De la periferie la ancoră: cum privesc americanii poziția României la Marea Neagră
Din perspectiva americană, România este astăzi unul dintre aliații importanți ai Statelor Unite pe flancul estic al NATO. Departamentul de Stat o definește drept un aliat NATO solid, un actor regional relevant și un partener care și-a asumat un rol activ în apărarea colectivă, în securitatea Mării Negre și în consolidarea rezilienței europene.
Valoarea strategică a României este amplificată de poziția sa geografică: litoralul Mării Negre, apropierea de Ucraina și de Republica Moldova, precum și infrastructura militară care permite prezența și operarea forțelor americane și ale NATO. În această logică, România nu mai este privită ca o periferie a Europei, ci ca o platformă strategică a spațiului euro-atlantic în zona Mării Negre – o regiune care a devenit una dintre principalele zone de confruntare dintre Rusia și Occident.
Analizele americane nu se opresc însă la dimensiunea militară. Atlantic Council descrie România ca pe o „ancoră” stabilă a regiunii și subliniază combinația rară dintre apartenența simultană la NATO și UE, poziția la Marea Neagră, infrastructura de la Constanța, potențialul energetic și capacitatea de a contribui la securitatea regională. Din această perspectivă, România are potențialul de a deveni un nod important pentru transport, energie și comerț între Europa Centrală, Marea Neagră, Ucraina și Caucaz.
Pentru Statele Unite, miza este ca această poziție geografică să fie transformată într-o capacitate strategică reală: mai multă conectivitate, mai multă infrastructură militară și civilă, mai multă securitate energetică și mai multă integrare economică regională. Cu alte cuvinte, România deține o importanță geopolitică pe care dimensiunea sa economică și de influență regională nu o reflectă încă pe deplin.
Cel puțin acestea sunt concluziile din documentele oficiale: Strategia Departamentului de Stat pentru România și U.S. Security Cooperation with Romania – Department of State.
De la aliat de încredere la partener indispensabil – testul pe care Bucureștiul încă nu l-a trecut
SUA văd în România mai mult decât vede România în sine. Bucureștiul privește America în primul rând ca pe o garanție de securitate. Washingtonul caută un partener.
Dacă schimbăm unghiul și întrebăm cum se vede relația de la București, imaginea devine mai complicată și, tocmai de aceea, mai interesantă. Din sursele și declarațiile oficiale recente rezultă o asimetrie clară de percepție: România tratează Parteneriatul Strategic mai ales ca pe o asigurare de securitate, în timp ce încearcă abia acum să-l transforme într-un parteneriat economic și strategic mai larg. Strategia Națională de Apărare și vechiul Program de Guvernare (Bolojan) pun pe primul loc consolidarea Parteneriatului Strategic, prezența militară americană consistentă și cooperarea în domeniul apărării. Abia după aceea apar energia, proiectele nucleare, infrastructura critică, tehnologia și investițiile. Declarațiile oficiale recunosc, mai mult sau mai puțin deschis, problema: România are nevoie de investiții americane de ordinul zecilor de miliarde și trebuie să transforme relația de securitate într-una care să producă și dezvoltare economică.
Cu alte cuvinte, Bucureștiul știe că relația cu America este valoroasă, dar încă o gândește predominant prin prisma a ceea ce România primește — securitate, protecție, tehnologie militară, prezență strategică — și mult mai puțin prin prisma a ceea ce România poate oferi.
Aici apare problema fundamentală. La București există tendința de a supraestima importanța bilaterală a României pentru Washington. Un consilier prezidențial a formulat-o direct în 2026: România este relevantă pentru SUA, dar nu este „vitală”, iar centrul de greutate al strategiei americane s-a deplasat către Indo-Pacific. Analizele publice de la București arată, de asemenea, că România are încă prea puține lucruri concrete de pus pe masa negocierii în comparație cu Polonia sau cu marile puteri europene (care și-au învățat lecția) și că nu își construiește suficient de bine profilul în Statele Unite.
