Altceva mai știți? Altceva mai gândiți? Discursul public macroeconomic, dincolo de iminența statutului de junk al României cu care ne amenință eminente voci influente și care trimit la problema datoriei publice și a deficitului bugetar, rămâne fidel unui PNRRocentrism sau unui anumit tip de grantocrație. Adică tot etatismului și obsesiei de a planifica dezvoltarea sau tranziția de la în dezvoltare spre dezvoltare. Să vă puneți centurile când o vom gândi și pe cea de la dezvoltare la supradezvoltare, în ton cu vremurile progresiste.
Nu contest, firește, investițiile (publice!) care se pot realiza cu tranșele din PNRR, și impactul lor asupra dezvoltării economice (dirijate!). Nu contest nici meritele (poate deosebite) pe care persoane cu funcții importante în statul român, le-au avut și le au în negocierile aprige care se duc cu Bruxelles-ul ca să nu ratăm jaloanele din PNRR. Și vă rog, scutiți „hârtia” de reacții impulsive care tratează fondurile europene ca pe un subiect în care orice pas înainte trebuie aplaudat!
Există însă dezvoltare prin redistribuire, care perpetuează instituțiile extractive și dezvoltare prin acumulare de capital, care e dependentă de instituții incluzive (proprietate privată, comerț liber, bani nealterați). Voi în ce categorie ați pune PNRR-ul?! Noi ce facem în prezent ca s-o încurajăm pe a doua? Găsesc că nimic, ba dimpotrivă facem tot ce putem s-o nimicim.
Problema e că discuția economică nu este despre capacitatea de a absorbi tranșele din PNRR, și poate că nu este nici măcar despre cum vor fi alocați acești bani. În general, economia nu e despre câți bani ai. Această viziune arghirofilă și mercantilistă, întrutotul convergentă cu politicile keynesiste de stimulare a consumului și erodare a puterii de cumpărare e practic responsabilă de debandada din bugetele majorității guvernelor de astăzi. Practic, junk-ul începe prin politicile de stimulare a consumului și creșterea dependenței de stat, din prea puțin capitalism, sau din manipularea perversă a capitalismului, orientarea lui către beneficii concentrate via mecanismul instituțional.
Miezul discuției e cum au apărut banii respectivi (din PNRR) și în ce măsură ajung ei să producă bunuri și servicii utile consumatorilor, populației. Și nici măcar nu e doar despre bani, ci e și despre capital, despre bunuri de capital, toate mașinăriile și echipamentele care produc bunuri de consum. Dacă banii nu sunt produsul unei acumulări firești de bogăție pe piața liberă, ci sunt produsul taxării sau al inflației (cum este cazul PNRR), e puțin probabil să genereze o structură a producției adaptată nevoilor reale ale consumatorilor. Sigur, vor genera o producție și un consum, dar dacă acestea sunt sau nu adecvate nevoilor nu ai cum ști.
Pentru că, spre deosebire de o investiție privată în care antreprenorul alocă fonduri (capital) unui plan de producție, orientat către consumatori, ce e estimat să aducă o anumită profitabilitate (prin anticiparea prețurilor viitoare), PNRR-ul e un grant la care antreprenorul se poate conecta printr-un plan de producție care e agreat de guvern, în funcție de prioritățile politice ale guvernului. Consumatorul nu e atins deci de PNRR decât prin ricoșeu, fie că se întâmplă să cadă o autostradă, sau un spital, sau o școală, sau o fabrică de armament etc. în traista lui, le ia ca atare. Sau, creăm o clasă specială de consumatori tip PNRR, care vor consuma ceea ce se decide prin plan. PNRR-ul e mai mult despre beneficii concrete concentrate în mâinile unor firme. Adică fix ceea ce nu vrea statul să se întâmple, dar i se pare că de data asta poate gestiona rațional. Hai să nu fim copii!
Despre multe lucruri putem spune cu certitudine că trebuie să existe, că sunt necesare. Asta face orice observator. Însă problema e dacă sunt și economicoase, dacă nu ne consumă capital, timp și oportunități pe care la alte vârste și cu alte interese nu le vom mai avea, noi sau copiii noștri. Vreau autostrada azi, sigur (că oricum n-am cum alege altfel), dar la ce preț? Vreau spital azi, dar cum? Cum se fac numirile medicilor și a managerului? Cine pregătește și supraveghează licitațiile acestuia pentru echipamente? La ce prețuri? Etc, etc.
