Pe 20 octombrie 2020, dl. Dumitru Chisăliță a devenit ministrul energiei într-un moment de tensiune pentru sistemul electric românesc. Întrebat despre soarta centralelor pe cărbune, acesta a susținut că ele trebuie retrase numai atunci când există capacități efective care să le înlocuiască, invocând siguranța sistemului, continuitatea alimentării și securitatea energetică. Declarația noului ministru nu diferă substanțial de cele exprimate, de-a lungul ultimilor ani, de un număr respectabil de foști miniștri ai energiei.
Deși declarația oficială recentă nu implică faptul că România ar trebui să ardă cărbune pe un termen indefinit, ea formulează, totuși, o întrebare insuficient discutată: cât de valoroasă este posibilitatea de a produce electricitate din cărbune atunci când celelalte opțiuni existente nu acoperă cererea energetică?
Întrebarea nu este abstractă, ci evidențiază o realitate adesea ascunsă în dezbaterile despre energie. Deși politicile climatice actuale sunt puternic anti-cărbune, termocentralele care produc electricitate și apă caldă pe bază de cărbune rămân importante pentru asigurarea fiabilității și accesibilității multor sisteme energetice naționale.
Un caz concret și recent este ilustrat perfect de memorandumul din 28 august 2026, prin care guvernul român a amânat închiderea unor capacități pe lignit din Complexul Energetic Oltenia. Grupurile Craiova 1 și 2 rămân în funcțiune până la sfârșitul trimestrului II din 2027, iar grupul Turceni 5 până în trimestrul I din 2028. Măsura privește angajamentul PNRR de retragere, până la 31 august 2026, a 710 MW de capacități pe lignit și huilă. Justificarea oficială a inclus deficitul hidrologic pe Dunăre, consumul ridicat anticipat, producția eoliană și fotovoltaică redusă și incertitudinea importurilor într-o criză regională. Există și riscul nerespectării obligațiilor europene. Prin urmare, decizia corectă presupune evaluarea simultană a două riscuri: retragerea prea devreme și păstrarea prea scumpă.
Situația din România nu este singulară. De exemplu, pe 19 septembrie 2026, Secretarul american al Energiei, Chris Wright, a emis ordine de urgență pentru menținerea în funcțiune a două centrale pe cărbune din statul Indiana până pe 18 decembrie 2026, cu scopul de a asigura cetățenilor americani din regiunea Midwest a Statelor Unite accesul continuu la energie electrică la prețuri accesibile, fiabilă și sigură. Se poate observa ușor că decizia guvernului român este asemănătoare cu cea a autorităților americane confruntate cu cele trei tipuri de provocări pe care le-am prezentat încă din 2014: securitatea energetică, securitatea economică, securitatea climatică. Una dintre concluziile formulate atunci este viabilă și astăzi, economic, politic și social: Energia nu poate eradica sărăcia. Dar sărăcia nu poate fi eradicată fără energie.
Evaluarea capacităților energetice bazate pe cărbune constituie un răspuns direct la întrebarea de mai sus: ce se poate face atunci când celelalte opțiuni energetice nu livrează conform așteptărilor?
Răspunsul pe care îl propun aici este că opționalitatea cărbunelui reprezintă adevărata sa valoare pe care trebuie s-o apreciem fără bias-uri.
În teoria financiară, opționalitatea înseamnă dreptul, nu obligația, de a efectua o tranzacție viitoare în condiții definite aprioric. Dacă acționăm cu investiții reale (real options), același concept descrie valoarea flexibilității de a amâna, extinde, suspenda sau relua un proiect sau o tranzacție atunci când viitorul este incert.
Aplicată cărbunelui, opționalitatea se manifestă prin patru mecanisme concrete ale valorii sale strategice:
Disponibilitatea în perioade critice. O centrală pe cărbune aflată deja în stare de funcționare poate contribui semnificativ la producția de energie (nu doar electricitate) când vântul slăbește, radiația solară dispare sau este insuficientă, nivelul apei din lacurile de acumulare sau din Dunăre (cazul concret al României) scade ori consumul crește. Pe de altă parte, o centrală pe cărbune nu poate fi oprită și pornită instantaneu, mai ales după ce s-a răcit; cărbunele nu este o baterie care reacționează în fracțiuni de secundă.