Paradoxul relației este, așadar, acesta: România consideră parteneriatul cu SUA fundamental pentru securitatea sa, dar Washingtonul nu poate considera România fundamentală pentru strategia sa globală. România devine importantă pentru America în măsura în care oferă ceva concret — poziție geografică, baze, infrastructură, energie, capacități militare, acces la Marea Neagră, stabilitate regională. De aici rezultă întrebarea esențială pentru București: cum transformă România statutul de „aliat de încredere” în statutul de „partener indispensabil”?
Heritage Foundation – România, partener esențial militar al NATO la Marea Neagră, dar frânată de instabilitatea internă
Raportul Heritage Foundation dedicat relației SUA–România descrie România drept unul dintre cei mai constanți aliați americani de pe flancul estic al NATO și un actor strategic important la Marea Neagră. Autorii consideră că poziția geografică, infrastructura militară, relația strânsă cu Statele Unite și orientarea ferm pro-occidentală îi conferă o importanță care depășește dimensiunea sa economică. România este prezentată ca un stat capabil să contribuie nu doar la propria apărare, ci și la securitatea regională, în special în contextul confruntării (sperăm că încă hibride) cu Rusia și al războiului din Ucraina.
Raportul subliniază însă o limită esențială: relația strategică nu poate fi susținută pe termen lung numai prin cooperare militară. Securitatea are nevoie de o bază economică solidă, iar România trebuie să ofere un climat mai predictibil pentru potențialele investiții americane. Una dintre principalele critici vizează exact diferența dintre potențialul strategic al României și capacitatea Bucureștiului de a-l valorifica. Heritage arată că investițiile americane greenfield au încetinit din cauza schimbărilor legislative frecvente și a instabilității coaliției de guvernare. Dacă România ar reduce instabilitatea legislativă, ar îmbunătăți predictibilitatea administrativă și ar continua reformele economice, relațiile economice bilaterale ar putea crește semnificativ.
În viziunea autorilor, România poate deveni un partener economic și strategic mult mai important pentru Statele Unite prin dezvoltarea infrastructurii, industriei de apărare, tehnologiei, securității cibernetice și a conectivității regionale. Energia — inclusiv potențialul de a deveni furnizor regional — este menționată ca unul dintre domeniile în care cooperarea americano-română poate produce efecte strategice clare, alături de apărare și infrastructură.
Mesajul central al raportului este limpede: România este deja un aliat militar important pentru Statele Unite, dar trebuie să devină și un partener economic și strategic mai puternic. Washingtonul ar trebui să sprijine această transformare, în timp ce Bucureștiul trebuie să-și consolideze instituțiile, infrastructura și mediul investițional. Pentru americani, miza nu este doar securitatea României, ci transformarea acesteia într-o adevărată ancoră la Marea Neagră – un stat capabil să genereze propria putere economică și militară și să contribuie mai consistent la securitatea regională.
Nuclear, gaz din Marea Neagră și independență energetică – ce așteaptă Washingtonul de la București
Heritage vede România ca pe un posibil furnizor regional de energie, iar această transformare este prezentată ca fiind în interesul direct al Statelor Unite. Raportul pornește de la ideea că securitatea militară a României nu poate fi separată de (cât de cât) independența sa energetică și că Washingtonul ar trebui să sprijine Bucureștiul în transformarea sa într-un furnizor de energie pentru Europa Centrală și de Sud-Est. În această logică, România trebuie să se îndepărteze de lanțurile de aprovizionare dependente de Rusia și China și să se integreze mai profund în piețele energetice și tehnologice americane.
Nuclearul este unul dintre pilonii principali ai acestei viziuni. Raportul consideră România o posibilă rampă de lansare pentru inovația nucleară americană, menționând explicit proiectul SMR de la Doicești și sprijinul acordat prin U.S. International Development Finance Corporation și Export-Import Bank. Aprofundarea cooperării nucleare americano-române poate contribui simultan la independența energetică a României, la creșterea economică și la transformarea țării într-un lider energetic regional.
Al doilea mare element este gazul din Marea Neagră. Heritage consideră capitalul american important pentru exploatarea rezervelor de gaze naturale din perimetrul Neptun Deep și leagă direct această exploatare de transformarea României într-un exportator net de energie către statele vulnerabile din regiune. Raportul propune intensificarea discuțiilor privind conectarea României la Vertical Gas Corridor, astfel încât gazul românesc să poată contribui la securitatea energetică a Balcanilor și a Europei Centrale.
