”Mintea omului este cel mai straniu loc, deopotrivă casă și exil” – Elif Shafak
”Le hasard este curieux, il provoque les choses”….vocea suavă a lui Charles Aznavour se alătură stării mele de spirit. Peste câteva zile voi susține o prelegere la Institutul Diplomatic Român pe subiectul imunități și privilegii diplomatice, însă nu reușesc să mă desprind de lectura volumului lui Hisham Matar, „Prietenii mei”. Iar acum, grație acesteia, hazardul îmi oferă o poartă – a câta oare? – spre cunoaștere: descrierea celor întâmplate la 17 aprilie 1984 în Londra, cu ocazia unei manifestații a libienilor din exil în fața ambasadei „Marii Jamahirii Libiene Populare Socialiste” (acesta a fost, până acum câțiva ani, numele țării). De la una din ferestrele clădirii, diplomați ai regimului Gaddafi au tras cu două mitraliere Sterling asupra demonstranților. Rezultatul? Mai mulți răniți și un decedat, tânăra agent britanic de poliție Yvonne Fletcher, prezentă la fața locului pentru protecția perimetrală a ambasadei libiene. Evident, readucerea aminte în volumul sus-menționat a acestui episod tragic va constitui una din temele prelegerii respective legate de imunitatea diplomatică, de prevederile și aplicabilitatea acesteia, cu deosebire în situații atât de dramatice.
Cartea „Prietenii mei” se concentrează, sau ca să oglindesc pe deplin delicatețea dezvăluită de autor (Khaled în volum) cu sensibilitate cititorului, „se învelește în amintirea” mai multor subiecte: prietenia sa cu Mustafa, Hosam, profesorul Henry Wallbrook, Rana, relațiile afective, dragostea față de pământul natal, iubirea celor apropiați și în special figura tatălui, îmbrățișarea Londrei cu fiecare prilej, portretizarea neașteptată dar atât de sugestivă a Conducătorului Muammar al-Gaddafi, pendularea permanentă între aici și acolo, în căutarea acelui acasă iluzoriu, sentiment propriu fiecărui exilat etc. Însă mai presus de toate, trauma participării la manifestația din 17 aprilie 1984 (autorul a fost rănit prin împușcare și spitalizat o lungă perioadă de timp), purtată cu sine în fiecare clipă, de-a lungul întregii tinereți și maturități. Iar pentru că întotdeauna „cuvintele își vor găsi calea”, firul narativ al acestui roman are un alt punct nodal: povestirea „Ce ți-e dat și ce ți-e luat”. Tânărul Khaled, în sufrageria casei părintești din orașul libian Benghazi, la finalul anilor ‘70 ai secolului trecut și în plin regim dictatorial Gaddafi, ascultă la radio BBC World Arabic Service o povestire scrisă de Hosam Zowa și citită de speakerul Mohamed Mustafa Ramadan. Lectura radiofonică a unei ”voci cu ușoare intonații din Benghazi” îi va schimba viața lui Khaled. Bref, un om întins pe podea, într-o cameră, este devorat fără să se opună, încetul cu încetul, de o pisică. La un moment dat însă, reușește să spună „cuvântul ce a umplut încăperea”: NU! În acel moment pisica, până atunci neîndurătoare, a părăsit locul. Khaled a rămas marcat de cele auzite. A înțeles, îndrumat cu delicatețe de un tată savant, profesorul și directorul de școală Kamal Abd al Hady, că „uneori operele imaginației sunt mai relevante decât faptele”. Mai târziu, Khaled a plecat să studieze în străinătate, la Edinburgh și Londra. Ultimele cuvinte ale tatălui său, la aeroportul din Benghazi, se dovedesc a fi atât de elocvente pentru noi, cei care am trăit dictatura și cumva poate nu ne putem despărți cu adevărat de ea. Tatăl îl strânge în brațe și îi spune șoptit: „Să nu te lași ademenit”. Repetă