Grupul pentru Dialog Social a avut fericita idee să facă o expoziție la 37 de ani de la înființarea GDS, organizație-mărturie despre avatarurile construirii democrației în postcomunism. Pe 30 octombrie a.c., sala mare de la parter a sediului din Calea Victoriei 120 și-a așteptat oaspeții cu pereții tapetați cu fotografii. ale membrilor Grupului și ale gazdelor lor – inclusiv regele Mihai, toți președinții României, exceptându-l pe Ion Iliescu, prezent și el într-o poză, în timp ce era intervievat „la el acasă” de Gabriela Adameșteanu și Andrei Cornea. Ochii întâlneau imagini cu foști disidenți – Radu Filipescu, într-un formidabil racourci de serie revoluționară, Doina Cornea, Mircea Dinescu –, cu celebre personalități culturale, unele membre ale GDS, dispărute – Alexandru Paleologu, Sorin Vieru, Mihai Șora, Petru Creția – sau active – Sorin Alexandrescu, Dan Grigore, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu. Sau apropiați ai GDS: Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Caramitru, Norman Manea.
Mai multe panouri îl invocau pe Voicu Rădulescu și spațiul construit de el la sediul GDS începând cu anul 1994: Green Hours și prima societate artistică „cu adevărat dezinhibată de metehnele comuniste”. Se găseau mai multe numere din revista GDS, 22, și, între, peste, împreună, desenele lui Dan Perjovschi. Se adăuga o piatră aruncată de mineri în geamurile sediului, pe 14 iunie 1990, lângă un număr al Raportului despre mineriada din 13–15 iunie 1990, publicat de Grupul pentru Dialog Social și APADOR-CH în toamna acelui an. Din aceeași serie, bine vizibil, un cablu de cauciuc cu metal pe mijloc, lăsat pentru atenționare de minerii care veniseră la mijlocul lui iunie să evacueze GDS din sediu.
O expoziție vie și rafinată, pentru unii, emoționantă. Și minusculă pentru cunoscători, fie și numai pentru faptul că a putut fi expus cel mult 10% din arhiva fotografică a GDS.
Prea mult Silviu Brucan, prea puțin Mihnea Berindei
M-a frapat în expoziție numărul (relativ) mare de fotografii cu Silviu Brucan (patru sau cinci), transformat astfel într-un personaj central al Grupului. Prin opoziție, doar una îl reliefa pe Mihnea Berindei. (Mihnea mai era prezent într-o poză, undeva la marginea ei.) Într-o alta, plasată relativ central, Brucan vorbea așezat central, în timp ce mai mulți membri ai GDS ascultau și, se vedea, notau cuminți în carnete.
Fotografia intrase de mult în folclorul urban. Ea sugera autoritatea lui Brucan în viața Grupului. Va fi folosită repetat, ani de zile, în operații de subminare a prestigiului GDS. Atacul asupra Grupului pentru Dialog Social este o componentă cu greutate a negării demnității postrevoluției, proiectată paralel cu atacurile la demnitatea revoluției. Referențiale pentru asocierea abuzivă a lui Brucan cu GDS sunt articolele lui Victor Roncea din Evenimentul Zilei, cu titlul asertiv: „GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu”[1]. „Agentul sovietic” din titlu ar fi fost Silviu Brucan[2].
Întâlnirea la Grup prinsă în poză avusese loc pe 31 ianuarie 1990, la solicitarea lui Brucan. Între timp, Doina Cornea, membră a Grupului, și Ana Blandiana (care nu era membră) își dăduseră demisia din Consiliul Frontului Salvării Naționale, iar liderii CFSN anunțaseră înființarea Frontului Salvării Naționale. În acel moment, pentru membrii Grupului devenise clar drumul urmat de CFSN, în fruntea căruia se afla atunci și Brucan – membru al Biroului Executiv. Deriva Consiliului Frontului Salvării Naționale părea că duce pe un drum fără întoarcere, iar poziționarea critică a GDS față de ce se întâmpla devenise publică. La întâlnire, Brucan a făcut considerații asupra evoluției evenimentelor pe care le notam de zor pe hârtiile din față[3]. Noi am enumerat nouă puncte privind ceea ce ar avea de făcut CFSN pentru a răspunde situației din țară. Revista 22 a consemnat „discuții aprinse în contradictoriu”[4], care vor fi publicate în nr. 5 al săptămânalului GDS împreună cu „celebra” poză[5].
