Cândva, prin luna august, am publicat tot pe contributors.ro un articol în care era vorba despre marele regizor Andrei Șerban. Intervenția mea pornea de la nemulțumirea, chiar de la revolta, care nu e tocmai de azi, de ieri, provocate de parcă interminabilul șir de nedreptăți cărora a trebuit să le facă față în ultimii 30-35 de ani acest artist unic Așacum l-a caracterizat adesea marele și regretatul critic George Banu. Nedreptățile au început odată cu plecarea forțată din fruntea Teatrului Național din București și au continuat cu nerecunoașterea valorii adevărate a unora dintre spectacolele realizate de Andrei Șerban în România.
Felurite comisii și comitete de curatori și de selecționeri, tot felul de jurii cu componențe care mai de care mai ciudate s-au făcut că nu pot ori chiar nu au fost capabile să recunoască și să onoreze creațiile de excepție ale regizorului. Articolul meu din luna august își avea cauza imediată în omiterea unuia dintre spectacole marelui regizor din selecția oficială a ediției din acest an a Festivalului Național de Teatru. Îndrăzneam să sugerez atunci că s-ar impune ca spectacolul cu opera Lakmé de Léo Delibes, o realizare recentă a creatorului, săvârșită pe scena Operei Naționale Române din București, să fie invitat în FNT.
Nu știu cât și cum a contat ceea ce propuneam eu atunci (mă rog, și eu fac parte dintr-o altă epocă), cert e că Lakmé a dobândit locul ce i se cuvenea oferta FNT.Și a însemnat un moment de vârf și de excepție, un moment artistic admirabil care a înnobilat o ediție de festival cu, din păcate, foarte puține vârfuri autentice. Cel puțin în prima ei parte.
E cel puțin bizar să afli că Lakmé, operă scrisă de Léo Delibes, cu libretul datorat lui Edmond Godinet și Philipe Gille, care au avut drept punct de plecare romanul Rarahu ou Le Mariage de Loti al francezului Pierre Loti, deținător al premiului Nobel pentru Literatură (romanul i-a fost dedicat marii actrițe Sarah Bernhardt, nu a mai figurat în repertoriul primei scene a țării de mai bine de 50 de ani. Opera e frumoasă, e superbă, conține o seamă de arii, de duete și de coruri de excepție, însă, spun specialiștii, nu e tocmai simplu să găsești interpreți cu adevărat valoroși pentru rolurile principale. Pentru Lakmé, enigmatica, pura fiică nu doar a lui Nilakantha, brahmanul care încearcă să salveze civilizația hindusă de iminenta primejdie a colonizării britanică, ci și a zeilor și pentru ofițerul englez Gérald care încalcă tradiții, reguli și ordine. Totul în numele iubirii. Aflu chiar că tocmai din cauza dificultății partiturilor (ușoare nu mi se pare a fi nici rolurile Nilakantha, Malika sau Frédéric) Lakmé este arareori jucată în întreaga Europă.
Sigur, în urmă cu cincizeci și mai bine de ani, când încă nu ne vindecasem cu totul de traumele realismul socialist, punerea în scenă a avut puternice accente politice. Se miza pe demascarea nocivei și nedreptei expansiunii coloniale. Nimic din toate astea în spectacolul de acum. Însă regiei lui Andrei Șerban, cu Daniela Dima regizor asociat, nu îi scapă, nu avea cum să îi scape ciocnirea civilizațiilor. Șerban face însă totul cu măsură, nu supralicitează nici pe această latură, nici pe contemporaneizare.Importante sunt pentru el și pentru Daniela Dima frumusețea și tragismul poveștii de dragoste, claritatea expunerii, iubirea magică dintre Lakmé și Gérald, acești noi Julieta și Romeo și-de ce nu?- Isolda și Tristan ( apare și aici filtrul, băutura magică pe care o întâlnisem în versiunile lui Thomas și Béroul) și sacrificiul suprem al lui Lakmé. Și, desigur, frumusețea muzicii.
