De la „elemente nesănătoase” la „naționalism sănătos”

Discuția intelectuală despre naționalismul românesc nu a început cu Nicușor Dan, ea a căpătat însă progresiv din ce în ce mai multă vizibilitate în publicul larg pe măsură ce în calitate de președinte, Dan și-a arătat dacă nu simpatiile cel puțin toleranța crescută pentru expresii politice de ieri și de azi din dreapta conservatoare românească. Sintagma prezidențială a „naționalismului sănătos” a constituit un moment de apogeu în discuția recentă despre trecutul nostru totalitar, mai ales pentru apariția inedită a adjectivului medical sănătos, care a simplificat mult dilema cei mai urgentă: cu ce măsurăm naționalismul?. 

De la pupitrul Catedralei Mântuirii Neamului, președintele N. Dan le-a recomandat tinerilor ortodocși să practice un „naționalism sănătos”. Formula a făcut carieră: în câteva ore unii au primit-o ca pe o vitamină, alții au văzut în ea un diagnostic cu urmări tragice. Tentația depistării „defetiștilor”, „demagogilor” și „fariseilor” din discursul de la Catedrală deschide o cale periculoasă, căci presupune existența unui criteriu maestru cu care împărțim naționalismul bun de cel cu neghină, respectiv cu care o să-i putem prinde pe adversarii noștri politici, oricând când vom aveam nevoie.

Ideea că „naționalismul sănătos” – împreună cu frații săi, „naționalismul constructiv”, „creator”, „curat”, „luminat” – a fost normalizat de unii politicieni români mainstream în anii 1930 ca reacție la ultranaționalismul epocii aceleia pare ușor de înțeles, mai ales în după brusca revelație a AUR-ului crescut în sondaje. Alți comentatori au găsit filiația naționalismului nicușorist în dreapta ortodoxistă de după 1990. Dorin Dobrincu observa recent că ceaușismul a hibridizat ideile extremei dreapta interbelice, esența acestora nepărăsind de fapt imaginarul politic comunist românesc. Pentru a verifica prezența naționalismului la nivelul discursului oficial din perioada noastră comunistă am răsfoit documentele partidului comunist din ilegalitate (1917–1937), rezoluțiile și rapoartele PMR din epoca Gheorghiu-Dej, cele 31 de volume de cuvântări ale lui Ceaușescu, congresele, conferințele și programele de partid până în 1989, în total 9.5 milioane de cuvinte (lingvistica corpusurilor).

Comunismul s-a ferit să folosească pozitiv cuvântul „naționalism” și rar s-a referit la „sănătatea” cetățenilor români. Cele două cuvinte, „naționalism sănătos” nu au stat niciodată împreună în lexiconul său. În tot corpusul, cu golul anilor 1938–1948, nu am dat direct nici de „naționalism sănătos”, nici de „patriotism sănătos”, nici de „națiune sănătoasă”. În peste șapte decenii de discurs comunist, „naționalistul” n-a primit niciun adjectiv de bine: a fost ba „burghez”, ba „reacționar”, „îngust”, „strâmt”, „local”, „războinic”. Niciun „constructiv”, „creator” sau „luminat” nu i s-a lipit.

Adjectivul „sănătos”, spuneam, are însă o biografie interesantă. În anii de început și de ilegalitate, între 1917 și 1937, „sănătos” a fost cuvântul epurării. Partidul caută „elemente sănătoase proletare”, „cadre sănătoase”: „Cum dintr-un organism sănătos trebuie tăiată cangrena, tot astfel și muncitorimea trebuie să taie din propriul său trup, din propriile sale rânduri elementele străine.” Aproape șase din zece utilizări ale lui „sănătos” sunt așa în această perioadă. Sănătatea e o linie de demarcație: noi suntem cei curați, ceilalți – boala.

După 1965 intră pe secție Nicolae Ceaușescu. Două treimi din utilizările lui „sănătos” descriu acum „relații pe baze noi, sănătoase” între state, „însănătoșirea climatului internațional”, o „atmosferă politică internațională sănătoasă”. August 1968 pornește cu inflația vocabularului independenței, al neamestecului. „Sănătoasă” e acum o ordine a lumii în care fiecare stat e stăpân în casa lui. Apoi, în perioada 1971–1980 lui Ceaușescu interesul pentru sănătatea internațională îi scade la 34%, iar în anii ’80 la 8%, pe fondul problemelor din propria bătătură. Astfel, sfârșitul anilor 1980 aparține biopoliticii: odată cu alimentația științifică și înăsprirea condițiilor pentru avort, apar din ce în ce mai mult în discursul oficial „copii sănătoși”, „tineretul sănătos”, „familia sănătoasă”, în fine – un întreg „popor sănătos”. Sănătatea ajunge acum în corpus mai aproape decât oricând de conceptul de anii 1930 al corpului-națiune, un organism care trebuie să crească hiperbolic, întru „întărirea sănătății și vitalității națiunii noastre”. S-ar putea spune, dacă în anii 1930, „sănătos” a despărțit proletarul de „elementul străin”, în 1968 statele „suverane” sunt separate clinic de cele „imperialiste”, în 1982 poporul cel „viguros” stă departe de impura și apoi decadenta lume occidentală.

Ce anume e declarat „sănătos”: partidul și cadrele sale (Ante PMR), relațiile dintre state (PCR1, 1965–1971), trupul poporului (PCR3, 1981–1989). Sursa: corpus PCdR–PMR–PCR, 9,5 milioane de cuvinte; calculele autorului.

Desigur, în plin național-comunism, regimul se declara o democrație iar pentru a putea face asta cuvintele au fost distorsionate mai tare decât oricare contorsionare imaginabilă. Orice este contrariul la tot, dacă interesele partidului-stat o cer. În 28 noiembrie 1968 Ceaușescu spunea, în stil Farfuridi: „dacă această dorință de a construi comunismul în România este naționalism, da, suntem asemenea naționaliști. (Aplauze). Noi considerăm însă că aceasta nu este naționalism”. Formula revine, cu variații, până spre sfârșitul anilor 1970: „aceasta nu înseamnă nici naționalism, nici îngustime națională” (1971), „adevăratul patriotism nu numai că exclude naționalismul și reclamă internaționalismul” (1969), „acest așa-zis naționalism” (1975). Aproape o treime din ocurențele cuvântului „naționalism” între 1965 și 1980 sunt deziceri de acest fel. Conținutul național e revendicat, eticheta „naționalism” e refuzată. Rolul pozitiv îl primește alt cuvânt: „patriotism”. Patriotismul adună toate adjectivele bune: „socialist”, „revoluționar”, „fierbinte”, „înflăcărat”. Avem, așadar, în istoria ultimilor două rețete pentru a gestiona relația cu naționalismul radical, care nu dispare niciodată în istoria noastră modernă. Rețeta interbelică păstrează cuvântul și îl dezinfectează, rețeta ceaușistă păstrează conținutul ștergând cu îndârjire eticheta.

O observație secundară pe marginea analizei corpusului avut în vedere aici, dar care are o importanță majoră pentru noi astăzi: în istoria ultimului secol, atunci când a apărut în discursul oficial, termenul „sănătos” nu a descris niciodată o stare neutră, ci a trasat granițe dintre cele mai nefaste. Președintele României nu ar trebui să ne pună să alegem între naționalisme sănătoase ori bolnave, ci să plece de la convingerea că suntem toți – în fine, cei mai mulți – cetățeni uniți de valori constituțional-democratice.