Sunt trei niveluri ale discuției, fiecare consonant cu nivelul de pregătire economică (liberală). Primele două sunt singurele prezente în dezbaterea publică. Ultimul e absent, dovadă că nu am fost, nu suntem și nu vom fi vizitați prea curând de educația economică liberală. Mă văd, din nefericire, nevoit să adaug aici că mă refer, firește, nu la un anume partid liberal, ci la a stăpâni noțiuni elementare despre economie (raritate, cost de oportunitate, economia de piață vs. economia planificată etc.).
Primul nivel este cel al importanței absorbției. Absorbțiomania. Să vină banii! … și mai vedem noi! În cazul bugetului național, asta ar fi echivalent cu: să colectăm noi banii, și mai vedem! E bine că am absorbit, că am bifat absorbția, politicienii respectivi pot jongla cu meritele obținând beneficii politice suplimentare, iar dincolo, la Bruxelles se apreciază profesionalismul. „Blestemul resurselor” devine „blestemul absorbției”. Îi ai, dar nu generezi ceea ce alții generează fără acești bani.
Al doilea nivel este în relație cu alocarea propriu-zisă. Distributomania. Lasă banii, e bine că vin, dar să vedem cum îi alocăm! În principiu, în România, n-am reușit și nu reușim să dovedim credibilitate și responsabilitate în alocarea banului public, dovadă nivelul îndatorării și lipsa totală de respect pe care guvernanții o manifestă față de capitalul privat, închipuindu-și că supliciile unei noi confiscări a sa, nu vor avea efecte numaidecât dramatice. Așadar, dacă nu am dovedit național asta, de ce să nu fim lucizi să spunem că PNRR-ul va fi prilej de cheltuit bani într-o veselie păstrând aceleași ‘jaloane’ ale influenței, lobby-ului, corupției administrative (bine documentată deja), ca și până acum. Adică, e simplu de dat un search pe internet cu ce s-a întâmplat cu banii externi intrați în țări al căror mediu politic este extractiv, respectiv nu știe altfel a se descurca decât prin menținerea unor privilegii și împovărarea cetățeanului și capitalului privat. Sigur, nivelul nostru de extractivitate poate că vi se pare mic în comparație cu țările bananiere, dar nu uitați că trăim totuși în statul care confiscă peste jumătate din veniturile oricui muncește. Dacă v-ar face asta un furnizor de bunuri sau servicii private, ați lua-o drept tâlhărie. Dacă vi se par îndepărtate exemplele acestea, dați un search pe România să vedeți scandalurile de corupție cu fonduri europene. Datele Parchetului European estimau frauda cu fonduri europene în România între 2007 și 2023 la 310 milioane de euro (Liiceanu, 2025, p. 284).
Al treilea, cel absent cu totul, este nivelul pur economic. Noi, prin PNRR, nu creăm bunuri și servicii utile consumatorilor, căci nu știm pe ce-ar fi dat banii consumatorii, dacă nu ar fi fost taxați și impozitați. Ele sunt însă utile unor producători (diverse firme mai mici, mai mari sau foarte mari), guvernului țării respective (care taxează și impozitează mai departe pe lanțul producției și al consumului) și în general unei viziuni cantitativ-redistributive privind dezvoltarea. O viziune potrivit căreia constați că lipsesc bunuri utile unor infrastructuri necesare, apoi taxezi (sau obții PNRR) și redistribui fondurile care deblochează producția acelor bunuri. Deci o viziune care mărturisește că tot ceea ce trebuie făcut e să produci, să „deblochezi” mecanismele producției („sclerozate” de prea multă fiscalitate în opinia unora, sau indiferente la proiectele „cu adevărat importante”, în opinia altora). Pe fond, aceasta era și credința socialismului, indiferent total la proprietatea privată și la sistemul de prețuri al unei economii libere, că tot ce trebuia făcut e să facem Canalul, fabricile, sistemul de irigații, drumuri și poduri, spitale, școli, grădinițe etc. Că singurul lucru care împiedica apariția lor din belșug este sistemul capitalist, orientat exclusiv către profitul întreprinzătorului și parcimonios cu capitalul.
Este PNRR-ul socialism? Pe de o parte nu, căci el presupune alocarea fondurilor în condiții de piață și prețuri. Apoi ai firme private (e drept, selectate probabil „atent” de guvern) care se mufează la acești bani și produc. Pe de altă parte da, pentru că PNRR-ul presupune o planificare centralizată a investițiilor, domeniile prioritare fiind stabilite politic.