După uvertura executată de orchestra condusă admirabil de maestrul Tiberiu Soare, uvertură în cursul căreia trec prin scenă personaje-Lakmé și surorile acesteia, toate îmbrăcate în alb- purtând jucăriile copilăriei (momentul va avea un inspirat rappel în debutul părții a treia a spectacolului), ni se dezvăluie decorul. Despre care aflu că ar fi fost creat cu ajutorul inteligenței artificiale. Cetatea ca un amfiteatru, cu trepte și cu ziduri de piatră în care Nilakantha și ai său și-au găsit refugiul contrapunctată de vegetația luxuriantă, de florile care, prin prezența lor continuă, o definesc pe Lakmé. Dată în grija lui Hadji, îndrăgostit fără sperannță, rol în care strălucește și prin eleganța ținutei, și prin frumusețea interpretării vocale tenorul Andrei Lazăr. Și – dintr-o dată- superbul, celebrul duet Lakmé-Malika Sous le dôme épais/Ou les blanc jasmine a la rose s’assamble.., cântat sensibil de Monica Luca și Mihaela Ișpan.
Cetatea lui Nilakantha (un personaj foarte bine cântat și jucat de Marius Boloș) e un fel de cetate interzisă. Rece, dură, sobră, inexpugnabilă, în evident contrast cu lumea ofițerilor (l-am remarcat în rolul Frédéric pe Alexandru Constantin) și cu aceea zgomotoasă a englezoaicelor (Daniela Cârstea, Stanca Maria Manoleanu, Sidonia Nica). Făgăduit lui Ellen, Gerald, minunat interpretat de Alexandru Badea (și el, și Monica Luca dau veritabile dovezi de virtuozitate, îndeosebi în partea a doua și a treia a spectacolului, cu arii și duete care mie mi s-au părut a fi de o dificultate maximă), se îndrăgostește fără scăpare de Lakmé. Zbaterile, zbuciumul, sacrificiile celor doi sunt foarte bine jucate nu doar de cei doi cântăreți de operă, ci și de balerinii Maria Gogonea și Valentin Stoica.
Decorul, doar aparent greoi și masiv, se dovedește a fi, în realitate, extrem de mobil. El delimitează eficient felurite spații. Acela al cetății interzise în care Gérald comite greșeală de a pătrunde, acela al celulei cu vegetație exotică bine valorat de lighting desigul semnat de Costi Baciu, acela al cazarmei și pieței publice. Loc în care toată lumea vinde și cumpără (aici am de relevat un bun moment al corului dirijat de Adrian Ionescu/EthanSchmeisser), în care Nilakantha vrea să îl dibuiască pe Gérald. Auzim, și ne încântă o altă arie celebră. Aceea a clopoțeilor. Prin care Lakmé speră să înduplece zeii. După care în partea a treia intervin marile duete ale lui Lakmé și Gérald. Duete ale speranței, ale jurămintele reînnoite, ale dezamăgirilor și ale deziluziilor. Bine realizat momentul în care brahmanul neiertător pune pe fața fiicei sale masca morții. Ca și acela al durerii sfâșietoare a lui Gerald.
Spectacolul e viu, e policrom și, mai presus de toate, e emoționant. E remarcabil susținut artisticește. E un eveniment indiscutabil.
Opera Națională Română din București
LAKMÉ de Léo Delibes
Libretul de Edmond Godinet și Philippe Gille
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Coregrafia: Valentin Stoica
Lighting designer: Costi Baciu
Dirijor: Tiberiu Soare
Dirijori cor: Adrian Ionescu, Ethan Schmeisser
Cu: Monica Luca (Lakmé), Alexandru Badea (Gérald), Mihaela Ișpan (Malika), Marius Boloș (Nilakantha), Daniela Cârstea (Ellen), Alexandru Constantin (Frédéric), Stanca Maria Manoleanu (Rose), Andrei Lazăr (Hadji), Sidonia Nica (Mistress Bentson)
Soliști balet: Maria Gogonea, Valentin Stoica



