Planeta e nervoasă. Deci, și țara noastră. Se întâmplă mereu scandaluri, sunt acuzate decizii (proaste), sunt revărsate offline și online cantități enorme de injurii, ură, acuze. Rațiunea e copleșită de valul acesta monstruos: cum poți judeca corect când ideea de dialog, de argumentare a pozițiilor contrare a dispărut. Spectacolul cotidian, televizat sau nu, e al unei metarealități a anomaliilor. În mod fals, ideea de democrație este echivalată cu aceea de justiție pentru toți, dar în suferință socială este dreptatea pentru toți. Știm, justiție nu este egal dreptate. Vedem asta săptămânal. În modul în care instanțele oficiază și contrazic nu o dată speranța cetățeanului că este protejat în fața inechității, a injustiției, a absenței valorilor morale. ChatGPT îmi spune că numai anul acesta, până acum, pe rolul instanțelor se află cam 1, 5 milioane de dosare nerezolvate încă. Când apare o problemă, ceva care ne facem să reacționăm, o facem frecvent prin deschiderea unei acțiuni în instanță. Meseria de avocat devine cu atât mai căutată. E de lucru aici, în România. Pentru că, de foarte multe ori, ne considerăm victime. Vrem dreptate, zicem noi, când justiția nu ne poate oferi decât cel mult legalitate. Și plătim, firește.
O situație specială este și aceea a funcționării instituțiilor, subiect adesea de acționare în instanță. În democrație, instituțiile, prin modul lor de funcționare și impunere, pot produce victime. Instituțiile nu sunt doar mecanisme de protecție a cetățenilor împotriva arbitrariului și violenței, de pildă, ci pot fi, simultan, mecanisme de producere, distribuire și legitimare a suferinței, a vulnerabilității și a victimizării.
Să luăm recentul „scandal” de la Teatrul Național din București, generat de decizia managerei, regizoarea Ada Hausvater, de a-l angaja pe regizorul Felix Alexa pe un contract cu durata determinată de un an. Acesta este un fapt, dar în același timp este și un decupaj. Decizia managerei a provocat un val de reacții, mai mult în online, dar și din interiorul instituției, care o acuză pe aceasta că a angajat un regizor cercetat acum patru ani de către Comisia de etică a propriei facultăți, unde era (este) titular, pentru presupuse fapte de hărțuire, abuz, șantaj cu studentele sale. O investigație Recorder de atunci, din 2022, „Catedra de abuz”, a adus la lumină o serie de mărturii ale celor care au fost victime ale profesorului lor. Comisia de etică, în urma cercetării sale, a decis atunci clasarea cazului. La conducere nu fusese primită nicio sesizare în acest sens. La ora la care scriu, reacțiile continuă, ca și apariția altor mărturii. Pe rețele sociale. Rezumând, acuzele, revolta de acum se referă la situația de acum patru ani iar managera este acuzată că a încheiat un contract cu regizorul acesta. Să nu uităm: situația de la Național include și modul în care a decurs concursul pentru postul de manager, în fapt nu a fost numai unul, care, finalmente, o dă câștigătoare pe Ada Hausvater. Organizarea și modul defectuos de derulare au creat încă de atunci un context gen „scandal” privind valoarea proiectului managerial al câștigătoarei care ar fi fost avantajată față de o altă competitoare. Aceasta, de altfel, a și reacționat public. Cu alte cuvinte, „scandalul” de la Național pune brusc în lumină următoarele: managementul și riscul ca, prin presiune cauzată de un fapt, managerul să fie schimbat; reactivarea acuzelor nevalidate cu patru ani în urmă de o comisie de etică, organizarea ministerială a unui concurs, profesionalismul evaluatorilor proiectelor manageriale și, cum vom vedea mai jos, o paradigmă tradițională în ce privește „predarea” Actoriei care favorizează hărțuirea, abuzul de autoritate, șantajul. Cele două mari centre ale învățământului teatral, mai întâi cel de la Cluj, apoi cel de la București au fost zguduite de episoade în care profesori de actorie au fost acuzați de cele de mai sus. Când se tace mult deși se cunoaște subiectul, la prima sesizare sau acțiune publică de demascare fibrilația în care intră instituția revelă marile vulnerabilități în linie etică și de integritate care, finalmente, produc victime.
