuri și nimic dincolo de asta, în afară de legi peste legi și taxe peste taxe. Suveranismul e strigătul de disperare, iar tragedia este că oferta suveranistă e tot a unor prădători care salivează la ideea de jaf. Democrația falimentează pentru că nimeni nu o susține, de fapt.
„Reprezentanții statului au devenit o cooperativă de interese personale organizate pe grupuri și nimic dincolo de asta, în afară de legi peste legi și taxe peste taxe.”
E trist cand intelectualitatea vine sa-i sprijine pe acesti reprezentanti ai statului. A fost o vreme cand intelectualii se plasau automat in opozitie cu puterea. Azi de la jurnalisti la universitari toti s-au aliat in a mentine sistemul actual. Pentru ca toti traiesc din mici firimituri/sinecuri de a masa celor care au sinecuri uriase.
In Romania nu mai exista un singur ziar de opozitie, un singur canal TV independent. Ma uit inapoi cu nostalgie la anii 90 cand puteam citi cu placere Romania Libera si Cotidianul. Dincolo de continutul lor evident militant erau scrise cu talent. Acum cand le deschid parca as citi Scanteia anilor 80.
Într-adevăr, o conștiință curată pare că devine pe zi ce trece cel mai greu lucru de găsit. Na-ș fi crezut că tehnologia poate distruge democrația, dar tocmai asta s-a petrecut în ultimii douăzeci de ani sub ochii noștri. Internetul pur și simplu a pulverizat jurnalismul autentic. Și nu a făcut-o prin alt mod decât prin acela că a transformat cititorul de presă scrisă în pseudo-jurnalist, în ziarist închipuit. Ceea ce numim astăzi presă sunt rudimente lamentabile, piese dezafectate, moloz rezultat dintr-o calamitate care e deja istorie. Dacă seducția tehnologiei va reuși să ne îndepărteze cu totul de lectură, atunci din umanitate nu va mai rămâne nimic. În afară de text scris și citit umanitatea nu are de fapt nimic care să o distingă ca umanitate.
Nu cred ca este doar vina tehnologiei. Asistăm la o restrângere a libertății de exprimare în media tradițională. Ziarele incomode sunt cumpărate și transformate peste noapte în susținătorii puterii (oricare ar fi ea) si asta face ca singura medie cât de cât libera este cea a platformelor online. E o medie lipsita de profesionism, haotică, plina de gunoaie, dar este singurul loc în care cetățeanul-jurnalist isi mai poate expune opiniile.
Grav este când jurnaliștii si profesori universitari protestează pentru ca la TVR apar (foarte rar) și opinii care contravin narațiunii dominante.
E adevărat și ce spuneți dvs. Dar, ziarele incomode sunt cumpărate nu pentru că sunt bestseller. Nimeni nu ar putea cumpăra un ziar cu un milion de cititori online și print. Acel ziar nu s-ar vinde în ruptul capului! Ziarele oneste sunt cumpărate pentru că sunt în faliment sau aproape de faliment. Ideea superbă din spatele Contributors nu este alta decât ideea libertății. Uitați-vă câți oameni citesc articolele de aici. Vorbim de câteva mii la o populație de optsprezece milioane. Deci nu există interes pentru adevăr rostit liber, pentru opinia profesionistului exprimată public. După părerea mea, invazia tehnologică a făcut asta minții noastre. Cititorul de altădată a fost transformat în altceva. În ceva foarte păgubos pentru persoana în cauză și pentru societatea din care face parte. O persoană care nu mai are curiozitate și care a pierdut complet ierarhia competențelor. Asta a făcut tehnologia și asta a distrus jurnalismul liber, după părerea mea.
Te duci la patron: „șefu’, trăiesc greu din salariu, n-am casă, abia am bani de mâncare” iar șeful îți zice: „păi trebuie să te reinventezi dacă vrei să-ți iei casă, iar dacă faci gură îți măresc numărul de livrări pe care trebuie să le faci zilnic până pleci singur și dup-aia mă plâng că n-am oameni să-i angajez, că sunt prea leneși și angajez un nepalez harnic și ieftin”.
Ăsta, mă scuzați, nu e un spațiu al cooperării ci al unei exploatări a omului de către om, vorba comuniștilor.