Stocul fizic de combustibil. Spre deosebire de gaz sau petrol, cărbunele este ușor de stocat în incinta termocentralei, săptămâni sau luni, reducând dependența de livrările „just-in-time”. În cazul transporturilor prin conducte (gaze, țiței), costul este ridicat, iar infrastructura poate deveni vulnerabilă.
Diversificarea riscului de preț. În cazurile în care petrolul se scumpește, posibilitatea de a trece parțial la cărbune poate reduce costurile.
Serviciile de sistem. Centralele pe cărbune sunt furnizoare de energie dispecerizabilă. De asemenea, turbinele cu abur antrenează generatoare sincrone mari, a căror utilizare (ca și în cazul centralelor pe gaz, hidro sau nucleare), este esențială pentru stabilitatea rețelelor naționale și internaționale. După cum am explicat în cazul blackout-ului masiv din Peninsula Iberică, dependența excesivă de sursele regenerabile de energie (soare, vânt) poate avea, din nefericire, consecințe fatale.
O analogie care explică de ce cărbunele ar trebui să rămână în uz este aceea că acesta este ca o barcă de salvare. Și, așa cum știu toți marinarii, atunci când trebuie să abandonezi o navă aflată în pericol (de exemplu, morile de vânt fără vânt), trebuie să urci în barca de salvare (cărbunele de încredere).
Nu întâmplător, în 2024, cărbunele era sursa #2 de energie (electricitate și căldură) la nivel mondial, cu o pondere de 27,6% (Fig. 1).
Fig. 1. Distribuția surselor primare de energie la nivel global în 2024. Ponderea resurselor regenerabile a fost de 14,5%, din care vântul și soarele au contribuit doar cu 2,9%. În aceste condiții, realizarea politicilor net-zero este o simplă utopie sau un exercițiu de gândire magică.[1]
Agenția Internațională a Energiei (IEA) estimează consumul mondial de cărbune la 8,84 miliarde de tone în 2025 și prognozează 8,94 miliarde de tone în 2026, pe fondul scumpirii gazului asociate crizei din Orientul Mijlociu. Prognoza IAE a inversat așteptările anterioare privind scăderea consumului de cărbune. Aceeași agenție oferă o explicație acestei creșteri neașteptate, total contrară politicilor net zero și idealurilor activiștilor climatici:
Pe anumite piețe, cărbunele reprezintă principala alternativă la gazul natural pentru producerea de energie electrică. În consecință, prețurile mai ridicate ale gazului natural ar putea stimula cererea de cărbune în sectorul energiei electrice, care reprezintă două treimi din consumul global de cărbune. În plus, o reevaluare a strategiilor energetice determină unele țări și industrii să se orienteze către cărbune, în special către cel produs pe plan intern, pentru a-și reduce expunerea la volatilitatea pieței gazelor naturale.
Persistența și chiar creșterea cererii globale demonstrează că eliminarea cărbunelui din limbajul politic, prin nesfârșite ucazuri, anateme, politici „verzi” etc., nu îl elimină din balanțele energetice.
Opționalitatea cărbunelui, pe care o consider și eu adevărata sa valoare, are însă și un preț care trebuie estimat corect, în funcție de incertitudinile și riscurile asociate: cheltuieli fixe, păstrarea personalului, revizii, stocuri, poluare reziduală și costul capitalului blocat. În limbaj economic, valoarea netă a opțiunii este profitul realizat prin evitarea penuriilor, minus toate aceste costuri și externalități. Adică, trebuie să hotărâm, pe baza unor analize statistice de adecvanță, care sunt costurile și beneficiile asociate cu închiderea prea devreme sau cu păstrarea pe o durată îndelungată a exploatărilor miniere capabile să livreze acel combustibil (existența unui zăcământ nu echivalează cu existența unor mine operaționale).
