Din vasta și încă indubitabil valida creație a lui Molnár Ferenc, nume capital pentru istoria literaturii maghiare (ajunge să amintesc capodoperele Liliom și Băieții din strada Pál, o tânăra regizoare pe nume Porogy Dorka a ales pentru ceea ce cred a fi prima ei colaborare cu Teatrul Szigligeti o piesă ce se cheamă Ofițerul de gardă. Scrisă în anul 1910, aparținând genului vodevilului sau piesei bine făcute (la pièce bien faite), cum îi spun francezii. Gen privit cu superioritate de unii critici de la noi și de aiurea ( e drept, lucrurile s-au cam schimbat puțin în momentul în care teoreticienii au observat similitudini de construcție între teatrul de bulevard și teatrul absurdului), însă pe mai departe prețuit și dorit de public. Care se amuză teribil văzând că el știe foarte bine ceea ce, din motive de eficiență comică, ignoră mai toți protagoniștii.
Personajele principale din Ofițerul de gardă sunt doi tineri actori de succes dintr-un teatru de provincie. S-au căsătorit cu doar șașe luni în urmă, însă pare-se că în mariajul lor a intervenit deja plictisul. Soțul ajunge chiar să pună la îndoială fidelitatea soției pe care se încăpățânează să o testeze. După câteva scrisori de dragoste scrise de el însuși, scrisori la care consoarta dă semne că nu ar fi rămas tocmai insensibilă, se impune să intervină și proba cheie. O falsă plecare de acasă a bărbatului care revine travestit în ofițer de gardă. Convins că va fi de nerecunoscut.
Un critic de teatru cu vastă experiență, veșnic prezent în casa celor două tineri, emite judecata că nu există travestiuri perfecte. Fapt dovedit de tot ceea ce se va întâmpla mai departe. Adevărul se amestecă cu minciuna, fidelitatea cu înșelătoria, buna credință cu sperjurul, simularea cu autenticul. Unde mai pui că, așa după cum observă cum nu se poate mai inteligent soția, adevărul este minciuna pe care o spun totdeauna o femeie. În cele din urmă, după dispute, lacrimi, crize de nervi mai mult sau mai puțin reale, se produce revenirea la normalitate. Fiindcă, așa după cum ne-a învățat mai demult Shakespeare, totul e bine când se termină cu bine.
Lucrurile se petrec în general relativ bine și în spectacolul de la Oradea. Actorii sunt buni, cunosc bine regulile genului. Kocsis Anna are vitalitate și e zglobie exact atât cât trebuie, nu îngroașă nimic. Hunyadi István surprinde riguros caraghioslâcul soțului-artist făcut șah-mat de înzestrările histrionice ale soției. Tóth Tünde joacă fără cusur o mamă savuroasă ce ține cu orice preț să fie băgată în seamă. Balogh Attila interpretează perfect criticul ce nu se dezminte, rămânând critic și în fața spectacolulului oferit de cei doi tineri căsătoriți și privind toată povestea cu un nedezmințit ochi critic. În roluri secundare au bune evoluții Szigyartó Johanna, Kocsis Gyula și Miklós Irén.
Nu aș fi eu însumi critic dacă nu aș formula totuși câteva amendamente. Primul ține de alegerea spațiului de joc. Nu mi se pare tocmai potrivită opțiunea pentru sala Transilvania. În primul rând, sala nu convine genului. În al doilea rând ea dispune de o scenă mult prea mică, deloc favorabilă decorului de epocă gândit de Kupás Anna. Epoca fiind bine stabilită, micile încercări de contemporaneizare ale textului mi s-au părut complet nefericite și absolut neinspirate. Scrierea lui Molnár Ferenc are destule resurse comice așa că nu era nevoie de adăugiri. Este de notorietate faptul că din piesa bine făcută, din vodevil nu prea se poate tăia mai nimic, însă nici suplimentele nu sunt tocmai permise. La lucrul acesta cred că ar fi trebui să aibă grijă atât regizoarea Porogi Dorka cât și dramaturga Zsigó Anna. S-ar fi cuvenit, cred, ca regizoarea să fie ceva mai consecventă în privința administrării intrărilor și ieșirilor personajelor. De unde și pe unde intră și iese fiecare. Mai concret, era nevoie de mai multă rigoare în privința utilizării ușilor. Avem o ușa casei prin care intră și iese toată lumea, ciudat, cu excepția criticului, mai există o ușă prin care intră și iese servitoarea și mai există și ușa lojei în care se petrece întreaga acțiune din actul al doilea. Insă chiar și atunci când vine în casa protagoniștilor spre a se lămuri în privința socotelilor finale, criticul se folosește tot de ușa lojei. De ce acest regim special? Nu exclud posibilitatea ca regizoarea să fi intenționat să plaseze totul sub semnul spectacolului, al teatrului în teatru, observat ca atare de critic, însă indiciile în acest sens sunt mult prea precare. Cum precară, insuficient precizată e și soluția din final. Mai mult schițată decât concretizată aievea.
Teatrul SZIGLIGETI din Oradea
OFIȚERUL DE GARDĂ de Molnár Ferenc
Regia: Porogi Dorka
Dramaturgia: Zsigó Anna
Decoruri și costume: Kupás Anna
Editor muzical: Trabalka Cecilia
Cu: Hunyadi István (Actorul), Kocsis Anna (Actrița), Balogh Attila (Criticul de teatru),Tóth Tünde (Mama), Szigyartó Johanna (Camerista), Kocsis Gyula (Creditorul), Miklós Irén (Plasatoarea)