Ce aduce la lumină acest „scandal”? Aș zice că, mai întâi, la fel ca în tragedia greacă unde o greșeală din trecut face prăpăd în prezent, în cauză este pus un mod de lucru al profesorului de Arta actorului cu studenții/studentele. Care are vechime în învățământul nostru teatral, are o tradiție, explicată prin mai mulți factori: promisiunea unei cariere scenice, estomparea limitelor între cerința formării și abuzul psihologic, folosirea autorității pentru obținerea unor favoruri, inclusiv sexuale. Cum decenii, modelul a fost Bucureștiul, nu e de mirare că 2022 a fost un an de referință care a obligat UNATC ca instituție să conștientizeze că are o mare vulnerabilitate și că trebuie să facă ceva pentru a remedia situația. Adică, cum am propus atunci, după „scandaluri”, când am fost solicitat să intervin, să construiasca o infrastructură etică și de integritate. În al doilea rând, modul acesta de lucru se traduce prin aprobări în nivele de decizii ale instituției (consiliu, senat, comisia de etică). Dacă funcționarea acestora nu este bună, prin lipsă de competențe, prin aprobări tacite ale unor stări de lucru, prin complicitate sau tăcere, instituția va produce în continuare victime. Sunt mai multe nivele ale violenței instituționale și vedem asta, în zona noastră de referință de aici, teatrul, în decizii ale managementului sau organizarea facțiunilor în interiorul instituției care subminează un program managerial. Se știe, nu toți cei și cele care intră la Actorie sunt înzestrați egal pentru a reuși. Dacă tradiția menționată a stabilizat traficarea succesului, instituția va produce victime în continuare. Se uită adesea că până la a fi o artă, teatrul este, în primul rând, o meserie. Dacă vinzi din anul întâi de studii mistica „artei” și nu certitudinea „meseriei”, tinerii și tinerele acelea devin vulnerabili la șantajul profesoral. În al treilea rând, acest caz aduce la lumină disfuncții, omisiuni în cadrul legislativ al instituțiilor de spectacol. Mai ales în ce privește managementul. Decizia Adei Hausvater, o decizie managerială explicată corect în ce privește aspectul financiar, ridică însă și întrebarea: e obligatoriu ca o astfel de decizie să aibă și un aspect moral? Adică, s-au întrebat mulți, de ce să angajezi pe cineva asupra căruia planează de ani de zile un dubiu moral? Nu putea Naționalul să dea credit unui alt regizor (de ce nu unul tânăr)? Pe de altă parte, regizorul incriminat nu fusese acționat în instanță, deci nu era vinovat? Ba mai mult, aflăm de la manageră, acesta a plusat și și-a scos și un „certificat de integritate”! Certificatul se referă la Registrul agresorilor sexuali al Poliției române, înființat prin legea 118/2019, care privește, între altele, două fapte din Codul penal: m) infracțiunea de hărțuire sexuală prevăzută la 223; n) infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual prevăzută la 299. Mărturiile fostelor studente ale regizorului incriminat privesc aceste două fapte.
Desigur, victimele când apar, și e de înțeles de ce de multe ori depun mărturie târziu, se expun, după ce au suferit, încă odată. Iar lumea artelor spectacolului, a teatrului, în special, este un teren favorabil derapajelor. Acumularea cazurilor de hărțuire sexuală, abuz de putere și șantaj determină acțiuni la nivel național. În UK, de pildă, cazuri recente, i-au determinat pe liderii comunității teatrale să îi ceară prim-ministrului britanic să ia măsuri împotriva sexismului în domeniul artelor, în urma condamnării lui Russell Brand și a acuzațiilor aduse împotriva lui David Walliams.
Victimele, ca și în universitate în cazul plagiatului, reacționează, de regulă, târziu. Cadrul legislativ e gândit pe ideea ca victima să depună într-un interval de timp sesizarea, mărturia la instituția respectivă ținând cont și de procedurile interne ale acesteia, de Coduri și norme din zona etică și de integritate. Noi ne-am trezit (dacă?) târziu să înțelegem că un mediu de lucru, cum este cel teatral sau universitar, dar nu numai, presupune siguranță, protecție, tratament echitabil, posibilitatea de a reacționa fără a fi pedepsit, ostracizat, ignorat. În practică, se întâmplă, însă, invers. Cred că am fost primul care, la Colocviul internațional de la Coimbra, de acum patru ani am construit un atelier cu victime ale plagiatului unde, după patru luni de pregătire, am prezentat împreună cele patru victime, contextul și mărturiile inclusiv consecințele traumatice a ceea ce a urmat dezvăluirii plagiatului la locul lor de muncă. În cazul hărțuirii sexuale, ale abuzului de putere lucrurile sunt mai dificil de dovedit în absența unor dovezi depuse la instituție conform procedurilor interne. Regizorul angajat la Național nici nu avea nevoie să-și scoată certificatul acela din moment ce nu fusese sancționat de Comisia de etică de la propria facultate. Riposta sa: cine spune că a făcut ce-a făcut, îl defăimează și va fi dat în judecată. Este o reacție tipică în astfel de cazuri care adaugă stres suplimentar victimelor sau altora care ar depune acum mărturie.