Energia este plasată și într-un context mai larg: Marea Neagră reprezintă o infrastructură energetică strategică, prin care trec conducte de petrol și gaze, iar poziția României îi poate permite să devină un nod energetic regional. Heritage leagă explicit independența energetică, libertatea economică și securitatea națională și consideră că Washingtonul ar trebui să încurajeze investițiile private americane în infrastructura energetică românească. În această perspectivă este menționată și problema Carlyle – Petrotel, legată de tranzacția privind activele Lukoil, pe care raportul o consideră o piesă importantă a viitorului energetic al României.
Pentru Heritage, România nu trebuie doar să fie protejată energetic de Rusia; trebuie să devină ea însăși o sursă de securitate energetică pentru regiune.
Neptun Deep, SMR și Vertical Corridor – Independență energetică nu e suficientă, miza reală este puterea geopolitică
Energia românească – de la resursă națională la instrument geopolitic
Pentru Statele Unite, energia României începe să capete o semnificație care depășește problema aprovizionării interne. Washingtonul privește dezvoltarea infrastructurii energetice din România în contextul mai larg al securității energetice a Europei Centrale și de Est. Un exemplu clar este Vertical Gas Corridor. În februarie 2026, Departamentul american al Energiei a reunit oficialii din România, Bulgaria, Grecia, Moldova, Ucraina și Comisia Europeană pentru accelerarea proiectului, precizând explicit că dezvoltarea coridorului creează oportunități pentru extinderea exporturilor de LNG american către Europa Centrală și de Est. România nu apare, așadar, doar ca beneficiar al unei infrastructuri regionale, ci ca parte a unei arhitecturi care conectează gazul american cu piețele din Europa Centrală și de Sud-Est.
În această arhitectură, Neptun Deep poate schimba radical poziția României. Comisia Europeană estimează că România, primul producător de gaze al UE, urmărește să devină exportator net până în 2030, dezvoltarea Neptun Deep fiind elementul central al acestei transformări, cu primele livrări așteptate în 2027. ANRE descrie proiectul nu doar ca pe o exploatare a resurselor naționale, ci ca pe un punct de plecare pentru ca România să devină „exportator de securitate energetică în regiune”. Legătura cu Vertical Gas Corridor este esențială: gazul românesc poate alimenta piețele din nordul și sudul regiunii, în timp ce infrastructura coridorului permite accesul acestor piețe și la surse alternative, inclusiv LNG american. Se creează astfel o piață regională a gazului mai puțin dependentă de Rusia, în care România ocupă o poziție centrală.
Nuclearul: România ca platformă pentru tehnologia americană
Aceeași logică apare în cooperarea nucleară. Statele Unite nu tratează proiectul SMR din România doar ca pe un proiect destinat producerii de electricitate pentru consumul intern. Încă din 2021, Departamentul american al Energiei afirma că parteneriatul dintre NuScale și Nuclearelectrica ar putea poziționa România drept un potențial hub pentru producția de SMR în regiune. Ulterior, Departamentul de Stat a prezentat proiectul de la Doicești ca pe un model pentru implementarea tehnologiei nucleare americane în alte state europene și a subliniat rolul României ca centru regional de instruire și dezvoltare a competențelor nucleare.
Dacă România devine prima țară europeană care implementează un SMR american și, în paralel, dezvoltă competențe de operare, reglementare, instruire și mentenanță, ea poate deveni o platformă de multiplicare a tehnologiei americane în Europa Centrală și de Est. Nu mai este vorba numai despre câteva sute de megawați produși la Doicești, ci despre posibilitatea ca România să devină un centru regional pentru o tehnologie nucleară americană. Chiar Departamentul de Stat lega proiectul românesc de posibilitatea unor viitoare implementări în țările Inițiativei celor Trei Mări.