Și dup-aia vine Renault, face fabrică la Mioveni și totul e bine. Și dup-aia face fabrică și în Maroc, și în Tunisia, Turcia, India, China, Brazilia, deci în afara spațiului cooperării și nu mai e bine, că fabrica de la Mioveni nu mai e eficientă, mai ales că nu mai e Tăriceanu să le dea ajutoare sau programa Rabla.
Și dup-aia vine coana Leayena și zice: „aoleo, situația e albastră, trebuie să luați niște doze de vaccin”.
Și dup-aia vine sistemul și zice: „da, statul român, te ajut să-ți scoți gazele din subsol, facem investiții de miliarde, dar știi ce? dup-aia, cetățeanul român, cu un venit mediu de 1500 de euro pe lună, se va bate pe bursă pe metrul cub cu cetățeanul german, cu un venit de 3700 de euro, că așa e corect”.
Și dup-aia vine iar coana Leayana și zice: „bă, statul român, ne-am pomenit cu niște oameni de peste baltă, i-am scos din apă mai mult morți decât vii, n-au bagaje, n-au acte, au numai telefoane cu care fac live-uri din gara din Frankfurt în timp ce se iau de fete, dar trebuie să primiți, integrați și îngrijiți o cotă parte din ei, că așa e corect într-un spațiu al cooperării. A, și vedeți ce faceți cu homosexualii, că ne supărăm”.
Am descris bine suveranismul? Ăsta e?
NewLevel
pe scurt NU
01.atata timp cat salariul celui din Polonia/Croatia si restul nu se departeaza de cel din Germania ci invers esti in directia gresita
cand s o departa ne mai gandim atunci
02. daca cooperarea descrisa nu e buna , gaseste o mata pe cea buna
si noi ne gandim serios la ea
03.daca homosexualii nu cer ajutor de somaj ca refugiatii nu ar trebui sa ti pese
Suveranismul este doar revolta, fara ratiune. Demolare fara un plan de reconstructie.
Asta nu cautioneaza adevaratele forte care au dus la aparitia lui: fortele liberale, prin politicile lor dezastruoase (cel putin pe plan European) din ultimii 15-20 de ani.
Asadar, daca vrem sa fim suparati pe „suveranism” si suveranisti, ar trebui la fel de bine sa fim suparati pe liberali, pentru ca ei ne-au adus aici.
Solutia? Educatie pentru „popor” si reformarea partidelor politice si a oamenilor! Domnule Parvulescu, daca va reincarnati poate aveti sansa sa vedeti rezultatul acestui demers in iteratia viitoare, eu unul mi-am pierdut speranta ca se mai poate face ceva in timpul vietii mele.
@Pierre Elliot _ „…eu unul mi-am pierdut speranta ca se mai poate face ceva in timpul vietii mele”
Aceasta este concluzia la care am ajuns după ce am fost fugărit de mineri în Piața Universității în 1990.
Când unii dintre prietenii noștri au decis să părăsească definitiv România, am făcut consiliu de familie și am decis să rămânem, perfect conștianți că vom trăi exact cum așa cum o facem.
Siviu Brucan vorbea în ianuarie 1990 despre 20 de ani.
A fost oare sincer optimist?
Eu sunt mai sceptic în privința asta.
Eu cred că este foarte puțin probabil ca într-un viitor previzibil România, care este în prezent un stat eșuat, o cleptocrație, să devină cu adevărat un stat democratic.
1.“Articolul susține că așa zisul suveranism nu este o doctrină, ci o ficțiune instituțională, un ambalaj retoric prin care extrema dreaptă își reintroduce temele istorice.”
Suveranismul nu este fictiune. Manifestarea de data recenta, cea mai clara, coerenta si cu impact maxim a “asa zisului suveranism” se numeste BREXIT. Retragerea Marii Britanii din UE este dovada ca o democratie consolidata, cu state vechi, este capabila sa ia masuri in opozitie cu un organism suprastatal reglementator. Suveranismul european sustinut de conservatorii britanici a fost o atitudine politica bazata pe ingrijorari reale inca de pe vremea lui Margaret Thatcher (dezlantuita deschis la adresa UE pentru ca voia sa-I bage pe usa din dos reglementari de politica sociala – inacceptabile la vremea aia – 1988).