Un Cod de etică, un Regulament al Comisiei de etică într-o instituție nu se rezumă numai la a analiza derapaje și a decide sancțiuni. Ține de instituție să dea constant semnale și să creeze acțiuni, programe de instalare a unei culturi etice și de integritate, credibilă prin cum vede protejarea oamenilor. La baza ei stau lipsa de ambiguitate a prevederilor, semnalul clar privind natura morală a deciziilor, proceduri limpezi. Dar managementul are și o componentă morală. Ea a fost pretextul punerii la zid a managerei de la Național care nu avea cum redeschidă „cazul” Felix Alexa la patru ani după „scandalul” de atunci de la UNATC. Faptul că, totuși, UNATC a depus eforturi clare pentru da consistență propriei culturi etice și de integritate, după ce s-a întâmplat în 2022, pare să fi trecut mai puțin remarcat.
Ce s-a întâmplat la Național dezamăgește, aruncă o lumină care revelă adevăruri tăcute prea mult timp. Impactul neașteptat de puternic al unei decizii manageriale lovește în două direcții: (re)acuzarea morală a regizorului și discreditarea noii managere de la teatru. Readucerea în „joc” a situației din 2022, de la o altă instituție, devine o presiune pentru demiterea managerei. Fapte, acțiuni și contexte diferite intră la „copt” în aceeași oală, ceea ce nu este corect. În locul managerei, aș fi fost mult mai circumspect față de angajarea regizorului incriminat. Eroarea e despărțirea flagrantă a calității profesionale de dubiul moral ștampilat pe cartea de vizită a regizorului.
Dar problema generală a victimelor ca produs al funcționării defectuoase a instituțiilor e mult mai complicată, desigur. În teatru, modul în care un manager favorizează repetat anume actori și regizori produce lezări serioase al încrederii, profesionalismului, colegialității. În lucrul la clasa de Actorie modul în care profesorul stabilește limitele de ordin fizic, psihologic, comportamental, verbal, în lucrul cu studentele și studenții, e necesar să devină o practică cotidiană, comportamentală și comunicațională, care să dea siguranță, încredere și căi sigure de autocunoaștere și punere în valoare a potențialului expresiv. Asta ține și de filosofia programelor de studii și de tipurile de pregătire pentru a permite absolvenților să își pună în acord ce pot face cu locurile unde pot demonstra asta. Știm că, prin deciziile pe care le adoptă, prin regulile pe care le aplică, prin clasificările pe care le instituie și prin distribuția diferențiată a resurselor și protecției, instituțiile pot contribui la producerea unor prejudicii grave, sistematice și evitabile. La noi, din păcate, aceste prejudicii generează victime în absența dialogului pentru care instituțiile alocă extrem de puține resurse. Asta trebuie schimbat. O tânără violată, hărțuită sexual, abuzată prin autoritatea profesorului sau șantajată, uneori distrusă psihic pe o lungă perioadă, este, practic, izbită de agresivitatea tăcerii, a ignorării, …a incompetențelor instituțiilor în cauză. Este de neacceptat. Vulnerabilitățile instituționale care produc mereu victime trebuie reduse mai întâi prin ceea ce putem face noi înșine. Ca libertatea de creație să se dezvolte fără agresiuni sau opresiuni, e nevoie de reconstrucția etică a relațiilor de muncă. E complicat, vorbesc din experiență, dar efortul continuat va putea duce la rezultate favorabile. Ce este îngrijorător pentru mine nu privește numai situațiile victimelor care ajung să fie cunoscute, ci potențialul număr mare ale victimelor invizibile instituțional. Pe cine interesează asta? Până la instituții, cred că pe noi.
Articol preluat cu acordul autorului