LNG american + gaz românesc + nuclear american
Privite împreună, aceste proiecte conturează o arhitectură energetică mult mai interesantă decât simpla cooperare bilaterală. Neptun Deep oferă gaz românesc; Vertical Gas Corridor creează infrastructura regională; LNG-ul american oferă o sursă alternativă de import; iar tehnologia nucleară americană poate contribui la producția de electricitate cu emisii reduse. În paralel, România este conectată prin proiectele europene de interconectare la piețele energetice din Bulgaria, Ungaria, Moldova și Ucraina. Comisia Europeană arată că România dispune în prezent de aproximativ 4.000 MW capacitate de interconectare electrică și urmărește creșterea acesteia la 7.000–8.000 MW până în 2030.
Această perspectivă este confirmată și de modul în care EXIM Bank al Statelor Unite își definește în 2026 cooperarea cu România. Instituția americană menționează explicit, între prioritățile discutate cu Bucureștiul, dezvoltarea energiei nucleare, infrastructura LNG și gazelor naturale și conectivitatea regională. Din perspectiva instrumentelor economice ale SUA, aceste domenii nu sunt proiecte izolate, ci fac parte din aceeași categorie de infrastructură energetică și conectivitate cu relevanță strategică.
Miza geopolitică
De aici rezultă o concluzie importantă pentru relația SUA–România. Washingtonul nu are nevoie ca România să fie doar independentă energetic; are interesul ca România să devină un nod energetic regional. Diferența este fundamentală. Independența energetică rezolvă o problemă națională. Un nod energetic regional produce putere geopolitică.
România poate combina trei avantaje: resursa proprie de gaze din Marea Neagră, poziția geografică între Marea Neagră și Europa Centrală și accesul la tehnologia și capitalul american. Dacă aceste elemente sunt legate prin infrastructură — conducte, interconectări electrice, terminale, depozite, centrale și rețele — România poate trece de la statutul de consumator și importator regional la cel de furnizor de securitate energetică pentru regiune. Iar acest lucru este exact ceea ce transformă energia dintr-o politică sectorială într-un instrument de politică externă.
Coridorul Vertical se extinde spre Balcanii de Vest: România, mai aproape de statutul de nod energetic regional
Pe 4 septembrie 2026, la Salonic, Coridorul Vertical a făcut un nou pas strategic. În cadrul Forumului de Energie din Europa de Sud-Est, operatorii sistemelor de transport al gazelor din România, Grecia, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Ucraina și Republica Moldova au semnat Memorandumul de Înțelegere pentru extinderea Coridorului Vertical către Balcanii de Vest, prin includerea operatorilor din Serbia și Macedonia de Nord. La ceremonie au participat miniștri ai energiei din regiune, conducătorii operatorilor de transport, precum și reprezentanți americani la nivel înalt, inclusiv Joshua Volz, trimisul special pentru integrare energetică al Departamentului pentru Energie al SUA.
Semnalul este important: ceea ce a început ca o inițiativă pentru conectarea sistemelor de gaze din Grecia, Bulgaria, România și Ungaria evoluează într-o platformă energetică regională, cu ambiția de a lega Europa de Sud-Est și Centrală de Balcanii de Vest și de a crea fluxuri bidirecționale între aceste piețe. Transgaz definește noua etapă prin obiective clare: diversificarea surselor și rutelor de aprovizionare, reducerea dependenței de gazul rusesc, creșterea rezilienței infrastructurii și integrarea piețelor regionale.
Pentru România, miza este însă mult mai mare decât simpla participare la un proiect regional de infrastructură. Coridorul Vertical poate deveni infrastructura prin care România își transformă gazul din Marea Neagră într-un instrument de putere regională. Prin conectarea sistemului românesc cu Grecia și, implicit, cu terminalele de LNG din Grecia, cu Republica Moldova și Ucraina în est, iar spre nord cu Ungaria, Slovacia și mai departe cu piețele din Europa Centrală, se construiește o rețea capabilă să transporte gaz în mai multe direcții, în funcție de necesitățile pieței. Extinderea spre Serbia și Macedonia de Nord adaugă acum o nouă dimensiune a Balcanilor de Vest.
