Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a publicat recent raportul The Economic Case for Pandemic Preparedness and Response, o analiză de peste 350 de pagini despre prevenirea, pregătirea și răspunsul la pandemii. Noutatea raportului este că tratează măsurile necesare acestui domeniu ca pe o chestiune economică, sens în care, pe baza mai multor scenarii simulate, se calculează cât costă, concret, un răspuns întârziat la o pandemie.
Pentru România, această abordare este foarte relevantă. Sistemul nostru de sănătate publică a intrat în pandemia de COVID-19 cu unul dintre cele mai scăzute niveluri de finanțare din Uniunea Europeană, iar costurile umane și economice au fost pe măsură. La câțiva ani de la începutul pandemiei, multe dintre lecțiile acelei perioade au ajuns doar parțial în politicile publice și în bugete. Tocmai de aceea cred că argumentul OCDE merită pus pe agenda publică din România.
Logica economică a pregătirii
Ideea centrală a raportului OCDE este că, într-o criză sanitară (termen pe care îl voi prefera celui de „pandemie”), costul combaterii nu crește proporțional cu întârzierea declanșării mecanismelor de răspuns, ci exponențial. Cu alte cuvinte, nu toate săptămânile „costă” la fel. O întârziere de câteva săptămâni în depistarea unui focar, în izolarea cazurilor sau în suplimentarea locurilor din spitale poate face diferența dintre un episod local, care poate fi gestionat cu resursele existente, și o criză care afectează întreaga economie. De aici rezultă două concluzii. Prima: există o fereastră critică de intervenție, și anume primele zile și săptămâni ale unui focar. A doua: prioritatea autorităților ar trebui să fie acele capacități care scurtează timpul dintre apariția primelor cazuri și declanșarea mecanismelor de răspuns.
Într-o altă ordine de idei, OCDE pune investițiile în pregătirea pentru crize sanitare în aceeași categorie cu infrastructura de protecție împotriva dezastrelor naturale. Ideea este următoarea: un dig construit pe malul unui râu nu aduce niciun câștig vizibil în anii obișnuiți, însă valoarea lui se vede în anul inundației, când anumite pagube nu se mai produc grație lui. La fel, banii investiți în pregătirea răspunsului împotriva crizelor sanitare nu produc un beneficiu direct, palpabil, ci unul indirect, măsurat în pierderile umane și economice pe care le evită. Această analogie scoate în evidență faptul că un rezultat bun în aceste domenii este, prin definiție, greu de observat și este chiar și mai greu de atribuit unei anumite decizii bugetare. E adevărat, nimeni nu taie panglica pentru o criză sanitară care nu a avut loc.
Pe de altă parte, în lipsa unor dovezi clare, este firesc, și nu neapărat condamnabil, ca decidenții politici să aibă dificultăți în a prioritiza cheltuieli concrete în acest domeniu și în a le integra într-un buget deja strâmtorat, de vreme ce beneficiile par incerte. Tocmai aici raportul OCDE aduce plus-valoare, pentru că oferă un instrument prin care se pot compara, în termeni economici, costul investițiilor în acest domeniu cu costul, mult mai mare, al unei crize sanitare gestionate prea târziu. Astfel, o cheltuială care părea înainte a fi un pariu pe un risc improbabil, poate fi primită acum ca un argument susținut de cifre.
Ce înseamnă asta pentru România
Raportul OCDE lucrează cu scenarii globale și regionale, dar logica lui se aplică direct României, care are câteva vulnerabilități evidente. Prima este rețeaua de sănătate publică, subdimensionată față de sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească. A doua este deficitul cronic de personal medical, care reduce capacitatea de reacție a structurilor de sănătate publică. A treia o reprezintă ratele foarte scăzute de vaccinare. Și, evident, finanțarea insuficientă a sănătății publice, care nu face decât să amplifice toate celelalte probleme. Fiecare dintre acești factori de risc poate multiplica, în caz de criză, costul oricărei urgențe sanitare viitoare.
Raportul OCDE atrage atenția și asupra unor costuri chiar mai greu de cuantificat, precum erodarea încrederii publice în instituțiile statului. Deși nu poate fi exprimat în bani, acest cost are efecte foarte concrete, pentru că o politică de sănătate publică poate fi implementată cu succes doar în măsura în care oamenii sunt dispuși să o accepte și să o respecte. În cazul României, primul meu gând se îndreaptă către nivelul actual al ezitării față de vaccinare. România a avut una dintre cele mai scăzute rate de vaccinare împotriva COVID-19 din Uniunea Europeană, iar scăderea acoperirii vaccinale la copii a contribuit la epidemia de rujeolă declarată la nivel național la sfârșitul anului 2023. Din păcate, acest tip de neîncredere se acumulează și se mută de la un subiect la altul. Reconstruirea încrederii cere timp, consecvență și o comunicare onestă din partea instituțiilor, iar acest efort trebuie făcut acum, în perioadele de liniște, nu în mijlocul următoarei crize, când va fi deja prea târziu.
O investiție care trebuie protejată
Raportul OCDE subliniază că investițiile în acest domeniu întăresc reziliența generală a sistemului sanitar și ajută la rezolvarea unor deficiențe structurale care există deja. Concret, este vorba despre consolidarea capacității operaționale pe întregul lanț de răspuns, de la identificarea primului caz, izolarea primului focar și comunicarea rapidă și credibilă cu populația, până la mobilizarea rapidă a capacităților spitalicești suplimentare, asigurarea stocurilor de echipamente și medicamente esențiale și coordonarea eficientă între instituțiile centrale și cele locale.
Desigur, ne aflăm într-un context marcat de constrângeri bugetare semnificative. Dar exact acesta este unul dintre mesajele raportului OCDE, și anume că pregătirea pentru crize sanitare este un domeniu care trebuie protejat de schimbările ciclului politic și de rundele succesive de consolidare fiscală. Tăierile din acest domeniu par economii astăzi, dar riscă să devină cele mai scumpe decizii de mâine.
Aș adăuga și un argument care depășește calculul economic. Protejarea vieții și sănătății cetățenilor în fața unor crize pe care nu le pot gestiona singuri este o funcție fundamentală a statului. Așadar, investițiile în acest domeniu nu țin doar de eficiență economică, ci și de încrederea cetățenilor că statul va fi acolo atunci când vor avea cea mai mare nevoie de el.
Am speranța ca acest raport al OCDE va oferi factorilor de decizie din România o bază pentru a întări reziliența economică și socială a țării.