Silviu Brucan încercase să cultive GDS imediat după înființarea lui[6]. A venit de câteva ori la Grup și a publicat, în primele două numere ale revistei 22, o secțiune din cartea lui Socialismul mondial la răscruce: o privire din interior, apărută în Statele Unite în 1987 (Praeger, New York). Pentru noi, Brucan conta prin rolul principal jucat în Scrisoarea celor șase foști lideri comuniști, din martie 1989, și prin protestul lui din 1987 împotriva reprimării muncitorilor revoltați de la Brașov. Cei care-i aplaudaseră acțiunile îl consideraseră un aliat în haosul acelei perioade.
Brucan a semnat, din partea CFSN, alocarea către Grup a clădirii din Calea Victoriei 120, care făcea parte din patrimoniul UTC și devenise un fel de casă oficială a lui Nicu Ceaușescu. Acordarea unui sediu nu era deloc o excepție. Imediat după căderea regimului, sute de clădiri ale PCR, UTC sau ale altor organizații comuniste au fost repartizate asociațiilor, fundațiilor și partidelor care se tot înființau. Grupul pentru Dialog Social nu avea nevoie de o pilă ca să obțină un loc unde să-și desfășoare activitatea. Constituit din disidenții ultimilor ani și din intelectualii care teoretizaseră rezistența prin cultură, căpătase din primele zile de la apariția publică o incredibilă notorietate. Doi membri ai GDS au mers la guvern, au cerut un sediu și l-au primit, pe lângă mulți alți solicitanți.
Poziționarea clădirii acordate de CFSN, în centrul Bucureștiului, aproape de Palatul Victoria, unde se instalase Guvernul, relativ aproape de Piața Universității și de Piața Palatului, avea să fie esențială pentru ce va urma. Pe lângă zidurile ei treceau valurile de demonstranți, zi de zi, oscilând între locurile-reper ale revoluției. Acolo aveau să intre oamenii ca să vorbească, să facă planuri, să ceară sau să ofere ajutor – din Liga Studenților, din Grupul Independent pentru Democrație și mulți alții.
Aflat în centrul Bucureștiului, sediul era ușor accesibil ziariștilor, scriitorilor, activiștilor și oamenilor politici din străinătate. Mult timp, Grupul a fost aproape sufocat de mulțimea celor ce băteau la poarta lui, de fapt, tot timpul deschisă.
GDS și Silviu Brucan au fost „de o parte și de cealaltă”
Revin însă. Contactele noastre cu Silviu Brucan aveau să se dovedească de la început ambigue. La câteva zile după Revoluție, cândva după instalarea GDS pe Calea Victoriei, am auzit pe telefonul meu de acasă aceleași sunete pe care le cunoașteam din vremea când eram supravegheat de Securitate. A doua zi de dimineață am urcat la biroul lui Stelian Tănase, chemat să facă revista GDS, să-i zic de noutate. Nu am apucat să deschid gura. A fost primul: „Ia spune-mi, tu ai simțit că telefoanele ne sunt din nou ascultate?”
Amândoi l-am invitat pe Silviu Brucan la sediu, i-am povestit despre ce se întâmpla pe linia telefonică și l-am întrebat: „Ce face CFSN? Cum este posibil să fim ascultați din nou?”. Fața lui a devenit inexpresivă, a tăcut ceva timp, după care a întrebat încercând să pară mirat: „Oare cine poate asculta telefoanele?”.