În această configurație, Neptun Deep nu mai este doar un proiect românesc de exploatare a gazelor, iar Coridorul Vertical nu mai este doar o conductă sud–nord. Împreună, ele pot transforma România într-un nod energetic regional, capabil să contribuie la securitatea energetică a Europei de Sud-Est și Centrale. Prezența reprezentanților americani la ceremonia de la Salonic subliniază și dimensiunea geopolitică a acestei infrastructuri: Coridorul Vertical devine o interfață între gazul românesc din Marea Neagră, LNG-ul care intră prin Grecia și piețele europene care încearcă să elimine dependența de Rusia. Dar un singur pas nu este suficient, uitându-ne la trecutul apropiat!
Oportunități ratate, sistem vulnerabil, mesaje contradictorii – de ce România nu a reușit să transforme avantajul energetic în putere regională
România cere Statelor Unite să o trateze ca pe un partener strategic, dar în ultimii ani a transmis investitorilor americani mesaje contradictorii, și-a redus capacitățile energetice într-un moment de război la graniță și nu a reușit să transforme avantajul său geografic și resursele energetice într-o capacitate regională de putere.
Relația energetică cu SUA înseamnă oportunități ratate
România a avut în ultimii 15 ani câteva dintre cele mai importante oportunități de a construi o relație energetică strategică cu Statele Unite și a reușit, în schimb, să transmită investitorilor americani un mesaj de instabilitate și impredictibilitate. Cazul Chevron este emblematic: compania americană a renunțat în 2015 la proiectul de explorare a gazelor de șist din România, după ani de controverse și proteste – azi demonstrate ca fiind acțiuni hibride rusești. Cazul ExxonMobil este și mai relevant: gigantul american a decis să își vândă participația de 50% din Neptun Deep, iar tranzacția către Romgaz a fost aprobată în 2022. Practic, România a reușit performanța paradoxală de a avea în Marea Neagră una dintre cele mai importante resurse de gaze din Europa și, simultan, de a pierde compania americană care investise ani și sute de milioane de dolari în dezvoltarea proiectului.
Mai grav este că aceste episoade au produs un efect reputațional care depășește fiecare proiect în parte. Pentru Washington și pentru companiile americane, problema României nu a fost niciodată lipsa resurselor, ci capacitatea statului român de a oferi stabilitate legislativă, predictibilitate fiscală și continuitate strategică. Astăzi, paradoxul este aproape perfect: după ce România a făcut extrem de dificilă relația cu Chevron și ExxonMobil, Bucureștiul încearcă să atragă din nou capital și tehnologie americane în nuclear, SMR, LNG și gaze. Faptul că această nouă cooperare trebuie construită după experiențele negative ale deceniului trecut arată cât de mult a costat România propria lipsă de consecvență.
Șapte ani de politică energetică dezastruoasă
Dacă vrem să judecăm performanța politică, trebuie să privim și cine a avut responsabilitatea directă asupra sectorului. Din noiembrie 2019 până în iunie 2023, Ministerul Energiei a fost condus de Virgil Popescu, iar din iunie 2023 până în iunie 2025 de Sebastian Burduja, ambii membri PNL. Vorbim despre aproape șase ani consecutivi în care liberalii au avut conducerea Ministerului Energiei, inclusiv în perioada în care România a traversat criza energetică europeană declanșată de războiul din Ucraina. În aceeași perioadă, liberalii au avut și o influență importantă asupra conducerii autorității de reglementare: George Niculescu, fost secretar de stat în Ministerul Energiei și membru PNL, este președintele ANRE din aprilie 2023.
Rezultatul poate fi judecat mai puțin după discursurile politice și mai mult după starea sistemului. România a intrat în 2026 cu un sistem energetic care continuă să aibă un deficit de capacități dispecerizabile, probleme de rețea, capacități de stocare insuficiente și o dependență tot mai mare de importuri în anumite intervale. Comisia Europeană constată că România a făcut doar progrese limitate în extinderea regenerabilelor și că rămân necesare investiții importante în rețele și interconectări. În 2025, prețul mediu angro al electricității din România a fost de 110 euro/MWh, al patrulea cel mai ridicat din UE. Iar în vara lui 2026, statul a ajuns să prelungească măsurile speciale pentru siguranța SEN din cauza deficitului de producție dispecerizabilă în orele de vârf și a riscului limitării importurilor.