sacadat dar tot în taină: „Să. Nu. Te. Lași. Ademenit.” Îndemnul a fost limpede. Cel care își instruise copilul să asculte surse de informații alternative și independente („am auzit Londra cu mult înainte să o văd vreodată”), cel care a redeschis un bagaj umplut până la refuz, în primul rând cu iubire și grijă părintească, doar pentru a adăuga cartea lui Abu al-Ala Al-Maarri „Epistola iertării”, spunându-i fiului său că „unele cărți sunt timide, la fel ca unii oameni” însă, nu-i așa, „întotdeauna mai este loc pentru o carte”, acum îl povățuia să nu se mai întoarcă în țara natală sufocată de o dictatură feroce. S-au privit în ochi, promițându-și fiecare celuilalt o revedere cât mai rapidă, cu toate că știau amândoi că „nimeni nu e mai capabil de minciună, nici nu are mai mare nevoie de ea decât cei care-și doresc să nu se despartă niciodată”. Aveau să se revadă la Londra peste nouă ani, iar emoția reîntâlnirii a fost depășită doar de mărturisirea fiului și de drama părintelui care urmărea conturul cicatricii „de parcă ar fi sperat să găsească drumul înapoi către băiatul de demult”. Cuvintele duioase ale unui tată: „Oricât de mare ar fi distanța, sunt aici. Nici Mările nu contează” pot fi și implacabile, dovedindu-și justețea peste ani: „Orice tiran își găsește sfârșitul.”
Khaled și-a continuat viața la Edinburgh și Londra însă umbra Conducătorului și grija față de familia lăsată în urmă la Benghazi îl vor bântui. A fost marcat de asasinatele comandate direct de Gaddafi (11 aprilie 1980, împușcarea la Londra a crainicului BBC World Arabic Service Mohamed Mustafa Ramadan), iar prietenia cu Mustafa al Touny, student libian pe care l-a cunoscut în campusul universitar din Edinburgh, a alinat doar în parte dezrădăcinarea și lipsa de speranță, sentimente ostoite doar de lectură, respectiv momentele de exuberanță specifice tinereții. Khaled și Mustafa au participat la demonstrația din 17 aprilie 1984 și au fost răniți de tirurile mitralierei plecate din incinta propriei lor ambasade, de la care ar fi trebuit să primească sprijin și nu gloanțe. În câteva clipe, un Khaled sângerând și prăbușit pe trotuarul din Saint James Square a realizat că gestul său de protest s-a datorat faptului că „trăiam o viață care avea nevoie disperată de validare”. Și-a reamintit că Londra este „un oraș timid, creat de și pentru interpreți, prea îndrăgostit de diferențe și de bariere, unde, între o stradă și alta, poți recrea întreaga lume”, dar a întrevăzut „chipul care mi-a dominat copilăria, chipul Conducătorului, chipul care se revendica pe toate chipurile”: Gaddafi. Mai presus de toate, aude strigătul primului medic care l-a examinat, strigăt care-i va tortura nu o dată nopțile: „Aici!”. Khaled va avea puterea de a se reîntoarce la locul crimei după 32 de ani, perioadă în care cele întâmplate nu i-au părăsit gândurile nicio secundă. Călător adesea solitar pe străzile Londrei, oraș pe care l-a iubit în felul său („Londra este un oraș al umbrelor, un oraș făcut pentru umbre, pentru oameni ca mine care pot sta aici o viață întreagă, rămânând totuși invizibili ca niște fantome”), oraș care i-a adâncit sentimentul de zădărnicie și neputință în fața unei și unor dictaturi care păreau să nu se mai sfârșească („Londra a fost, într-un fel, locul unde scriitorii arabi veneau să moară”), în fine, oraș în care, deși Khaled „începe o viață nouă, pe străzi curățate perfect de amintiri”, a rămas un „izvor nesecat al sângelui și al focului.”
