România la răscruce: Cum tăiem extracția de rente pentru a salva viitorul economic şi social?

Deși România a atins un nivel de prosperitate istoric față de primele decenii postdecembriste, dezvoltarea țării este puternic frânată de un aparat de stat supradimensionat și de mecanisme agresive de extracție a rentelor din bani publici. În fața unui blocaj politic critic și a unui deficit bugetar alarmant, singurele soluții sustenabile rămân fie asumarea unor reforme structurale profunde, chiar dacă sunt dificil de acceptat politic, fie consultarea directă a electoratului, prin alegeri anticipate.

*

Când și-a început opera de distrugere a fibrei societății românești, regimul comunist a făcut praf toată partea educată a populației. Profesori universitari, medici, avocați, filosofi, artiști – toți au fost aruncați cu brutalitate la marginea societății, deportați, arestați sau trimiși la muncă silnică la Canal. În mediul rural, cei mai harnici erau, desigur, și cei mai înstăriți; au fost măturați și ei, fiindu-le confiscate bunurile pentru că erau etichetați drept „chiaburi”. În locul lor, la cârma comunităților au fost instalați cei mai săraci – adesea bețivul, leneșul sau prostul satului. Așa a început selecția adversă în societate, un fenomen care a făcut, cred, mai mult rău decât însăși dezorganizarea economiei sau planificarea centralizată. În zona puterii mai rămâneau doar puțini dintre cei școliți, însă exclusiv cu prețul pactului cu diavolul – așa cum a fost, de exemplu, Mihail Sadoveanu.

Regimul comunist s-a prăbușit în toate țările care fuseseră ocupate de armata sovietică. Unele dintre ele înduraseră o dictatură ceva mai puțin opresivă sau, cel puțin, începuseră de ceva vreme să se îndepărteze de dogma stalinistă. La noi, lucrurile au stat diferit: conducerea țării de către un semi-analfabet și inexistența unei forme de rezistență intelectuală articulate au adus o sărăcie tot mai aspră, într-o țară a cărei economie era deja prăbușită. România a fost, de altfel, singurul stat din blocul estic în care dărâmarea regimului s-a produs cu multă vărsare de sânge, deoarece aparatul criminal ar fi vrut să se înstăpânească pe veci asupra țării, indiferent de urmări.

Am insistat asupra acestei descrieri deoarece, printr-un mecanism greu de înțeles, sunt incredibil de numeroși cei care susțin astăzi că regimul comunist a avut „și merite”. Nu, singurul lui „merit” a fost că a contribuit, chiar și post-mortem, la perpetuarea unui număr de decerebrați care pot debita și azi aberații despre ceea ce nu a fost decât o dictatură sângeroasă.

De la căderea comunismului au trecut aproape patru decenii. O viață de om. Mulți au uitat cât de greu o duceam – și nu doar în anii ’80, când supraviețuirea peste iarnă era cam tot ce ne puteam dori, ci chiar și după ce nevoile minime ale traiului, precum căldura și apa caldă, fuseseră rezolvate. În anul 2000, la zece ani de la dispariția regimului, salariul mediu net era de doar 100 de dolari lunar! Am uitat, nu-i așa?

Sigur, a fost inflație și în Occident; desigur, prețul serviciilor nu mai este de mult atât de scăzut ca atunci. Însă, astăzi, salariul mediu net depășește 1100 de euro, adică peste 1300 dolari. Românul câștigă într-o singură lună cât câștiga într-un an întreg acum 26 de ani!

Desigur, realitatea nu este uniformă. Salariile sunt mari în marile aglomerări urbane și mult mai mici în zonele rurale defavorizate. Moldova a rămas în urmă, parțial și din cauza unei infrastructuri deplorabile, însă astăzi Iași, Suceava, Bacău și alte orașe vin tare din urmă, recuperând deceniile pierdute.

Totuși, nu peste tot lucrurile evoluează la fel. Să ne amintim de Pungești, localitatea unde s-a trezit brusc spiritul ecologist al neamului, punându-i pe fugă, cu un succes deplorabil, pe potențialii investitori americani. Poate or fi învățat și vasluienii, după acea pățanie, că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă.

România are acum o clasă de mijloc importantă numeric și cu o condiție materială rezonabilă, de necomparat cu perioada anterioară sau cu primii ani de după aderarea la Uniunea Europeană. Ba chiar am devenit o țară de destinație: avem câteva sute de mii de imigranți, majoritatea din țări asiatice, veniți să muncească la noi – într-o țară percepută ca fiind bogată și plină de oportunități.

Din motive pe care nu le înțeleg decât în parte, o teribilă frână în calea dezvoltării societății o reprezintă propagarea, mai ales în ultimul deceniu, a unui mecanism tot mai perfecționat de extragere a rentelor din banii publici.

