Am fost zilele acestea să văd și eu Giselle – la una din primele reprezentații ale stagiunii actuale de balet a Operei Naționale din București – și m-am pomenit luat prin surprindere.
Am pătruns lent în atmosfera dansului grație, desigur, unui meritoriu corp de balet, în mijlocul unui decor neobișnuit pentru intriga interioară deloc simplă a partiturii. Copacul uriaș din centrul scenei a fost ales martorul unei povestiri imaginare, schițată anume pentru noua montare, însă fără legătură cu libretul clasic. Tulburând precedențele, arborele a distras atenția, expunând mai ales intensitatea atmosferei coregrafice. Nefiind vorba de vreo horă amețitoare, actul I a semănat cu o promenadă a pasajelor prin porți, în strâmtoarea unui cadru construit pe două etaje, menit să sugereze în actuala scenografie piața circulară a unei așezări. Începusem deja să mă gândesc la ce va aduce cu sine actul II, nu înainte de a-i fi apreciat pe cei deux paysans în al lor pas de deux de la momentul sătenilor care se întorc de la câmp.
În actul II, am avut parte de deschiderea scenică a unui subteran bântuit de abur abundent, provocând și mai mult execuția dansatorilor. Ceva nedefinit, din afară, părea să se fi instalat ca o umbră înaintea adierilor de exultanță ale grației pe care altfel le suscită firesc, de la sine, narațiunea unui balet precum Giselle. Solo-ul plin de măiestrie al Myrthei (costumată în roșu aprins!) a punctat aici prima parte, alternându-se cu grupul ielelor (wilis) pentru a introduce regalul oferit – ce ușurare, în fine! – de Giselle și Albrecht cu al lor pas de deux și binecunoscutele variațiuni succesive.
A fost o reprezentație aparte, cu un erou nițel pierdut în conturul întunecat al actului II și o eroină transfigurată, dar cuminte. Hilarion, dacă n-a dispărut cu totul – în actul doi el nici nu mai dansează –, a fost coborât la rangul unui flăcău oarecare pus pe sfadă. Un spectacol (mai curând regizoral) construit de muncă și de sacrificii, dar vădit de mai puțină expresivitate. O versiune în care Albrecht este cel care va dispărea la sfârșit, urcând la suprafață, iar publicul va rămâne cu Giselle, acolo, în adâncul pământului. Rămas în străfunduri, m-am silit la rândul meu să nu pierd subtilitatea legăturii dintre cei doi eroi care, dincolo de tragedie, e hărăzită în varianta originală să înalțe și să răscumpere. Un acompaniament muzical susținut și intens i-a permis dirijorului Daniel Jinga să îndrepte energic orchestra Operei pe talazuri de sonoritate care au vibrat cum se cuvine frumoasa partitură a lui Adam.
Continui să cred că, în universul măiestriei artelor, publicului îi șade bine să nu se lase impresionat de pedanterii stilistice întortocheate. Dacă rămâne capodopera romantică a baletului, merită spus că Giselle își datorează celebritatea fidelității minunate față de propria sa clasă. Înainte de a invoca conformismul gratuit pentru care de gustibus non disputandum, fidelitatea unei asemenea lucrări provine din devotamentul față de expresivitatea interioară a dansului, față de buna-credință și de slujirea acelui farmec izvorât din creația coregrafică suprapusă celeilalte măreții, cea ilustrată în compoziția muzicală. În lumea ipocrită marcată de snobism, chemați ca spectatori să facem diferența, avem ocazia de a crește cu fiecare provocare culturală, desprinzându-ne însă de acele flaterii gratuite care destul ne strică veacul. Parol! În rest, „sus inimile!”… și fără supărare!