Autorul evocă locurile natale cu nostalgie. Revederea Mării Mediterane, fie și de pe țărmuri spaniole, îi amintește de casă, de Benghazi, de marea copilăriei („miroase ca acasă”), fără ca trauma întunericului și abisului să dispară: „Era exact așa cum mi-o aminteam, ca și cum ea m-ar fi recunoscut pe mine. Ziua, era ca o fântână de lumină. Ținea în ea razele soarelui, mascându-le, ca un motiv răsfrânt în sine însuși, aici dispărând, acolo avansând, murind, murind continuu. Noaptea, apa devenea vâscoasă și neagră și grea. Am intrat, iar ea mi-a făcut loc”. Iar dorul de locul natal al mamei, Derna, este resimțit tot la vederea Mării. Derna, cea mărginită de litoral și munții Jebel Akhdar, Derna „mirosului de ierburi când urcam pe dealuri”, Derna „cascadelor care răsar unde nici nu te aștepți”, Derna „Mării care rămâne mereu în urma ta.”
Întâlnirea lui Khaled cu Hosam Zowa, rod al hazardului omniprezent, prietenia care a urmat cu autorul povestirii care-l marcase atât de mult pe adolescentul libian de odinioară, evoluția relației dintre ei, sunt narate cu aceeași sensibilitate. „Nimeni nu a fost vreodată un vecin mai intim al inimii mele” a mărturisit autorul. Fascinația față de Hosam Zowa este asemenea Mării: aproape și departe, aici și acolo. Ochii săi, „două fântâni adânci. Parcă ar fi păstrat în ei urmele a tot ce văzuseră vreodată”; vocea sa, „cu accent perfect de Benghazi, cel care, dintre toate dialectele lumii, îmi este cel mai drag”; primul dialog între ei, dominat de temerea că un agent secret al lui Gaddafi s-ar putea ascunde sub o aparență binevoitoare: „Dacă are de gând să mă trădeze, mărturisirea mea l-ar putea descuraja, pentru că e mult mai greu să distrugi pe cineva cunoscut”; dramele exilatului și exilului dintotdeauna: „noi, libienii, nu plecăm niciodată de acasă…Este o naivitate să ne imaginăm că ne-am eliberat de istorie”; nemărginirea și totodată întrezărirea speranței: „Cei rătăciți pe Mare trebuie să privească spre stele”.
Anii trec iar uitarea este doar aparentă: „În tot acest timp clepsidra se golea. Și cu fiecare zi deveneam tot mai puțin arabi și tot mai anglo, ca un zid decolorându-se treptat de la vreme”. Tumultul zilelor care au urmat, parcă dintr-o dată, mi-au reamintit de cuvintele implacabile ale lui Lorenzo de Medici: „Timpul revine”….Primăvara Arabă resimțită de Khaled mi-a readus în minte zilele lui Decembrie 1989… Vocea gâtuită a prietenului Mustafa: „Urmează Cairo. Iar apoi țara….Țara însemna întotdeauna Libia”; „speranța, frica și nerăbdarea intensă” resimțite de autor, care s-a rugat „să se sfârșească tirania”; afirmarea unui „crez intim dintotdeauna: Libertatea va veni la fel de irevocabil ca înflorirea, oricât de certă ar fi iarna însăși, nu poate dura la nesfârșit”; percepția „vântului libian care ne aruncase spre nord și urma să se întoarcă și să-și mâne copiii acasă”; punctul culminant- mesajul primit pe telefon de la sora sa Souad, pe 17 februarie 2011: „Suntem pe treptele tribunalului. Sute, poate chiar mii. …Baba zice să-ți spun că momentul pe care îl așteptai a sosit. Suntem aici de la miezul nopții. Cu Marea în spate. Neagră pentru că e noapte. Dar se aude. Ce n-aș da să fii aici….Mama spune că-i acum ori niciodată. Roagă-te pentru noi”. Cuvinte atât de familiare nouă, celor care am trăit zilele unui Decembrie de neuitat de acum mai mult de 36 de ani….