În primul rând, avem un sector al administrației publice stufos, ineficient și supradimensionat – o formă clasică de risipă, în care resurse maxime sunt tocate pentru rezultate minime. Avem 3200 de localități, 41 de județe și nu mai puțin de 7 primării în București. Sute de instituții bugetare au un obiect de activitate extrem de greu de explicat, la care se adaugă mii de subunități județene ale lor. Această uriașă risipă de resurse devine o povară tot mai greu de susținut din impozitele și taxele colectate (foarte prost, de altfel!) de la cetățeni și companii.

În strânsă legătură cu această organizare teritorială aberantă, menținem sute de școli cu doar câteva zeci de elevi. Nu am date exacte, dar am o puternică bănuială că rata de 50% de analfabetism funcțional la vârsta de 15 ani, pe care o înregistrăm la nivel național, se sprijină masiv pe dezastrul din învățământul în localitățile foarte mici. Cu toate acestea, opinia publică este adesea mai degrabă oripilată de dificultatea logistică de a strânge copiii din mai multe sate în școli centrale, decât de volumul și calitatea cunoștințelor pe care aceștia le acumulează rămânând în cătunele lor.

Nu mai puțin nefericită este situația din multe spitale locale, unde gradul de ocupare a paturilor este de doar 15-20%, în timp ce salariile personalului înghit până la 90% din costurile de funcționare. Să-i adăugăm în ecuație și pe polițiștii locali, jandarmii și alții – care, desigur, au in dotare autoturisme și tot felul de echipamente electronice de ultimă generație, doar pentru “decor”, dacă tot are balta peşte.

În final, beneficiem de o organizare teritorială încremenită la jumătatea secolului trecut, care risipește sume enorme din banii publici doar pentru a menține în funcție pe toți cei 3200 de primari, în localități care există cu singurul scop de a justifica existența primăriilor respective.

În al doilea rând, România deține un număr fabulos de întreprinderi publice: peste 1800 în total, conform unor surse. Nici măcar numărul lor exact nu este clar; nu cred că este cunoscut cu precizie de vreo entitate a statului. O parte dintre acestea, în jur de 1300, depun bilanțul la Ministerul Finanțelor, însă există alte câteva sute despre care nici nu se știe clar că funcționează. Rațiunea de a fi a celor mai multe dintre ele este, să o spunem pe șleau, plata unor salarii și indemnizații de conducere.

Din nefericire, unele sunt găuri negre de dimensiuni abisale, administrarea lor având cu totul alte obiective decât satisfacerea unei nevoi publice reale în condiții de eficiență economică. Metroul, căile ferate, centralele de termoficare, companiile de transport public local – sunt, de cele mai multe ori, surse majore de extracție de rente, pe toate canalele posibile.

În al treilea rând, aparatul de represiune și control depășește numeric orice corelație cu țările dezvoltate, iar remunerarea acestuia atinge niveluri fără corespondent. Un judecător din România câștigă substanțial mai mult decât colegii săi din multe țări ale UE, nu doar prin salariul de bază, ci și prin mecanisme colaterale de recompensare (diurne, decontarea chiriilor) la niveluri care frizează absurdul.

În al patrulea rând, mecanismul pensiilor speciale reprezintă nu doar un cost bugetar colosal, ci generează și efecte sociale și economice absolut inacceptabile – chiar și pentru cei care, paradoxal, beneficiază de pensii uriașe înainte de a împlini vârsta de 50 de ani, întrucât ei sunt scoși prematur din activitate.

În sfârșit, încasarea impozitelor şi taxelor realizează de fapt o altă redistribuire, în favoarea celor care nu plătesc ceea ce datorează – iar sumele despre care vorbim aici sunt colosale: doar în cazul TVA, neplata anuală depăşeşte copios 8 miliarde de euro – sumă care devine o altă formă de extragere de rente din bani publici.

Acestea sunt, în opinia mea, principalele canale prin care o minoritate – din păcate tot mai numeroasă și mai potentă financiar – extrage rente din substanţa economică a țării. Magnitudinea acestui fenomen devine sufocantă: din 2020 încoace, economia a gâfâit vizibil, înregistrând o creștere apropiată de zero de la un an la altul, în ciuda faptului că deficitul public a explodat până la un incredibil 9,3% din PIB în 2024, un an cu o creștere economică de 1%.

Doar că resursele destinate tocării banului public s-au epuizat. Când dobânzile plătite pentru creditele statului depășesc cheltuielile întregului sistem de învățământ și cresc vertiginos de la un an la altul, avem o problemă uriașă. Iar soluția nu poate veni, sub nicio formă, prin aceleași politici iresponsabile din trecut. Trebuie tăiată structural extracția de rente! Și nu în 2035, așa cum pare că se va întâmpla cu pensiile speciale ale magistraților, ci ACUM. România nu mai poate funcționa cu 3200 de localități, cu școli care au doar 10 elevi, cu spitale ocupate în proporție de 15%, cu primării ale căror salarii totale sunt de câteva ori mai mari decât toate veniturile proprii ale comunității și cu sute de instituții publice lipsite de orice alt rost în afară de cel de a plăti aparatul propriu de funcționare.