O întâlnire cu el a mai avut loc pe 20 ianuarie, când o delegație a GDS a dorit să aibă discuții la Biroul Executiv al CFSN, după anularea referendumului național privind reintroducerea pedepsei cu moartea, planificat pe 28 ianuarie 1990.
Ne-am aflat față în față și pe 29 ianuarie, după ce cu o zi înainte avusese loc o demonstrație uriașă în Piața Victoriei, protest față de anunțul transformării CFSN în Fontul Salvării Naționale – partid politic care era deopotrivă jucător și arbitru. La Palatul Victoriei ne-am strâns atunci, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Dan Petrescu, Mariana Celac, Radu Filipescu, arhitectul Ascanio Damian și eu, iar de partea cealaltă a mesei Silviu Brucan, Ion Iliescu și Petre Roman. Brucan vorbea arogant și, oricum, era „de partea cealaltă”.
A urmat întâlnirea din 31 ianuarie 1990, amintită. Membrii GDS vor mai păstra legătura cu Silviu Brucan, însă precum vecinii care se uită peste gard. Despre „cazul Brucan” rămân povești de spus, iar aici mai amintesc două.
Pe 18 februarie 1990 a avut loc o altă demonstrație în Piața Victoriei. Sintetizând și simplificând: o masă de protestatari a năvălit în clădirea guvernului după ce o echipă de incitatori a spart geamurile, a sărit în interior, a deschis poarta și i-a îndemnat pe oameni să intre. Soldații chemați să apere guvernul nu au intervenit. În curând, se va dovedi că fusese o capcană. Au fost închise ușile, iar oamenii de ordine i-au luat pe „infractori” și i-au dus la poliție.
Intrasem în clădire cu Dumitru Iuga și camera lui de filmat, venit de la televiziune să dezvăluie ce se întâmpla în interior. La sfârșit, în drum spre ieșire, l-am întâlnit pe Radu Mihai Băcanu, fiul lui Petre Mihai Băcanu, care conducea România liberă, cea mai importantă forță de opoziție în primii ani ai postrevoluției. I-am spus tânărului de 18 ani, entuziast și imprudent, să vină între noi. Pe drum, soldații ne somau, eu și Iuga le arătam legitimațiile, iar despre Radu le spuneam că face parte din echipa televiziunii. Am ajuns afară toți trei.
A doua zi m-a căutat Silviu Brucan la telefonul GDS. Mi-a spus: „Știu că ați intrat ieri în Palat”. „Sigur”, i-am zis, „sunt membru al Consiliului Provizoriu de Unitate Națională. Voiam să văd ce se întâmplă. Am arătat legitimația și am intrat”.
Dar nu pentru asta mă sunase. „Știu și că l-ați scos pe fiul lui Băcanu”. Glasul lui era reprobator și, mai ales, exprima o frustrare nevindecată. Confirma, fără să vrea, conspirația din spatele evenimentelor din 18 februarie 1990. Atacul asupra clădirii guvernului avea să justifice o legislație represivă (au inițiat-o imediat) și răzbunarea pe câțiva contestatari prea activi. Prinderea fiului lui Petre Mihai Băcanu și trimiterea lui în arest cu o acuză ce ducea la închisoare ar fi constituit un șantaj teribil asupra celui care a ținut pe umeri opoziția democrată după 1990[7]. FSN-ul ratase o lovitură. Telefonul lui Silviu Brucan nu spune că el planificase conspirația. Dar arată că știa de ea și a apreciat-o atât de mult încât a socotit ratarea prinderii lui Băcanu Jr. drept o înfrângere personală.
