Un insert extras dintr-un jurnal de actualități din genul celor ce le producea până la un moment dat Sahia Film ne indică faptul că acțiunea filmului Iertarea, regizat de Nicolae Mărgineanu pe scenariul scris de Bogdan Adrian Toma (același căruia i se datorează și scenariul Cardinalului, film regizat în 2019 de același Nicolae Mărgineanu) se petrece în anul 1971. Anul celebrelor vizite ale lui Nicolae Ceaușescu în țările socialistei, frățești din Asia și al încă și mai celebrelor Teze din iulie. Teze urmate de cele din noiembrie care au spulberat până și ultimele iluzii privind liberalizarea regimului comunist din România. 1971 a fost anul în care s-a reinstalat pentru vreo 18 ani noaptea totalitară.
Personajul principal al filmului,fostul gardian de la închisoarea de la Aiud, Valeriu Tănase, este de câțiva ani la pensie. O pensie care nu e deloc mică, însă pe care trebuie periodic să o împartă cu familia fiicei sale, căsătorită cu șmecheraș, cu un pierde-vară. Un anume Fane. Fiica în cauză se pregătește să nască, așa că Tănase și soția lui, Adriana ar fi trebuit să aibă serioase motive de bucurie. Cu atât mai mult cu cât fostul gardian părea să își fi încheiat demult și fără probleme de conștiință socotelile cu trecutul. În 1971, trecuseră deja trei ani buni de când, din dorința de a-și crea imaginea de reformator când, în realitate, nu voia decât să-și consolideze puterea personală și să-i înlăture pe ultimii dintre incomozii baroni ai lui Dej, Ceaușescu ordonase ca într-o plenară a CC a partidului îndelung și riguros pregătită să fie demascat fostul ministru de Interne Alexandru Drăghici, reabilitat lui Lucrețiu Pătrășcanu și să fie mimată și clamată reformarea Securității. Toate aceste manevre de imagine, toate dezvăluirile despre crimele comise în acum blamatul obsedant deceniu (blamare făcută cu voie de la stăpânire) nu l-au atins în nici un fel pe Valeriu Tănase. Nu i-au produs mustrări de conștiință. Tănase credea, era convins că a procedat bine și că tot ceea ce a făcut a fost corect. A contribuit și el, după puterile sale, adică mai ales prin forța fizică, la anihilarea celor ce se opuneau drumului spre mai bine al României Fusese chiar fericit să facă asta. A fost cea mai mare fericire din viața lui. La un moment dat, Valeriu îi mărturiște Adrianei că asta a fost cea mai mare fericire. Mult mai mare decât aceea încercată în ziua căsătoriei lui cu Adriana ori cea resimțită în ziua în care i s-a născut unica fiică. Cea care tocmai urmează să îl facă bunic.
Iată însă că, pe neașteptate, Valeriu Tănase începe să fie chinuit de insomnii. Ii reveneau în minte întâmplări din anul 1958. Anul în care Gheorghiu-Dej ordonase o nouă campanie de represiune căreia i-au căzut victime preoți de toate confesiunile, profesori, medici. Majoritatea fără a avea o vină anume. Profesiunile lor erau însă de așa natură încât îi determinau pe oameni să li se confeseze. Poate chiar să și își mărturisească sentimentele ostile puterii comuniste. Părintele Anton a fost arestat cu această ocazie. A fost anchetat ziua și noaptea, a fost bătut, însă nu a turnat pe nimeni. Nu și-a trădat menirea și credința. Nu a dezvăluit nimic din ceea ce auzise la spovedanii, Starea lui de sănătate a devenit, în timp, tot mai precară. Ceea ce nu i-a împiedicat pe anchetatori să îl ancheteze pe mai departe, să îl brutalizeze, așa cum o făceau și gardienii. Filmul prezintă cu lux de amănunte și fără menajamente fapte ce nu trebuie cu nici un uitate. Și suferințele preotului, și comportamenul animalic al torționarilor, și ce fel de suboameni erau aceștia. Și cum erau celule și viața zilnică din una dintre cele mai cumplite închisori comuniste. Acolo unde împărțeau pumnii și legile partidului idivizi de cea mai joasă speță, sumar educați, absolvenți de doar câteva clase, ușor de convins și de manipulat.Foarte adesea chiar foșți deținuți de drept comun. Într-o seară, Valeriu Tănase l-a snopit în bătaie pe părintele Anton. L-a schilodit pe viață. Nu a nutrit nici cel mai mic regret pentru faptele sale. A regretat doar că, drept pedeapsă, a fost mutat de la închisoarea politicilor la una în care nu erau decât deținuți de drept comun. Asta a însemnat pentru el o degradare. O ofensă la adresa competenței lui.