Vestea bună este că, de câțiva ani încoace, au apărut și în zona serviciului public persoane cu înaltă calificare, dotate cu inteligență și bune intenții, care nu au pe agendă îmbogățirea personală sau a neamurilor până la a șaptea spiță. Acești oameni vin cu gândul de a respecta reguli, de a implementa proceduri de lucru clare, criterii de performanță și obiective S.M.A.R.T. (Specifice, Măsurabile, Accesibile, Relevante și încadrate în Timp). Elementul esențial este că ei caută să se înconjoare de profesioniști aleși strict pe criteriul competenței, nu al „încuscririi” politice. Practic, ei aplică ceea ce au învățat în sectorul privat, acolo unde se muncește eficient și se generează profit. Este mediul care dovedește de ce capitalismul este net și definitiv superior oricărei forme de colectivism, fie el îmbrăcat în haine „suveraniste” sau nu.

Marea problemă este însă dacă aceste persoane reușesc cu adevărat să acceadă la funcții de decizie sau sunt marginalizate de un mecanism de selecție adversă atât de bine pus la punct. Când vedem lideri politici care nu au muncit o singură zi în viața lor, care pretind că au o diplomă de bacalaureat pe care nu o găsesc sau care se iau la trântă cu gramatica limbii române și pierd sistematic, înțelegem că acest model trebuie să se încheie. Este singura cale dacă vrem să depășim definitiv statutul de periferie a țărilor dezvoltate.

Vom avea alegeri. Poate peste doi ani, poate mai curând. Sondajele de opinie publicate recent arată o majoritate consistentă a grupărilor zis „suveraniste”, alături de iubitorii economiei de stat și ai administrației publice atotputernice. Personal, privesc cu mult scepticism aceste sondaje.

În primul rând, deoarece ultimul scrutin autentic a fost cel din primăvara anului trecut, când candidatul „suveranist” nu a strâns mai mult de 45% din voturile exprimate; ce anume ar putea justifica o întoarcere atât de radicală a electoratului împotriva prosperității capitaliste? Faptul că vreo sută de adepți strigă și astăzi isteric „turudoiânapoi”?

În al doilea rând, scrutinurile precedente, cele care au adus în Parlament ciudățenii politice de tipul POT, s-au desfășurat în condiții mai mult decât dubioase, cu cinci tipuri de alegeri într-un singur an, amestecate tocmai pentru a zăpăci alegătorii și a-i determina să voteze „cum trebuie” (lucru care tot nu le-a reușit pe deplin).

În al treilea rând, în 2024 forțele politice capabile să se opună credibil perpetuării status-quo-ului erau destul de puțin cristalizate. Gruparea toxică a vechiului USL a produs atunci un candidat la președinție incredibil de inadecvat, fapt ce a facilitat enorm ascensiunea unui candidat-surpriză, sprijinit de forțe obscure, atât interne, cât și externe. Astăzi nu mai suntem în acel punct. Dacă PNL nu își dorește propria sinucidere politică, are datoria de a deveni pilonul unei construcții politice de centru, capabilă să ofere o alternativă reală, europeană și capitalistă la modelul sufocant al extracției de rente.

Urmează un moment deosebit de critic. Unul dintre cei mai respectați politicieni români în Uniunea Europeană a fost trântit la investirea în calitate de prim-ministru, deși programul său de guvernare reprezenta, în opinia mea, o cale reală spre prosperitate, cu condiția de a fi aplicat fără șovăială. Aşa cum am arătat în acest text, nevoia de restructurare a economiei obligă inevitabil  la adoptarea unor măsuri dificile pentru a restabili echilibre grav avariate în ultimii ani. Acest lucru nu se va întâmpla – cel puțin, nu chiar acum.

Noul candidat desemnat de președintele Dan este, din punctul meu de vedere, excepțional mobilat intelectual și uman pentru a conduce o țară profund traumatizată de politici economice și sociale greșite. Totuși, șansele ca el să reușească să așeze țara pe drumul corect, admițând chiar că va trece de votul de învestitură din Parlament, nu sunt foarte mari. Pentru că, ne place sau nu, corectarea unor dezechilibre bugetare foarte mari se poate face prin reducerea cheltuielilor, creşterea veniturilor sau o combinată a celor două. Amânarea unor soluţii poate fi dezirabilă politic, dar ea nu este o opţiune reală. Iar revenirea, fie şi parţială, la un model mai “generos” ne-ar arunca vertiginos în cea mai gravă criză. Cel puţin declaraţiile publice nu lasă a se întrevedea că partidele parlamentare ar fi gata să îşi asume politici impopulare.

Opinia mea este că, dacă nici această nouă candidatură nu va fi acceptată de legislativ, singura soluție rezonabilă și democratică rămâne dizolvarea Parlamentului și organizarea de alegeri anticipate. Trebuie să vedem clar ce își dorește electoratul român în acest moment. Eu cred în maturitatea alegătorilor și în dreptul lor legitim de a spune direct încotro trebuie să se îndrepte România. În definitiv, aceasta este chiar definiţia democraţiei.