2.” România ilustrează perfect modul în care suveranismul se hrănește din fragilitatea instituțională.”
Suveranismul in Romania a devenit un vehicul de legitimare, o impostura la adresa termenului. Punem eticheta de suveranist pe actiunea unei gasti, a unei masinarii de produs zgomot si dezordine, care nu are nici o legatura cu politica. E drept ca haosul indus sustine fragilizarea institutionala, dar cauza adanca are legatura cu alegerile RO de orientare geopolitica din ultimii 30 de ani, nu cu raportul intern institutional cu UE.
Un articol cu limitari serioase.
Usaid era buuun, nu-i asa?
Câți din cei care merg la vot cunosc programele politice și doctrinele partidelor pe care le aleg ?
Foarte puțini
Poate lumea a uitat, la noi, nici măcar conducerea partidelor nu cunoaște programa și doctrina partidului, ca nu are rost
Nu degeaba avem specimenele din palavrament
La noi, jocul politic, în perioada imediat premergătoare alegerilor și a campaniei electorale este despre manipulare și despre cat de buni specialiști în manipulare/comunicare ai ales
Astăzi mijloacele de informare cele mai uzitate sunt feisbuk, insta, tictoc, ai etc – și din nefericire, multe din trăsnăile lansate, fără nici un control, pe feisbuc, Insta, tictoc, ai etc sunt considerate adevăruri fundamentale de netăgăduit
Îndoiala, temerea ca anumite idei ar putea fi greșite sau neadevărate, se estompează din ce în ce mai mult
Lumea de azi vrea certitudini și le obține foarte ușor
Iar certitudinile sunt ai, feisbuc, Insta, tictoc etc
Suveranismul este, astfel cum corect s-a arătat în articol, un simplu ambalaj, care trebuie să acopere eventualele derapaje de limbaj sau de idei ale conducerii necalificate a partidelor de la noi
Înainte vreme, imediat după revoluția din decembrie 89, se vorbea despre limba de lemn și depășirea sensului cuvintelor, în perioada comunistă, ceea ce a dus la necesitatea renunțării la termeni comuniști : tovarash, omul de tip nou, alimentație rațională, societate multilateral dezvoltată, comunism dialectic, etc etc
Iar începutului anului 1990, a adus în doctrina politică de la noi trăsnăile lui Ion Iliescu: socialism cu fața umană, socialism de tip nou, etc etc
Conducătorii nostrii sunt necalificați
Ca de aia au fost aleși, în primul rând de partide
Cu certitudinea membrilor partidelor ca acei ce vor ajunge în funcții de înaltă demnitate publică, să semneze pt colegii de partid cât mai multe privilegii și avantaje
Conducătorii partidelor care ajung în vârful puterii trebuie să știe bine un singur lucru, să semneze ușor, în cantitate mare
Acolo este efortu intelectual, la semnătură
Afară de suveranism, mai există un ambalaj și anume valorile tradiționale ale națiunii și dacă se poate și tradițional ortodoxe, atunci e și mai bine
Am văzut mai sus ca sunt încă oameni nepregătiți pt care brexitul GB din UE este dovada de suveranism
Pt nepricepuți, am sa subliniez ca brexitul GB a fost o dovadă de mare prostie, pierderile economice suferite de GB sunt foarte mari
S-a sperat ca brexitul va genera o nouă revoluție industrială și economică în GB, ceea ce binenteles ca nu s-a întâmplat
Aaa afirmatii lipsite de un minim suport faptic n-am citit de multa vreme.
In 2017 UK GSP per capita era 40918 US$ si in 2025 ajunsese la 57602 US$. In UE cifrele respective erau 33395, respectiv 47089 US$. Atat in UK cat si in UE cresterea a fost de exact 41%.
Daca insa comparam UK cu Franta (cu o economie si o populatie comparabile) aflam ca in Franta cresterea a fost doar de 32%. In Germania cresterea a fost de 33%.
@ali pasa
Vezi cat a fost inflația reală în UK din 2017 până azi
Raportează creșterea economică la creșterea prețului aurului din 2017 și până azi
Lasă cincinalele de împliniri mărețe, ca de alea am avut și noi înainte de 89
Hârtia, ca și coafura, rezistă
Cat au crescut prețurile alimentelor de bază în UK din 2017 până azi ?