Drama lui Khaled, plecată de la sacrificiul fondator din 17 aprilie 1984 sau poate mai devreme, de la povestirea lui Hosam Zowa „Ce ți-e dat și ce ți-e luat”, nu s-a terminat odată cu dispariția lui Gaddafi, cel descris poate mai puțin previzibil însă cu expresii de duritatea unei sentințe: „Miezul durerii noastre…Și nu asta fusese el pentru noi? Mai puțin un politician și mai mult o rudă smintită?…idealistul tânăr devenit megalomanul corupt, cel deasupra căruia nu se mai afla nimeni, persoana de la care emanase totul….spiritul lucrurilor, esența vieților noastre, originea, făuritorul realității noastre, cel care ne-a despărțit și ne-a adunat, cel care a luat și a dat, care a pedepsit și a iertat. Era, fie că ne plăcea, fie că nu, tatăl nostru… Gaddafi a fost sfâșiat de ceea ce ne-a sfâșiat și pe noi”. Drama lui Khaled este, parafrazând titlul romanului lui Marin Preda, cea a „imposibilei întoarceri”: „Deși Benghazi este locul de care îmi era cel mai dor, era și cel în care mă temeam cel mai mult să mă întorc….Posibilitatea întoarcerii e un mit și tot un mit e că, odată trăită, dezrădăcinarea e mai ușor de îndurat a doua oară…și eu și locul ne-am schimbat.” Drama autorului și nu numai, prietenul său Mustafa resimțind același sentiment: „Suntem umbre. Și aici, și acolo. Umbre.”
Destinul tragic al Libiei post-Gaddafi este evocat în câteva cuvinte de Hosam, în contextul mai larg al capturării dictatorului: „Dar nu e suficient să-ți învingi dușmanul. Știu asta acum și mi-e teamă pentru ziua de mâine”. Destinul țării se întrevede prin evoluția diferită a prietenilor lui Khaled: „Mustafa s-a întors spre trecut, iar Hosam se îndrepta spre viitor”. Mustafa a rămas într-o Libia cu mai multe centre de putere și lipsită de atribute statale unitare și instituționale, în timp ce Hosam a ales să părăsească din nou țara natală în care se întorsese cu entuziasm. Revederea lui Hosam avea să-l marcheze pe Khaled. Prietenul său avea „un climat precaut al privirii, chipul ca un teritoriu bântuit de vreme rea.” Iar despărțirea dintre ei a fost încărcată de emoție nerostită: „Vidul din privirea lui era vidul pe care îl purtăm cu toții în adâncul nostru față de cei pe care-i iubim.”
Și totuși….închid cartea și îi cuprind coperțile. Nu este povestea unui exil amar dintotdeauna, nu este relatarea unei vieți petrecute cel mai mult în Londra, Edinburgh și Paris dar trăite afectiv în Benghazi și Derna, ci este o pledoarie pentru acasă. Recitesc cuvintele autorului: „Nimeni nu ar trebui să plece vreodată de acasă. Orice ți s-ar întâmpla, când ești acasă, ți se întâmplă acasă.” Acasă, acolo unde Khaled încheie acest cuceritor volum prin cuvinte simple, dincolo de prietenia cu Hosam și Mustafa, de căutările, sacrificiile și renunțările sale: „Le voi face o vizită părinților mei….Le voi săruta mâinile și frunțile”. Privirea îmi alunecă din nou spre bibliotecă….deschid de această dată volumul Narinei Abgarian și….”dincolo de cuvinte”, până la urmă rămân tot cuvintele scrise, care uneori leagă și ne leagă lumile, traumele, viețile și cărțile pentru eternitate: ”Cel mai tare dor nu orașele pe care le lăsăm în urmă, nu străzile pe care nu ne mai e dat să trecem, nu copacii care nu-și mai scutură frunzele sub ferestrele noastre, nu stelele la care nu putem să ajungem……cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim-pentru un timp sau pentru totdeauna, ele se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire, dăm fuga înapoi-fiice și fii rătăcitori-sărind și țopăind, cu inima gonind nebunește acolo unde nu mai e nimeni de mult, ne-a luat prea mult să creștem, ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină, cel mai tare doare că nu poți să îmbrățișezi pe cei care nu au mai putut să te aștepte.”