Însă acum, în 1971, ceva începe să se întâmple. Or, pe acest ceva, cu toate implicațiile sale și morale, și psihologice îl urmărește și îl detaliază filmul. Cu secvente uneori filmate în unghi olandez, cu multe și bine justificate prim-planuri și gros-planuri, cu o cromatică-sepia. Imaginea este semnată de mai vechiul colaborator al lui Nicolae Mărgineanu. Gabriel Kosuth. Tănase ajunge să fie bântuit de imagini din trecut. De amintirea anchetelor și a bătăilor de la Aiud. Deocamdată nu și de sentimentul vinovăției. Inexplicabil, își caută câțiva foști colegi de serviciu. Acceptă, la sugestia soției, să se ducă la un preot.Ține neapărat să afle ce s-a întâmplat cu părintele Anton. O face încalcând astfel câteva dintre regulile de bază ale fostei lui meserii. Reguli ce îi impuneau să uite totul, să nu își caute nici foștii tovarăși, nici victimele de odinioară. Pentru aceasta. intră rapid în vizorul Securității. Acea pretins nouă, reformată Securitate,legată însă cu mii de fire de cea din vremea lui Dej, Nicolski și Drăghici. E urmărit, intimidat, cvasi-luat pe sus și obligatoriu dus la un consult psihiatric cu un vădit rol de amenințare în cursul căreia femeia scorpie, dr. Mărgineanu, îl amenință cu pierderea locuinței și suspendarea pensiei. Aici, acum intervine declicul. De abia acum, Valeriu Tănase începe să fie încercat de sentimentul vinovăției și să resimtă acut nevoia iertării. Pornește în căutarea preotului. O face fără a preveni pe nimeni. Nu își anunță nici măcar soția. Într-un final, îl găsește pe preotul Anton. Urmează o succesiune de secvențe pe care eu le socotesc a fi cu totul exemplare. Cu imensă încărcătură emoțională. Aceea a iertării mi s-a părut absolut cutremurătoare, Prin simplitatea, prin omenescul ei, prin seninătatea ce se instalează pe chipul chinuit de boală al preotului Anton, prin blândețea din vocea lui. O secvență, îndrăznesc să spun, binefăcătoare. Continuată cu imaginile izbăvirii de pe figura fostului torționar și prin mulțumirea de pe chipul preotului și de pe cel al soției sale. Cineva a venit și și-a cerut iertare. Iertarea pe care preotul era pregătit să o ofere de 20 de ani, E vorba aici despre secvențe excelent filmate, excelent jucate de Toma Cuzin (Valeriu Tănase), Radu Botar (preotul Anton), Maria Ploae (soția preotului) și Richard Bovnoczki (Prăpăditul).
De altminteri, întreaga distribuție a filmului este bine, inspirat alcătuită, cu evoluții minuțios conturate, actorilor deja menționați alăturându-li-se Ela Ionescu (Adriana Tănase), Anastasia Dade (fiica lui Tănase), Marius Chivu (Găman), Ofelia Popii ( dr. Măgureanu), Rareș Florin Stoica (Fane), Radu Bânzaru, Costel Cașcaval, Cosmin Seleși, Ioan, Andrei Ionescu, Vitalie Bantaș.
Am văzut Iertarea singur în sală. Mi-am regretat singurătatea. Știu că în curriculum-ul școlar figurează un curs de Istorie a comunismului. Asemenea Cardinalului, noul film regizat de Nicolae Mărgineanu cred că ar trebui să figureze în bibliografia lui obligatorie.
AGER FILM
IERTAREA
Regia: Nicolae Margineanu
Scenariul: Bogdan Adrian Toma
Imaginea: Gabriel Kosuth
Montajul: Iuliana Turean
Scenografia: Dumitru Nicodim
Coloana sonoră: Petru Mărgineanu
Cu:Toma Cuzin (Valeriu Tănase), Ela Ionescu (Adriana Tănase), Anastasia Dade (fiica lor), Radu Botar (preotul Anton), Maria Ploae (soția lui), Marius Chivu (Găman), Ofelia Popii (dr.Măgureanu),Rareș Florin Stoica (Fane) și Radu Bânzaru, Richard Bovnoczki, Costel Cașcaval, Cosmin Seleși, Ioan Andrei Ionescu, Vitalie Bantaș ș.a.
