În anul 2023, multipremiatul romancier japonez Akira Mizubayashi, a cărui formare s-a desăvârșit în Franța (iar acest detaliu are importanța lui) a publicat la binecunoscuta editură pariziană Gallimard un emoționant, un superb roman. Rafinat, subtil, impecabil compozițional și cu o mare eleganță a scriiturii. Nimic fals, nimic în plus în cartea lui Akira Mizubayashi. Excelent calificată într-o cronică de întâmpinare apărută în Le Monde ca fiind un roman “despre iubirea care învinge timpul și despre muzica mai puternică decât moartea”.
Romanul, care se cheamă Suita de neuitat și în care sunt frecvente referințe la celebra Suită nr.1 pentru violocel a lui Bach, suită pe care o vor cânta la distanță de zeci de ani japonezul Ken Mitzutani și francezul Guillaume Walter, legați unul de altul prin excepționalul lor talent, prin iubirea pentru muzica lui Bach, prin faptul că amândoi cântă pe unul și același violoncel Goffriller ca și prin detaliul că primul e îndrăgostit de Hortense, de profesie lutier, cel de-al doilea de Pamina, ce se va dovedi a fi nepoata lui Hortense și continuatoarea ei în profesie, a fost recompensat în 2024 cu Le Prix Littéraire des Musiciens.
Cartea a mai avut și alte nominalizări. A fost tradus în românește desăvârșit de Mădălina Ghiu și a apărut în 2026 în colecția Raftul Denisei a editurii Humanitas fiction.
Romanul are un Prolog și un Epilog, este împrțit în 6 capitole, toate purtând titluri împrumutate din muzică (Preludiu, Allemandă, Curantă, Sarabandă, Menuet I și II și Gigă) și are rigoarea unei compoziții muzicale. Acțiunea se petrece între anii 1934 și 2017, epilogul se consumă în anul 2020. Romanul este, într-o bună parte a sa, chiar un fel de istorie a secolului al XX lea. Un secol ce nu a fost, din păcate, nici un veac al intelectualilor, nici unul al artelor, ci unul al totalitarismelor și al războaielor de toate felurile.
În cel de-al Doilea Război Mondial, Japonia a fost parte în război, iar supunerea orbească față de mitul Împăratului, garantul victoriei, avea să o coste imens. Nu doar tragedia nucleară din august 1945, ci și tragedii individuale. Așa cum a fost moartea violoncelistului Ken Mizutani. Mai devreme murise tot pe front colegul său de generație Tetsu. Al cărui tată, profesorul suplinitor Kyo, spirit lucid și îndrăzneț, avusese curajul să denunțe aventurismul și cecitatea devenite reguli, fapt ce avea să îl coste și pe el viața.
Înainte de a muri, Kyo scrijelise un mesaj semnat cu inițialele R.K. Pe care îl va descoperi cu câteva zile înaintea înrolării Ken. “Nu sunt singur,mi-am spus. Nu, nu sunt singur în această lume nebună. Iată, există cineva care simte lucrurile la fel ca mine, care dorește pace oamenilor de bunăvoință, mi-am repetat”.
Înainte de a părăsi Parisul, în primele luni ale anului 1945 și a se întoarce în patrie, acolo unde îl va aștepta fatidicul ordin de chemare, Ken îi va face o ultimă vizită lutierului său. O femeie pe nume Hortense Schmidt. Pe care o iubește în secret. Ei îi va încredința Ken violoncelul Goffriller,de culoare roșu-negru, primit cu drept de folosire de la o fundație. Hortense primește misiunea de a-l înapoia, așa cum prevedeau clauzele împrumutului, în anul 1946. În violoncel,Ken ascunsese un mesaj de pace adresat unui necunoscut. Necunoscutul R.K. Mesaj rămas pentru zeci de ani secret.
În memoria lui Ken, cu speranța revenirii lui și pentru celebrarea păcii, Hortense va realiza o replică cvasi-perfectă a instrumentului creat în 1712 de Matteo Goffriller. Copie pe care o numește Pax. Și care era la rându-i însoțită de un mesaj. Ascuns într-o cutie cu discuri conținând înregistrări ale unor concerte ale lui Pablo Casals. Respectiva copie ce nu trebuia cu nici un preț vândută a fost văzută de Pamina, și ea lutieră, în magazia tatălui său, Léon. Nimeni altul decât fiul lui Ken și al lui Hortense. De aici, grație devotamentului tânărului Guillaume. începe operațiunea de descoperire și reunire a martorilor, a ceea ce a mai rămas din familiile lui Ken, a lui Tetsu și a tatălui acestuia. Fapt petrecut la un concert al lui Guillaume și sub semnul Suitei nr. 1 pentru violoncel a lui Bach. Acesta va folosi în cursul concertelor sale atât violoncelul Goffriler cât și pe cel construit de Hortense. Iar spre a-și omagia bunica, Pamina va realiza și ea o a doua și la fel de fără cusur copie a instrumentului.
Akira Mizubayashi – SUITA DE NEUITAT; Traducere din franceză și note de Mădălina Ghiu ; Coldecția Raftul Denisei; Editura Humanitas Fiction, București, 2026