Și compară creșterile prețurilor alimentelor de bază din UK și cu eventualele creșteri a prețurilor alimentelor în Franța + Germania
Nu a trecut mult timp de când în magazinele din UK dispăruseră total multe alimente de bază sau aveau prețuri exagerate față de Franța + Germania
https://adevarul.ro/stiri-externe/europa/rafturi-goale-in-uk-de-ce-rationalizeaza-2244633.html
Alimente de bază pe rație, care am am trăit înainte de 89 știm de minunile alimentației raționale, atunci noi aveam măcar scuza cu comuniști cu două clase la conducere, care păstrau linia partidului și a moskva
Ăștia cu brexitu ce linie au păstrat ?
Numa succesuri
https://www.theguardian.com/business/2026/oct/27/uk-shop-price-inflation-highest-since-2024-as-retailers-struggle-to-limit-price-rises
Unii au uitat de cozile la benzinării din anii anteriori, anterior războiului din Golful Persic cu Iranul
Ca nu mai existau transportatori și șoferi care să transporte – inteligență artificială totală
Sigur ca, pe hârtie, brexitul a fost cea mai buna afacere
Câte locuri de muncă s-au pierdut e la capitolul alte detalii nesemnificative
Dacă nu există ajutorul din Australia, Canada și Noua Zeelandă, după brexit s-ar fi trezit votanții cu picioarele pe pământ
Așa, visează în continuare încă câteva cincinale de împliniri mărețe
”Alimente de bază pe rație, care am am trăit înainte de 89 știm de minunile alimentației raționale,”
E drept că citezi un articol din 2023, dar nu te împiedici tu de asemenea amănunte 😀
Nu există ”alimente pe bază de rație” în UK, asta e propagandă de cea mai joasă speță. Există uneori limitarea numărului de produse identice achiziționate, de exemplu poți să cumperi doar 3 caserole de salată, dacă e deficitară salata în acel magazin. Dar nu s-a întâmplat niciodată la zahăr, ulei, făină, carne etc.
UK a avut întotdeauna probleme cu fructele și legumele, atât ca producție proprie, cât și ca aprovizionare din import. Sunt produse perisabile și nu prea se produc în UK, fiindcă necesită multă muncă manuală și sunt ieftine la vânzare. În fiecare noapte, 7.000 de camioane vin pe feriboturi din Olanda, Spania și Maroc și aprovizionează UK cu fructe și legume. Dacă într-o noapte lipsesc 200 de camioane, dintr-un motiv sau altul, peste 3 zile un produs va fi deficitar într-un lanț de magazine și nu vei putea să cumperi decât 3 bucăți din el. Dacă vrei 6 bucăți, intri din nou în magazin și mai cumperi încă 3. Nu există ”rație”.
Ar fi bine sa veniți cu cifre și nu propaganda ieftina. Vreți sa spuneți ca azi economiile Franței (tara aflată în pre-faliment) sau Germaniei (tara care trece printr-o recesiune fără precedent) se tin mai bine decat UK? Faimoasa economie nemțească a crescut cu 2% cumparativ cu 2022 iar cea britanica cu peste 8%.
E drept ca inflația in UK este cu 0.7% mai mare decât în Germania si cu 0.1% mat mare decat in Franța, dar per total economia britanica s-a dezvoltat mai bine decar cea franceza sau nemțească.
Ma distrează argumentul lipsei de șoferi, ca și cum asta este marele aport de tehnologie de care s-a lipsit UK post Brexit.
„Câți din cei care merg la vot cunosc programele politice și doctrinele partidelor pe care le aleg ?”
Exact de asta se votează persoane în Statele Unite, nu liste de partid.
Lista de partid reprezintă deturnarea democrației, crearea unei aparențe de democrație, în care fiecare șef de partid își face o ceată. După criteriile lui, nu după votul electoratului.
Dincolo de asta, programele politice și doctrinele nu mai reprezintă nimic în zilele noastre. A se vedea ”conservatori” ca Angela Merkel și Boris Johnson. Importantă e persoana reală care votează în Parlament, iar acea persoană trebuie să obțină individual încrederea electoratului. Nu pe bază de programe politice și doctrine de partid.