Război la graniță, sistem energetic tot mai vulnerabil
Războiul din Ucraina a început în februarie 2022 și a schimbat radical paradigma energetică europeană. Pentru România, faptul că principala zonă de risc militar se află la câteva sute de kilometri de București și că Marea Neagră a devenit un teatru strategic ar fi trebuit să producă o mobilizare fără precedent pentru consolidarea infrastructurii energetice. În schimb, România a continuat să piardă capacități convenționale înainte ca noile capacități, stocarea și rețelele să fie suficient dezvoltate. OUG 108/2022 a stabilit eliminarea treptată a capacităților pe cărbune, iar calendarul prevedea scoaterea din exploatare a unor capacități importante, în paralel cu procesul de tranziție energetică. Problema nu este existența tranziției, ci succesiunea ei: România a retras sau a redus capacități ferme înainte ca sistemul să dispună de suficientă producție alternativă, stocare și flexibilitate. Amatorism!
Ironia este că exact în perioada în care securitatea energetică trebuia să devină o prioritate strategică absolută, vulnerabilitățile sistemului au devenit mai vizibile. În 2024 România a devenit importator net de electricitate, iar în 2025 prețul angro mediu a ajuns la 110 euro/MWh. În 2026, situația a devenit și mai tensionată: seceta și nivelul scăzut al Dunării au afectat hidrocentralele și chiar funcționarea centralei nucleare de la Cernavodă, încă închisă, iar Guvernul a recunoscut oficial că principala vulnerabilitate a sistemului electroenergetic este deficitul de producție dispecerizabilă în intervalul 18:00–22:00, coroborat cu posibilitatea limitării importurilor. Cu alte cuvinte, după mai bine de patru ani de război la graniță, România nu are doar o problemă energetică; are o problemă de securitate națională energetică.
Problema României nu este că nu are avantaje geopolitice. Problema este că le administrează sectorial: Marea Neagră este problema Apărării, Constanța este problema Transporturilor, gazul este problema Energiei, Ucraina este problema Externelor, iar Dunărea este problema infrastructurii. Pentru Washington, toate acestea sunt însă aceeași problemă: poziția strategică a României.
Washingtonul vede nodul strategic al Europei de Sud-Est. Bucureștiul încă nu
România are o poziție pe care Bucureștiul nu știe încă să o transforme în putere.
Primul avantaj este poziția la Marea Neagră. Pentru București, litoralul rămâne în primul rând o frontieră și o zonă de securitate. Pentru Washington, el reprezintă o piesă a arhitecturii de securitate euro-atlantice. Departamentul de Stat american spune explicit că poziția strategică a României la Marea Neagră și frontiera cu Ucraina fac din România un aliat-cheie în sud-estul Europei. În dialogul strategic americano-român, SUA au subliniat și rolul României în libertatea navigației, dezvoltarea capacităților de tranzit și securitatea regiunii. Pentru Washington, România este astfel mai mult decât „o țară riverană”: este unul dintre puținele puncte prin care NATO poate proiecta simultan securitate spre Ucraina, Balcani și Caucaz. România deține aici un avantaj geopolitic pe care nu l-a transformat încă într-o adevărată strategie de putere la Marea Neagră.
Al doilea avantaj este combinația Constanța – Dunăre – Ucraina. România controlează, prin infrastructura sa portuară și fluvială, una dintre puținele axe prin care Ucraina poate rămâne conectată la economia europeană în condițiile războiului. Statele Unite au evidențiat explicit importanța porturilor românești de la Marea Neagră și de pe Dunăre pentru comerțul ucrainean și au salutat extinderea capacității de tranzit prin Canalul Sulina. Pentru americani, această infrastructură nu este doar logistică: este o rută strategică de reziliență, capabilă să lege Ucraina de piețele occidentale și să ocolească infrastructura controlată sau amenințată de Rusia. Dacă peste această axă se suprapun energia din Marea Neagră, Coridorul Vertical, infrastructura feroviară și rutieră și reconstrucția Ucrainei, România poate deveni poarta economică dintre Ucraina și Europa Centrală. Bucureștiul discută însă prea puțin despre acest avantaj ca despre o formă de putere geopolitică românească.