Cărbunele nu înseamnă doar electricitate
Pe lângă utilizarea sa primară în centralele electrice, nu trebuie subestimat rolul cărbunelui în industria siderurgică. Transformarea huilei în cocs permite utilizarea acestuia în furnal ca agent reducător, combustibil și suport mecanic al încărcăturii. Majoritatea oțelului continuă să fie produsă prin ruta clasică furnal + convertizor cu oxigen, care utilizează minereu de fier și cărbune cocsificabil. Potrivit World Steel Association, aproximativ 70% din producția mondială de oțel provine încă din această rută.
„Lumea cărbunelui” și a produselor sale mai include participări la fabricarea cimentului, a siliciului metalurgic, a aliajelor, a unor substanțe chimice și a combustibililor sintetici (celebra benzină produsă pe bază de cărbune).
Cât cărbune mai are, de fapt, România?
Întrebarea merită un răspuns adecvat pentru că, în lipsa acestuia, diversele discuții și propuneri, la nivel de ministru al energiei sau al politicienilor/activiștilor net-zero, riscă să devină, cum am scris mai sus, simple sau inutile exerciții de gândire magică.
Ne mai activând în mediul geologic/academic din România, am reprodus în Fig. 2 un extras dintr-o bază internațională de date (Worldometer) privind rezervele dovedite de cărbune ale României, în comparație cu primele clasate în acest top.
Fig. 2. Rezervele de cărbune per țară (Sursa)
Pentru România sunt indicate 320.772.210 short tons în 2023, adică aproximativ 291 milioane de tone metrice, 0,02% din totalul mondial și poziția 64. Raportul static rezerve/producție este prezentat ca „au mai rămas 20 de ani”. Acesta depinde de ritmul extracției, economie, clasificarea geologică și noi evaluări.
În articolul „Resursele energetice ale României în 2019 – Realități și perspective”, cititorii interesați pot găsi mai multe date oficiale publicate de Academia Română.
Reamintesc un alt aspect important: resursele geologice nu sunt identice cu rezervele dovedite și exploatabile economic. Pentru România trebuie diferențiate lignitul din bazinul Olteniei și huila din Valea Jiului, care nu au aceleași puteri calorice, costuri miniere sau utilizări. Aici apare posibilitatea ca o rezervă locală, valoroasă strategic, să nu poată fi utilizată comercial dacă mina, transportul sau centrala aferentă dispar. În consecință, consider că o politică a opționalității trebuie să inventarieze și să evalueze perechile funcționale mină–centrală, trecând pe plan secund tonele înscrise într-un tabel global.
Cărbunele și poluarea
Nu contează câte calități ar (mai) avea în prezent – cărbunele nu se (mai) bucură de vreo prezumție de nevinovăție în fața Tribunalului Verde. Este adjudecat și condamnat ca un poluant notoriu, care trebuie legat veșnic de stâlpul infamiei climatice. Polemicile pot continua ad libitum. Ofer doar câteva date dintr-un articol recent publicat:
Centralele moderne pe cărbune diferă de instalațiile mai vechi pe care se bazează o mare parte din reputația cărbunelui. Noile modele și tehnologii de poluare reduc poluarea convențională a aerului cu până la 99%, în funcție de poluant și de designul centralei. În unele cazuri, de exemplu, o centrală mare modernă pe cărbune poate emite mai puține particule în suspensie decât traficul de la o singură intersecție aglomerată. Beneficiul global potențial este substanțial: dacă s-ar folosi noi tehnologii pentru a crește cu 50% eficiența parcului mondial de cărbune, acest lucru ar adăuga aproape de două ori mai multă energie electrică decât cea furnizată în prezent de sursa solară la nivel global.
Concluzie
Poziția actuală a cărbunelui pe plan energetic, economic, social, ecologic ș.a. este circumscrisă între două extreme: considerat ca o soluție energetică viabilă și, respectiv, eliminat din analiza securității energetice printr-o demonizare terminologică. Sau, folosind titlul articolului citat la început: „Cărbunele este mărul discordiei în energie”.
În aceste condiții, opționalitatea cărbunelui înseamnă, de fapt, valoarea de a putea alege.
[1] Crânganu, C., 2020, Tranziția către 100% energii „verzi”- un exercițiu de gândire magică. Avem nevoie de evoluție sau revoluție?