* * *
Pe 20 mai 1990 au avut loc primele alegeri parlamentare. Câțiva membri ai GDS au candidat în alegeri, la presiunea susținătorilor, pe două liste independente, circumscripția București. Zecile de mii de exemplare vândute de revista 22 și sutele de mii ale României libere, cu care Grupul împărțea politica antiiliesciană, echivalau cu un sondaj. Ocuparea unor locuri în primul Parlament ales al României postcomuniste părea sigură. Pe 21 mai, am primit la GDS un telefon de la Silviu Brucan. Eram singur la sediu. Am vorbit cu el, mi-a spus radios că nimeni de pe cele două liste nu trecuse de limita necesară[8]. A sfârșit cu râsul lui sardonic, bine cunoscut.
În acel moment, FSN-ul controla complet procesul electoral. Își asigurase majoritatea în alegeri cvasilibere, dar violent incorecte. Falsificarea rezultatelor pentru cele două liste cu membri ai GDS era o bagatelă și avea miză.
Inițiatorul Grupului pentru Dialog Social a fost Mihnea Berindei
Cineva ar putea spune despre mine ceea ce am punctat eu mai sus: „prea mult Brucan”. Am făcut-o pentru a înfrunta ideea că Silviu Brucan este creatorul GDS, un leitmotiv al mistificării postrevoluției[9]. Eventualele polemici ori procese legate de trecutul GDS vor putea folosi ce am scris aici.
Am amintit că fotografia lui Mihnea Berindei din expoziție nu era reliefată prin nimic (o notă la nume ar fi fost o soluție), iar într-o a doua se pierdea la margine. Or, Mihnea este cel care a înființat Grupul. Mihnea este cel care l-a asistat, pe el și pe membrii lui, în anii esențiali și l-a deschis spre lume. Mihnea Berindei este cel care a ajutat revista 22 ani de zile, în atâtea feluri: burse în Franța pentru ziariștii revistei, echipamente, proiecte, salvarea sediului. Reproduc o mărturisire a Gabrielei Adameșteanu, care a condus revista timp de 13 ani: „Toate formulele de finanțare pe care le-am găsit întotdeauna au fost sugerate de Mihnea […]. Suplimentele, care au devenit o metodă a revistelor culturale, au fost inovația Revistei 22, cu consilierea lui Mihnea” (aici).
„Cel mai bun, cel mai penetrant și mai eficace om al exilului românesc”[10] a sosit în București pe 23 decembrie 1989, cu un convoi umanitar francez condus de Bernard Kouchner. I-a chemat la telefon pe disidenții pe care-i cunoștea (și-i cunoștea de la distanță, mai pe toți), pe oamenii de cultură cu care stabilise relații direct sau despre care avea date de la prietenii lui apropiați, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Agenda lui era plină, căci o umpluse de-a lungul anilor pentru a interveni atunci când cineva din țară se afla într-o situație critică. Ne-a invitat în casa lui Andrei Pleșu, gazda întâlnirilor vreme de mai multe zile. Acolo s-au putut îmbrățișa oameni care ar fi dorit să se întâlnească și până atunci, dar fusese imposibil: Doina Cornea, fiul ei, Leontin Iuhas, Radu Filipescu ș.a.
Acolo am hotărât, sub ghidajul discret al lui Mihnea Berindei, să constituim o asociație. Îmi permit să spun că mai toți cei care au participat la crearea Grupului aveau prea puțin habar ce înseamnă să inițiezi, să înființezi și să funcționezi într-o organizație neguvernamentală. În surescitarea cosmică a acelor zile, numai planuri de structurare și proiecte practice nu ne ocupau mințile. Este motivul pentru care afirm că fără Mihnea Berindei nu ar fi apărut Grupul. În timp, poate unii și alții aveau să intre în forme de organizare civică ori politică. Dar acea comunitate care va folosi, de altfel fără premeditare, prestigiul de care se bucurau la acel moment fiecare disident și fiecare om de cultură, nu s-ar fi adunat.
Andrei Pleșu a publicat deja, în articolul din Dilema veche citat, o fotografie a paginii cu prima listă-schiță a membrilor GDS. Se poate vedea aici. Lista completă a membrilor fondatori, trimisă la Judecătorie, se află printre exponatele de la GDS. Despre ea merită povestit. Dar amân subiectul ca să adaug câteva cuvinte despre Mihnea Berindei.
