1.Răni încă sângerânde
Matei Vișniec a scris piesa care la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași se joacă cu titlul Femeia, câmp de luptă în anul 1996. An în care războaiele cu caracter inter-etnic din fosta Iugoslavie erau încă de o traumatizantă actualitate. Deși, oficial, era deja pace, o pace consfințită de acordurile de la Dayton. Piesa care s-a jucat la noi sub diverite titluri ( cuvinte precum sex, femeie, luptă, război reprezentând totuși o permanență) era un text scris sub semnul urgenței. După mărturisirile dramaturgului însuși, reiterate într-o mărturisire inclusă în bogatul, foarte bine realizatul caiet de sală al spectacolului ieșean, caiet întocmit de Cristina Rădulescu, Femeia, câmp de luptă s-a născut cumva și dintr-un amestec personal de durere, de frustrare și de neputință. Matei Vișniec, pe atunci încă ziarist la secția emisiunilor pentru România ale Radio France Internationale, relata zilnic despre ceea ce se întâmpla într-un loc din Europa ce nu era decât la două ore distanță de zbor cu avionul de Paris. Gazetarul rostea aproape zilnic cuvinte precum Srebrenica, Ratko Mladić, Radovan Karadžić, Forțe de menținere a Păcii, Națiunile Unite, morți, violuri, genocid, dar, practic, nu putea făcea nimic.
Din complexul amestec de sentimente amintit mai sus s-a născut o piesă centrată pe întâlnirea în condiții tragice dintre Dorra, o femeia violată de cinci bărbați în Bosnia, femeie al cărei pântece devenise un fel de groapă comună, și Kate, o psiholoagă americană cu un doctorat în psihanaliza lui Freud. Kate examinează exact din perspectiva și cu instrumentele oferite de psihanaliza lui Freud violul transformat în armă de luptă în războaiele moderne. Întocmește conștiincios foi de observație. Încearcă să se apropie profesional, să înțeleagă și să aline suferința Dorrei. Înainte, ea însăși a clacat psihic în timp de însoțea în echipe ce căutau, dezgropau și identificau morții din gropile comune.
În varianta mai complexă a piesei, cea de la care a pornit dramaturgia întocmită de Diana Nechit pentru spectacolul ieșean, spectacol regizat de Botond Nagy, un loc aparte este deținut de investigarea trecutului Dorrei și al familiei sale, familie cu origini irlandeze, cu un bunic care a fost o viață întreagă cioplitor în piatră. Aceasta, deși a hotârât să își părăsească Irlanda natală tocmai din cauza excesului de piatră. În felul acesta în spectacol se întâlnesc, uheori chiar se înfruntă nu doar două femei, ci și două traume încă sângerânde. Totul în spațiul aparent stenic, chiar idilic, situat la întâlnirea dintre neutra Elveție și mereu războinica Germanie. Pe malul lacului Konstanz, acolo unde se află un sanatoriu de recuperare psihitriatrică. Un pat, o masă, câteva scaune se află în prim-planul decorului datorat lui Raul Cioabă. În cel de-al doilea plan, delimitat de un imens ecran din folie transparentă se află flori, vegetație. Sunt și câteva oglinzi pe laterală. În care se reflectă chipuri. În acest spațiu conceput, cum spuneam, în două planuri, valorate de light și video-design-ul creat de Cristian Niculescu, completat percutant de ceea ce se denumește prin sintagma de scenografie muzicală, una complexă, acaparatoare, datorată lui Claudiu Urse, evolueză relația dintre cele două femei. Care începe printr-un refuz și prin tăcerea Dorrei, continuă prin confruntări verbale foarte adesea violente, printr-un joc de-a șoarecele și pisica și ajunge la apogeu prin dezbaterea legată de maternitate și de viitorul copilului zămislit ca rezultat al violului.
Există în spectacol un nivel al prezentului și al realului, dublat de unul al memoriei și câteodată, foarte adesea chiar, al coșmarului. În spatele ecranului, irump periodic imaginile violatorilor, chipuri ale soldaților morți și îngropați în gropi comune, întrupări multiplicate la cinci ale copilului încă nenăscut ce își cere deja drepturile. Toate căzând în sarcinile actorilor (cred, în devenire) Dragoș Codrescu, David-Daniel Deca, Aurelian Deca, Aurelian Iordache Alexandru Lilă și Matei Olteanu și a extrem de percutantei coregrafii propusă de Alice Vecliche.