Nici nu mai vorbim despre aceste domenii, unele din ele (spre exemplu decarbonizarea) sfidând orice bun simț economic. Apoi, alocarea fondurilor și selecția beneficiarilor nu se face în virtutea criteriului profitabilității, ci cel mult a unei viabilități financiare. Asta înseamnă că se elimină criteriul care poate discrimina pozitiv între antreprenori care pot să își asume în mod economic real riscul (asta ai fi cunoscut dacă făceau cu banii lor proiectul) și cei, viabili totuși, dar care doar se bazează pe faptul că statul va interveni în cazul modificării unor prețuri ce vor afecta producția la cotele stabilite contractual, respectiv va împovăra din nou populația pentru a duce la capăt proiectele pornite. Decât să dăm banii înapoi, mai bine dăm niște subvenții pentru ca firma X să finalizeze spitalul Y, – asta ar fi logica post-contractare. Acesta fiind cel mai bun caz. Putem să ne imaginăm și că firma dă faliment, trebuie recuperați banii, urmează procese etc. Și știți că noi stăm „bine” la procese și la recuperarea prejudiciilor. Cel puțin la trimiterea în judecată. La executare (pe fond, cel mai important aspect) mai avem de lucru mult.
În fine, când pe o piață intră unii doar ca urmare a eligibilității financiare inițiale, deci nu după testul pieței sau anticiparea profitului, avem de-a face cu așa numita problemă a stimulentelor și a hazardului moral. Crește apetitul pentru risc, se asumă proiecte care nu ar fi fost încercate cu bani proprii (inclusiv bunurile de capital existente migrează către sectoarele convenabile PNRR-ului, deci sunt retrase din alte sectoare utile), tot mai multe riscuri sunt transferate către finanțator. Adică UE. Să presupunem că guvernele ar acționa precum piața, de dragul unui argument intervenționist. Dacă decidentul care aprobă proiectul (Guvernul României) nu suportă integral costul financiar al unei decizii greșite, stimulentele pentru o selecție foarte riguroasă pot fi mai slabe. Ia spuneți, suportă guvernele în general costul unor decizii greșite? E o problemă pe care ar înțelege-o și un copil. Evident că nu, și că aceste costuri vor fi transferate apoi tot populației.
N-am motive nici de pesimism incurabil, dar nici de optimism incurabil în privința PNRR-ului. El trebuie așezat acolo unde îi este locul: intervenționism cu aer tehnocratic ce vizează planificarea activității economice. El nu e imposibil, cum ar spune Mises, în sensul de a duce chiar la capăt proiectele decise politic, însă e imposibil ca PNRR-ul să poată fi adaptat nevoilor reale ale populației în ansamblul ei, tocmai pentru că ignoră importanța proprietății private, a dinamicii prețurilor, profiturilor și dobânzilor, înlocuind alocarea privată și responsabilitatea individuală cu planificarea centralizată și managementul birocratic. Și o ignoră pe toată axa Bruxelles-București.
Ludwig von Mises:
Nu doar tehnocrații, ci și socialiștii de toate tipurile de orientări repetă, iar și iar, că ceea ce face ca planurile lor ambițioase să fie realizabile este enorma avuție deja acumulată. Dar, în aceeași răsuflare, ei trec cu vederea faptul că această avuție constă, în mare parte, din bunuri de capital produse în trecut și mai mult sau mai puțin perimate, din perspectiva actualelor noastre evaluări și cunoștințe tehnologice. În viziunea lor, singurul obiectiv al producției este transformarea aparatului industrial, astfel încât să aducă mai multă abundență în viața generațiilor viitoare. În ochii lor, contemporanii nu sunt decât o generație de sacrificiu, oameni al căror unic țel este de a trudi și de a se sili în beneficiul celor încă nenăscuți. Însă oamenii reali nu sunt astfel. Ei nu doresc doar să creeze o lume mai bună ca să trăiască nepoții lor în ea; oamenii vor să se bucure ei înșiși de viață. Ei doresc să întrebuințeze, în modul cel mai eficient, acele bunuri de capital care sunt acum disponibile. Ei urmăresc un viitor mai bun, dar vor să atingă acest țel pe calea cea mai economică. Pentru a realiza și această dorință, ei nu se pot dispensa de calculul economic. (Acțiunea umană, p. 735-736)
Articol apărut inițial pe mises.ro