Mihnea Berindei a fost un organizator, un ajutor, un ghid. Dar și mai mult decât atât. El a reprezentat un model uman pentru noi toți, indiferent de separările de viziune politică care au apărut în cazul unora, mai târziu. La moartea lui au scris despre el mulți membri GDS ori apropiați Grupului. Aleg cu greu între ele, dar aleg: cuvintele lui Ion Vianu care sugerează și savoarea de a admira pe cineva precum a fost Mihnea Berindei, și savoarea celui admirat:
„Avea întotdeauna soluțiile cele mai bune, era neprecupețit în entuziasmul lui, sacrificându-și chiar și meseria și odihna pentru cauza românească. Era un om extrem de nobil, de generos, un prieten adevărat și un om extraordinar de modest, care cred că a făcut politică așa cum trebuie să facă toată lumea, adică în slujba unei cauze și fără nici un fel de gând de mărire sau de putere. Absolut un patriot adevărat! […] a fost un om de acțiune și de cultură, un om de bine, și plâng cât se poate de tare dispariția lui prematură”. Gândul-concluzie al lui Vianu: „A fost un om de onoare, un om care nu a căutat interesul și, din păcate, astfel de oameni sunt vulnerabili. Sunt convins că ceea ce va domina va fi amintirea bună pe care o lasă”.
Ar mai fi atâtea de spus, și nu doar despre Mihnea.
[1] Au fost publicate în decembrie 2018 și ianuarie 2019.
[2] Un comentariu al lui Andrei Pleșu: „Mă amuză să văd, în diverse publicații, o fotografie «rușinoasă», cu Silviu Brucan, așezat la o masă înconjurată de «intelectuali» gedesiști, veniți, chipurile, să-l asculte” (aici).
[3] Brucan Avea puse pe agendă poziția FSN față de viitoarele alegeri, opinii referitoare la primul număr al revistei 22 și utilitatea unor studii referitoare la dezordinea din stradă și la istoria României interbelice. Înregistrarea FSN ca partid politic a avut loc la 6 februarie 1990.
[4] Revista 22, nr. 3, 2 februarie 1990, p. 4 – https://revista22.ro/storage/arhivapdf/3_1990.pdf.
[5] „Revoluția la răscruce”, Revista 22, nr. 5, 16 februarie 1990, pp. 12–14 – https://revista22.ro/storage/arhivapdf/5_1990.pdf.
[6] În interpretarea lui Andrei Pleșu, Brucan ar fi „vizitat, e drept, noua organizație civică, înțelegând că susținerea ei «dă bine» pentru imaginea noii democrații” (aici).
[7] Am povestit evenimentele în numărul 6 al revistei 22, din februarie 1990 (aici, p. 4), fără să includ episodul fiului lui Petre Mihai Băcanu. În acel moment, publicarea celor întâmplate ar fi creat dificultăți lui Mihai Băcanu și ziarului România liberă.
[8] Erau necesare 81.000 de voturi pentru un mandat de senator, 29.000 pentru un mandat de deputat.
[9] A fost promovată cu atâta determinare, încât a fost preluată de oameni care altminteri erau bine informați despre ce se întâmpla în acele prime luni de după Revoluție, precum Petre Roman.
[10] Pasajul din care am extras aceste cuvinte ale lui Adrian Niculescu: „A plecat dintre noi, nedrept și prematur, Mihnea Berindei, istoric, turcolog, dar, mai ales, cel mai bun, cel mai penetrant și mai eficace om al exilului românesc. Personalitate recunoscută a stângii democratice anticomuniste, sufletul Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, de la Paris, Mihnea Berindei a fost o mare conștiință românească, o torță vie care, din 1970, a ars pentru libertatea țării noastre” (aici, p. 10).