Există în spectacolul regizat de Botond Nagy o suită întreagă de metafore și de imagini-cheie. Precum aceea a îngerului cu aripi albastre, un înger deopotrivă al morții și al războiului, laleaua ascunsă în țeava unei puști. Pe ecran apar o seamă de cuvinte-cheie, toate în limba engleză. Cuvinte precum anger, shame, hope.
Cred însă că cea mai importantă idee regizorală constă în multiplicarea la trei a lui Kate. Care este interpretată de trei actrițe foarte bine alese. Aparent asemănătoare și totuși extrem de diferite. Diana Roman, care cântă și la pian, cântă și cu vocea, Livia Iorga și Mălina Lazăr. Care se luptă, se pliază, se disociază pentru ca, spre final, să se asocieze Dorrei, excelent interpretată de Andreea Boboc.
Femeia-câmp de luptă de la Naționalul ieșean este a treia întâlnire artistică dintre Matei Vișniec și Botond Nagy. Ea vine după spectacolul cu Întoarcerea acasă de la Teatrul și din Suceava și după Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals de la Teatrul Național din București. Spectacolul de acum este, clar, o reușită. Și-de ce nu?- un îndemn la recidivă.
Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași
FEMEIA-CÂMP DE LUPTĂ de Matei Vișniec
Dramaturgia: Diana Nechit
Regia: Botond Nagy
Decorul: Raul Cioabă
Costume: Ioana Ungureanu
Scenografia muzicală: Claudiu Urse
Coregrafia: Alice Veliche
Light&video design: Cristian Niculescu
Cu: Andreea Boboc (Dorra), Diana Roman (Kate 1), Livia Iorga (Kate 2), Mălina Lazăr (Kate 3) și Dragoș Codrescu, David-Daniel Deca, Aurelian Deca, Aurelian Iordache, Alexandru Lilă, Matei Olteanu (Fantomele soldaților morți)
2.O viață
Mai sunt foarte puține minute până la ora 7. Oră la care trebuie să înceapă spectacolul cu piesa Confesiuni de Peter Zeldin, de foarte puțină vreme intrat în repertoriul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț.
Liniștea s-a instalat pe holuri. S-a încheiat și cel puțin bizara ceartă (mă rog, o discuție mai animată) consumată în foaier, ceartă izbucnită între cele numite Mădălina (Cristina Ciulei) și Ioana (Smaranda Mihalache). Sincer să fiu, mi-a scăpat motivul în virtutea căruia a început disputa celor două fete fistichiu îmbrăcate, o dispută anume plasată la vedere spre a face deliciul spectatorilor. Știu doar că nici una dintre protagoniste nu a făcut economie de acuze.
Acum însă e deja liniște și în sală. Publicul așteaptă bătaia gongului și anunțurile de început. Cele legate de telefoanele mobile și de filmarea și fotografierea unor scene. Iată însă că apare pe neașteptate o femeie. Proaspăt coafată, purtând o superbă rochie de seară.Se așază în primul rând, schimbă câteva cuvinte cu vecina ei de scaun.
Spectatorii cu vechi state de serviciu mai mult ca sigur că au recunoscut-o în femeia respectivă pe Virginia Rogin. Actrița ale cărei începuturi în carieră sunt strânse legate de Teatrul Tineretului. Pe scena căruia a evoluat de la absolvirea IATC-ului și până în anul 1981. Spectatorii ceva mai tineri poate că au văzut-o doar cu ocazia turneelor Teatrului Odeon. Trebuie că și-o amintesc în rolul Fraulein din Gaițele, spectacol regizat de Alexandru Dabija. Care a debutat și el tot la Piatra Neamț. Gina Rogin a revenit acum în orașul debutului, iar în spectacolul montat aici de Horia Suru o joacă pe Alice. Alice matură. Alice senioară. Alice ne cere permisiunea să ne spună o poveste. Aceea a primei întâlniri cu tatăl revenit din război. În care și Australia a fost parte. Tatăl fiind bărbatul în carne și oase ce nu părea a avea nimic în comun cu tatăl din fotografie. De fapt, fotografia aceea a ținut o bună bucată de vreme loc de tată. Alice mai formulează o rugăminte. E cum nu se poate mai conștientă că existența ei a fost una oarecare. Că, la o adică, nu ar prea avea ce să ne spună. Și totuși ține să facă. Ne roagă să o însoțim în lumea ei. Să nu o lăsăm singură. Are nevoie de asta. Ține morțiș să înțeleagă și să ierte. Urcă pe scenă și devine protagonistă și martoră. Organizează un spectacol. Acela al recuperării, al înțelegerii și al iertării. Pe Alice tânără o va juca actrița Cătălina Bălălău. Alice senioara, adică Virginia Rogin, își va face periodic apariția. Cel mai adesea doar observă. Uneori, în câteva momente cheie, va prelua și continua unele replici. Le va filtra conținutul din perspectiva vârstei. Preluarea e cum nu se poate mai firească. Și aceasta fiindcă relația de colaborare dintre cele două actrițe este perfectă. Meritul lor și, desigur, meritul regizorului Horia Suru. Mai încolo o vom vedea pe Alice în chip de mamă. Mama lui Alex (Florin Hrițcu).