Ca soluție practică, România ar trebui să adopte măcar sistemul electoral din Germania, tot ar fi un mare pas înainte. Să admitem că sistemul american trezește aversiune, doar pentru că e american. Deși nu ar fi rău deloc să fie aleși de către cetățeni procurorul-șef de la Parchetul local, președintele Judecătoriei și șeful IPJ.
Dar sistemul electoral din Germania tot e la ani-lumină de sistemul actual din România și nici nu poate fi contestat de ”pro-europeni”. Dacă se practică în Germania, ar fi cam greu de susținut că nu e destul de bun pentru România.
Nu sistemul american trezeste(-te!) aversiune, ci atacul asupra sistemului de valori american care a reprezentat US de la al doilea razboi incoace, dus de sectantii POTU(RS)S, infiltrati la varful curentului MAGA de tip Reagan.
Iar alegerile pe liste de partid din România sun perfect OK, așa e? ”Sistemul de valori american” a mai rămas nerezolvat în România. În rest, procurorii, judecătorii și șefii inspectoratelor de poliție sunt parfum, numai fraierii de americani consideră că ei trebuie aleși de cetățeni.
Cursul economiei mondiale este clar: concentrare.
Firmele mici si mijlocii nu mai pot face fata nici in tara, nici pe piata mondiala.
Daca firmele nu fuzioneaza pentru a aduna muschi (economici) si a putea tine un segment de piata reprezentativ, vor dispare. Inghitie de concurenta.
Vedeti Renault etc. Plus industria aviatica etc.
In fata acestei situatii, este absolut ridicol sa te opui. E ca si ala care a dat ordin sa fie biciuita marea.
Sunt aspecte neplacute, care trebuie tratate separat, dar cine se opune mersului economiei mondiale, va fi distrus.
Mai ales daca se opune cu armele.
Nu e de joaca.
Iar pentru tarile mici si mijlocii, sigura supapa este unirea in formatiuni suprastatale. Vor, nu vor, asta e.
Problema se pune doar pentru vechile imperii, care nu-si gasesc locul in conducerea lumii, prin arme si razboaie. Si incep sa se agite, doar, doar vor reusi sa pastreze privilegiile mai vechi. Nu vor reusi, chiar isi daca omoara toti cetatenii pe front si declanseaza razboiul final.
La fel, elitele nationaliste din tarile mici. Venind globalizarea, trec pe locul 2 si nu le convine. Se revolta fie deschis, politic, fie prin controlul aparatului represiv(Servizii, Justitie). In plus, sunt foarte multe forme de confluenta international/national in lupta impotriva globalizarii. Si asta tot globalizare este……..
Economia nu mai poate fi condusa din umbra de elita natioanla. Si asta ii enerveaza.
Aveti perfecta dreptate.
1. Cine nu intelege ca UE e ultimul colac de salvare al natiunilor europene, nu intelege ce inseamna scalarea in domeniul economic. De aia UE nu va cadea pentru ca inseamna pierderea cursei economice pentru tarile membre (daca iesirea Marii Britanii nu e un succes, la altii ce sa te astepti).
2. Asa zisa dictatura de la Bruxelles e o gogorita, nu sunt de pe Marte, ci au fost trimisi de statele membre (ipocrizia multora ce sustin asta se vede prin faptul ca pe de alta parte admira China si Rusia ca, vezi doamne, acolo se iau decizii si nu se gargariseste).
”UE e ultimul colac de salvare al natiunilor europene,”
Pentru cine nu era pe-aici înainte de alegerile din Germania din 2017: un articol de pe Deutsche Welle pretindea, nici mai mult nici mai puțin, că Merkel e singurul om de care depinde salvarea UE. Am comentat acid, comentariul nu a trecut de moderare pe Deutsche Welle, l-am publicat în alte locuri, a apărut până la urmă și pe Deutsche Welle, după care au fost închise complet comentariile pe Deutsche Welle.
Cu ce ”salvează” UE națiunile europene? Cu certificate de carbon? Nu e cam deplasat mesianismul ăsta?
Noi am fost sclavi, „ei” au fost stăpâni;
Noi am fost iobagi, „ei” au fost boieri, domnitori;
Noi suntem angajaţi, „ei” sunt „instituțiile, globaliștii, Bruxelles-ul, corporațiile.”
Aşa gândeşte „suveranistul”…