Al treilea avantaj este poziția de intersecție între patru spații strategice: Europa Centrală, Balcanii, Marea Neagră și Ucraina – Republica Moldova. Analizele americane tratează Marea Neagră drept un nod între Europa, Caucaz, Mediterana orientală, Orientul Mijlociu și Asia, iar România este unul dintre principalii aliați occidentali situați pe această intersecție. Aici se află poate cel mai mare avantaj nevalorificat al României: nu trebuie să fie cea mai mare țară din regiune pentru a deveni una dintre cele mai importante. Are simultan acces la Marea Neagră, Dunăre, frontiera estică a NATO, Ucraina, Republica Moldova, Balcanii și piețele Europei Centrale. Dacă adăugăm gazul din Neptun Deep, energia nucleară, Coridorul Vertical, portul Constanța, infrastructura militară și poziția în NATO, rezultă ceva ce Bucureștiul încă nu formulează suficient de clar: România poate deveni nodul strategic al Europei de Sud-Est. Washingtonul vede deja fragmentele acestei imagini; problema este că România încă nu le-a pus într-o singură strategie națională.
Stabilitatea instituțională – activul geopolitic pe care Bucureștiul încă îl subestimează
Raportul Heritage Foundation nu este un document oficial al administrației Statelor Unite și nu reprezintă, prin el însuși, politica externă a Washingtonului față de România. Ar fi însă o eroare să fie tratat ca o simplă analiză de think-tank. Heritage face parte din ecosistemul intelectual și politic conservator american, iar ideile formulate în astfel de documente pot alimenta dezbaterea de la Washington, pot influența prioritățile unor oameni politici și pot ajunge, în anumite condiții, să se regăsească în politicile administrației. Pentru București, mesajul raportului ar trebui, prin urmare, să fie mai important decât statutul său formal: americanii văd în România un potențial strategic, economic și energetic pe care România însăși nu pare încă să-l înțeleagă și să-l valorifice pe deplin.
Politicienii români care vor prelua guvernarea trebuie să înțeleagă că relația cu Statele Unite nu poate fi construită prin schimbarea permanentă a oamenilor, a priorităților și a proiectelor. În energie, mai ales, proiectele strategice au orizonturi de 10, 20 sau 30 de ani, în timp ce România continuă să le gestioneze după cicluri politice de câteva luni sau câțiva ani. Dacă Bucureștiul vrea să convingă Washingtonul că este un partener predictibil, atunci trebuie să înceapă prin a fi predictibil acasă. De aceea, până la următoarele alegeri, ar fi rațional ca echipele de conducere ale Ministerului Energiei și ANRE (unde este necesară o schimbare din temelii), ministrul și secretarii de stat responsabili de proiectele strategice plus președintele ANRE – să beneficieze de stabilitate, indiferent de calculele politice de partid. Nu este vorba despre protejarea unor persoane, ci despre păstrarea continuității proiectelor și a dialogului cu partenerii externi.
România trebuie să-și adapteze strategia energetică și nu își mai poate permite să o schimbe odată cu schimbarea ministrului. Neptun Deep, Coridorul Vertical, cooperarea nucleară, SMR-urile, infrastructura de gaze, interconectările și investițiile americane au nevoie de continuitate, expertiză și predictibilitate. În relația cu Washingtonul, fiecare schimbare de echipă produce nu doar o reorganizare administrativă la București, ci și un nou semnal (negativ) transmis investitorilor și partenerilor americani. Iar într-un moment în care România încearcă să transforme relația strategică cu SUA într-una și economică – oficialii români vorbesc chiar despre atragerea unor investiții americane de ordinul zecilor de miliarde de dolari – stabilitatea instituțională devine ea însăși un activ geopolitic.
România are resurse, poziție geografică, infrastructură și o relație privilegiată cu Statele Unite. Ceea ce îi lipsește este o strategie care să le pună împreună. Iar primul semn că Bucureștiul a înțeles ceea ce Washingtonul vede deja ar fi simplu: să înceteze să mai trateze energia ca pe o succesiune de mandate politice și să înceapă să o trateze ca pe o politică stabilă și predictibilă de securitate națională.
