Presa în vreme de război civil

Numele lui Alex Garland s-a impus în conștiința și în memoria cinefililor de pretutindeni încă de la debutul regizorului. Odată cu SF-ul intimist Ex Machina. La zece ani de la debut, Alex Garland ne propune distopia Civil War (Război civil). În care vedem, și aici citez titlul unei cărți a lui Edward Behr, O Americă înfricoșătoare. Sfâșiată de un război civil, de abolirea oricăror reguli de conviețuire, de faptul că oricine poate face orice și omorî pe orișicine, condiția fiind să aibă la dispoziție o armă. Fie ea un pistol, o pușcă mitralieră sau teribile, masive, sofisticate forțe militare terestre și aeriene.

Două dintre cele mai bogate State din componența SUA, California și Texas, nu se mai supun în nici un fel guvernului federal de la Washington și autorității președintelui în funcție. Și-au constituit propria lor armată, numită generic forțele Vestului. Pare-se că divizarea și noianul de cadavre (pe măsură ce avansează filmul detaliază diversificarea felurilor în care poți muri, iar moartea dobândește proporții etalate în progresie geometrică, cu formule de prezentare din ce în ce mai variate și mai cunte) își au rădăcina în abuzurile și deciziile aberante ale Președintelui. Acesta a desființat FBI și se pregătește în vederea obținerii  unui al treilea mandat. Aberațiile, tendințele dictatoriale ale Șefului celei calificate a fi cea mai mare democrație din Lume, plasarea lui, la un moment dat, într-o serie de nume din care, firește, nu lipsește Ceaușescu, îl fac pe președintele din film, interpretat de Nick Offerman, să amintească teribil de Donald Trump. Așa că lansarea pe ecrane  a peliculei tocmai într-un an electoral nu mi se pare a fi una tocmai întâmplătoare. Nu este defel exclus ca Război civil să fie  gândit ca un film anti-Trump. Aceasta fiindcă artiștii au dreptul la opinie, în vreme, ce așa cum vom vedea nițeluș mai încolo, jurnaliștii, personajele principale ale peliculei, nu. Ei trebuie doar să surprindă realitatea. Și momentul.

În primele secvențe ale filmului, îl vedem pe respectivul președinte pregătindu-se pentru  a se adresa națiunii. Căreia vrea să îi anunțe  o victorie istorică a forțelor guvernamentale asupra vesticilor răsculați. Câteva secunde mai încolo urmărim adresarea publică în desfășurare, transmiterea ei pe micile ecrane. Aflată în camera ei de hotel, Lee, o fotoreporteră celebră (o joacă Kirsten Dunst și o face la un nivel mulțumitor, cu doar câteva momente cu adevărat notabile, parcă jocul ei e prea ostentativ rece, plictisul, oboseala sunt parcă prea jucate), urmărește alocuțiunea prezidențială.  Cu flerul ei de jurnalistă cu mare experiență, Lee înțelege că lucrurile nu stau deloc așa cum susține Președintele. Că e foarte posibil ca insurgenții să ajungă la Washington DC, cum la fel de posibil ar fi și ca zilele la Casa Alba ale celui care transmite acum mesaje optimiste (dar care dictator nu a făcut asta în ultimele săptămâni, zile, ore ale dictaturii sale?) să fie numărate.

Lee îi propune lui Joel, vechiul său partener specializat în interviuri, să încerce să ajungă în Capitala asediată cu gândul că vor obține ceea ce ar putea fi ultima declarație publică a președintelui încă în funcție. Civil War va fi așadar un film construit pe schema clasică a călătoriei. Una deloc plăcută, cum spuneam mai sus, una cu foarte mulți morți, cu carnagii din ce în ce mai multe. Își spune și aici cuvântul progresul tehnologic pus în slujba anihilării rasei umane.  

Vreo 20 de minute din film sunt consumate cu ceea ce aș numi prezentarea echipei căreia urmează să îi urmărim peripețiile. Căci lui Lee și lui Joel (numai că tare mi-e teamă că odinioară frumușelul Wagner Moura nu prea a înțeles ce trebuie să joace, așa că de prea multe ori se pierde în grimase și fasoleli ce alunecă în ridicol) li se vor alătura o tânără admiratoare a lui Lee care pare-se că ar vrea să o urmeze în meserie ( Caillee Spaeny, în rolul lui Jesse, nu e deloc rea) și veteranul Samy, excelent jucat de Stephen McKinley Henderson.

Respectivii vor parcurge împreună drumul până la Washington DC. Cu modificări ale relației dintrei ei (Lee devine tot mai puțin plictisită și mai puțin ostilă la adresa tinerei ei admiratoare pe măsură ce îi descoperă talentul), cu pierderi (Samy va muri după ce își va fi salvat colegii din condiția de victime sigure ale unor combatanți care nu mai vor să țină cont de nici o lege, nici măcar de aceea ce garantează o anume imunitate corespondenților de război), cu sacrificii, cu momente care încep vesel și se termină prost, cu disperarea produsă de sentimentul ratării scopului (un moment în care Wagner Moura este iarăși cum nu se poate mai neinspirat actoricește), cu iluzia capturării Președintelui care, ca să scape, recurge la aceleasi vechi și fumate trucuri, cu luarea cu asalt a locului în care acesta se ascunde, cu prinderea lui și cu cele câteva cuvinte ce îi sunt smulse de Joel. Cuvinte  considerate suficiente spre a-i proba șefului Executivului lașitatea.  Și cu o abundentă coloană sonoră (Geoff Barrow, Ben Salisbury) tipic americană.

Civil War este și nu este un film despre ceea ce înseamnă cu adevărat un război civil. În ciuda arsenalului militar ce defilează de la un moment dat sub ochii noștri ori a trupurilor transformate în ciozvârte de carne sîngerândă. Civil War este mai curând un film despre război văzut prin ochi de gazetar și mai apăsat chiar despre meseria de jurnalist de război și despre cât costă întâietățile și exclusivitățile în domeniu.  

A 24; DNA Films

CIVIL WAR – RĂZBOI CIVIL

Scenariul și regia: Alex Garland

Producători: Gregory Goodmann, Andrew MacDonnald, Allon Reich, Joanne Smith

Imaginea: Rob Hardy

Costume: Meghan Kasperlik

Decoruri: Lizabeth Ayala

Coloana sonoră: Geoff Barrow, Ben Salisbury

Cu: Kirsten Dunst (Lee), Caillee Spaeny (Jesse), Wagner Moura (Joel), Nick Offerman (Președintele), Sonoya Mizuno (Anya), Stephen McKinley Henderson (Samy)