Până acolo însă mai este. Iar adevărata poveste a lui Alice începe din anul 1959. Anul în care a absolvit liceul. Nu, nu a fost deloc o elevă strălucită. Și i s-a tot repetat asta. Ea însăși a lăsat impresia că ar accepta verdictul,. Mai nimeni, nici măcar părinții (Elena Popa și Mircea Postelnicu), nu vedeau în ea o posibilă femeie de carieră. Toți cei din jur o socoteau o mediocră. Nu era talentată decât la desen. Așa că nu a surprins pe nimeni eșecul ei din anul întâi de facultate. Un eșec aflat cumva în firescul lucrurilor. Căruia i-a urmat un nou eșec. Acela din căsătoria cu George (Mircea Postelnicu).O căsătorie ticluită de părinți. Prietenele, prietenii, cunoștințele mai mult sau mai puțin întâmplătoare (Mircea Postelnicu, Elena Popa, Daniel Beșleagă, Bogdan Ifodi, Valentin Florea, Corina Grigoraș, Cătălina Eșanu, Macrina Bîrlădeanu) vedeau în ea un om de mâna a doua. Tratat ca atare la petreceri. Ironizat, exclus din conversațiile despre nocivitatea comunismului sau despre feminismul din cărțile lui Simone de Beauvoir. Compătimit din complezență atunci când a fost victima unui viol. Și totuși, Alice nu s-a lăsat învinsă. S-a reînscris la Universitate, a urmat cursurile profesorului Iosif (Valentin Florea) pe care l-a uimit cu ceea ce știa despre scrierile lui D. H. Lawrence. În totală opoziție cu Mădălina și Ioana. A descoperit legătura dintre sociologie și artă. A nutrit ambiția de a scrie o carte. S-a salvat, a supraviețuit prin artă.
Supraviețuirea prin artă, refuzul capitulării reprezintă temele principale ale piesei Confesiuni datorată dramaturgului Alexander Zeldin. Un adevărat cetățean al lumii. Care, aflăm din caietul de sală întocmit de Raluca Naclad, pentru scrierea piesei a purtat lungi discuții cu mama sa și cu alte câteva femei în vârstă, Acestor teme li s-a adăugat aceea a ciclicității istoriei și aceea a importanței memoriei. A importanței ei ca și a dreptului la memorie. Ea fiind cea care conservă, certifică și justifică o existență. Toate apar în spectacolul regizat de Horia Suru. Care reconstruiește o viață, viața unei femei, refăcând deopotrivă timpuri și epoci. Mai mult de jumătate de secol. Cu complementarități și contradicții. Contribuie la aceasta decorul, alcătuit preponderent din mobile și neoane datorat lui Adrian Damian, completat de lighting designul elaborat de Cristian Niculescu și de Costi Baciu. Ca și costumele extrem de potrivite create de Luiza Enescu. Am, totuși, oarecare rezerve în privința perucilor. Și muzica anume creată de Cezar Antal. Contribuie complementaritățile rafinate din jocul celor două actrițe. Două Alice și totuși una singură. Și mai contribuie acompaniamentul asigurat profesionist și nuanțat de toți ceilalți componenți ai distribuției.
Teatrul Tineretului din Piatra Neamț
CONFESIUNI de Alexander Zeldin
Traducerea: Adrian Solomon
Regia: Horia Suru
Decor: Adrian Damian
Costume: Luiza Enescu
Muzica originală: Cezar Antal
Lighting Design: Cristian Niculescu și Costi Baciu
Cu: Virginia Rogin (Alice senioară), Cătălina Bălălău (Alice tânără), Mircea Postelnicu (George, Toni, Jacob), Elena Popa (Peg, Eva), Daniel Beșleagă (Bob, Freddie, Bibliotecarul), Corina Grigoraș (Olivia), Cătălina Eșanu (Viviana), Macrina Bârlădeanu (Patricia, Robbie), Valentin Florea (Emil, Iosif), Bogdan Ifodi (Leo), Florin Hrițcu (Alex), Cristina Ciulei (Mădălina), Smaranda Mihalache (Ioana)
