Povestea-i simplă și eternă: m-am îndrăgostit de profa de franceză. Și ea de mine – așa, puțin, cum le șade bine blondelor – dar n-a ieșit nimic, că era pandemie și eu aveam copil mic de crescut, iar dup-aia (după care „aia”?) profa a plecat în Africa.
Nu înainte de-a mărturisi tot, ca la poliție. Ea și sora ei se trag dintr-o veche familie valonă, strămoșii lor fiind la origine țapinari, pe vremea când Ardenii erau acoperiți de păduri nesfârșite. S-au băgat de la început la munca din mină, atunci când au început marile exploatări de cărbune cocsificabil, și apoi – generația următoare – la munca de la furnale, au devenit siderurgiști și și-au dat copiii la carte. Neamul a urcat, cei veniți în urmă au lucrat ca funcționari la întreprinderile metalurgice ale epocii (erau vremurile când Belgia era una dintre cele mai industrializate țări din lume), iar copiii acestor funcționari și-au putut permite să fie liber-profesioniști, adică avocați, notari, stomatologi, antreprenori și ce alte meserii erau lucrative atunci, în Le Pays Noir.
Blonda mea profă s-a născut într-un mic conac înconjurat de pădurea lui (adică pădurea era proprietate privată), undeva la marginea orașului Liège, pe valea Meusei, chiar în inima Pământurilor Negre (această traducere fantezistă îmi aparține). Și ea și sora ei au avut parte de acea copilărie descrisă în romanele franțuzești… fiecare cu calul ei, cu haita ei de câini, cu personal de serviciu și cu alte mofturi. Dar timpurile se schimbaseră, ele trăiau sub un clopot de sticlă. Una dintre fete a vrut să devină pictoriță, cealaltă – scriitoare, numai că banii familiei se terminaseră, așa că fetele, acum titrate, și-au căutat de lucru. Au găsit joburi în învățământ, în Bruxelles, au devenit navetiste. Una preda desenul la o grădiniță particulară, cealaltă preda franceza la o grupă de imigranți total tâmpiți.
Viața nu este un conte du fée. Ca să ajungă, zi de zi (dimineață de dimineață) la gara din Liège, surorile erau nevoite să treacă prin zona fostelor locuințe ale minerilor și metalurgiștilor. Dar în oraș se închiseseră demult și minele, și fabricile. Primăria a preluat acele ansambluri de locuințe, le-a zis „sociale” și i-a cazat acolo pe imigranții pe care nu-i voia nimeni, nicăieri în Belgia. Adică pe ceceni. Din motive pe care nu le cunosc și nici fosta mea profă nu le cunoștea, cecenii trăiau acolo împărțiți în clanuri rivale, care se băteau cu topoarele; răniți, morți. Când treceau ele două spre gară, diminețile, mai era cum mai era, că cecenii dormeau; dar când se întorceau de la muncă, serile, și traversau orașul, de la gară spre conacul lor de la marginea pădurii (frumos! Romantic!), erau nevoie să treacă prin hărmălaia de ceceni – bărbați, femei, copii, bătrâni – care își făceau veacul în stradă, pe trotuare și pe carosabil; așa-i la ei, așa este cutuma comunitară.
Aș vrea să spun că profa a plecat în Rwanda cu inima zdrobită de imposibila ei iubire pentru un elev de-ai ei (unul dintre imigranții ăia complet tâmpiți), dar mi-e că nu m-ar crede nimeni. Au plecat amândouă, una-n Africa (tot ca profesoară, pentru copiii de acolo, printr-un ONG internațional) și cealaltă în Danemarca, să facă terapie prin desen cu bătrânii (pensionarii) dintr-un centru de îngrijire.
Citesc și eu ca toată lumea, cu plăcere și interes, articolele domnului Dragoș Damian, și – oricât m-aș înforța, cu toată pizma din mine – mă văd silit să-i dau dreptate. E vorba despre NEET. Ca să fie treaba oablă: NEET înseamnă Not in Employment, Education or Training – adică oameni tineri și sănătoși care nu fac nimic (bine, chiar nimic-nimic nu fac ei: fac combinații!). România stă excepțional la acest capitol, adică bate la 20%; un tânăr din cinci. Domnul Dragoș Damian spune că vai de capul României, că dacă acești tineri ar munci sau ar învăța sau s-ar autoeduca, țara s-ar descurca mult mai bine cu banii, bugetul s-ar echilibra etc. Eu nu mă pricep la aceste lucruri absolut deloc. Eu mă gândesc la viața unui NEET: păi aia-i viață, ce trăiește el? Vorbesc serios! Am rămas și eu, la vremea mea, fără muncă de câteva ori, și pot să adevărez: e rău. E mai rău decât cuvântul „rău”, cum să spun. N-ai muncă, n-ai mândrie – și dacă mândrie n-ai, nimic nu ai.
Unde mă despart de domnul Dragoș Damian: oamenii NEET nu vor deveni niciodată muncitori industriali. Niciodată. Munca în uzină e grea, repetitivă, rutinieră și neinteresantă, iar unui om obișnuit cu „combinațiile” nu i se potrivește chiar deloc, așa că nu o va face. Pentru reindustrializare, că ăsta este de fapt subiectul, e nevoie de imigranți. Nu de localnici. Localnicii au alte planuri.
Belgia are și ea această problemă. Valonia are vreo 12% (poate mai mult, depinde cum se fac socotelile) de NEET din aceștia, Flandra are cam 8% (respectul cultural pentru muncă – și pentru independența financiară adusă de ea – nu este o vorbă goală), iar zona capitalei Bruxelles (un fel de Ilfov local) se duce spre 14%, dar în mod clar aici cifra e umflată de imigranți, care vin cu propria lor cultură a muncii.
Teza mea e mai simplă decât simplă, este însăși evidența: omul nu muncește de dragul muncii, cum visau comuniștii („munca patriotică”, pentru cine a apucat Epoca de Aur). Omul muncește pentru bani, iar cu banii își cumpără libertatea. Sau, mai concret (asta cu „libertatea” sună gongoric): cu banii, omul își cumpără concediile, week-end-urile și timpul liber (serile la TV, cu pizza și popcorn).
Dac-a apucat să se învețe cu lenea, cu pleașca și cu miloaga („Să-mi dea statul, că d-aia-i stat”), omul nu va munci niciodată, și în niciun caz în industrie; e prea greu. Pentru asta e nevoie de oameni din alte părți, împinși de alte nevoi, care apreciază alte valori (nu TV, popcorn și pizza). Industrializarea s-a făcut cu imigranți, peste tot în lume. Și reindustrializarea se va face cu imigranți. În Europa și în România.
Dar imigranții le au pe ale lor. Unii joacă volei în parc, ca nepalezii din București. Alții se bat cu topoarele pe stradă, ca cecenii din Liège. Așa că mă-ntreb: este Europa (și România) pregătită să achite costul social al reindustrializării?
Later edit: tocmai îmi trecusem pe curat opera, adică acest articol, și mi-l admiram de zor, recitindu-l, când mă sună amicul Dan, scriitorul din Sătmar: „Mihaie, m-am angajat aici în uzină! Nu-i rău, iar salariul e bun. Mulțumesc, băiatule!” (pățaniile mele l-au convins pe Dan că un scriitor are numai de câștigat din experiența muncii fizice). Mda… m-am înșelat; deci, se poate! Scuze, domnule Dragoș Damian!
