La un an după întâlnirea dintre Donald Trump și Vladimir Putin din Alaska, „spiritul de la Anchorage” a supraviețuit nu ca plan de pace, ci ca metodă de negociere personalizată și de presiune duală, menită să producă un acord pe care Trump să îl poată revendica drept al său, indiferent de ceea ce urmează.
AUTORI: Lesia Bidochko și Oleksandr Kraiev
Pe 15 august 2025, președintele rus, deja urmărit atunci de Curtea Penală Internațională și evitat în mare parte din Occident, a pășit pe pământ american, a primit o primire pe covor roșu și a stat alături de președintele american ca un egal. Ucraina a lipsit. Sprijinirea Kievului părea costisitoare; negocierea cu Moscova era prezentată drept mai pragmatică. Summitul nu a produs nici încetarea focului, nici un acord de pace, însă Putin a obținut o reabilitare publică fără să facă vreo concesie.
Un an mai târziu, Rusia a transformat summitul într-un produs propriu. A fost chiar depusă o cerere de înregistrare a mărcii pentru un parfum numit „Spiritul de la Anchorage„- aceasta este eticheta preferată de Kremlin pentru acea înțelegere la care susține că au ajuns Trump și Putin în Alaska. Și totuși, nu exista niciun acord care să fie îmbuteliat, nicio pace de comemorat și nicio breșă strategică de păstrat – doar o atmosferă. Pe măsură ce substanța s-a evaporat, Rusia a păstrat mirosul.
Întrebarea nu este acum dacă Trump s-a mutat de la Putin la Zelenski. Nu a făcut-o. Întrebarea este ce poate oferi fiecare parte unui președinte care vrea să transforme politica externă într-o tranzacție pe care s-o poată încheia. Moscova oferă acces, energie și târguri geopolitice. Kyivul oferă tehnologie testată în luptă și know-how industrial. Ambele îi pot fi utile lui Trump; niciuna dintre părți nu ar trebui însă să confunde utilitatea cu angajamentul.
Înainte de a se întâlni cu Putin, Trump încadrase deja relațiile SUA–Ucraina în termeni comerciali. La începutul lui 2025, a făcut presiuni asupra Kyivului să semneze un acord privind resursele minerale, care ar fi asigurat Statelor Unite un câștig concret în schimbul sprijinului acordat. În Ucraina, propunerea a stârnit temeri că țara va fi tratată din nou în principal ca furnizor de materii prime, nu ca participant la lanțuri de producție cu valoare adăugată mai mare.
Relația de apărare care se conturează urmează aceeași logică, dar schimbă ceea ce poate oferi Ucraina. Kyivul aduce sisteme testate în luptă, date obținute pe câmpul de bătălie și un ciclu de inovare modelat de adaptarea permanentă la contramăsurile rusești – capacități pe care Statele Unite nu le dețin încă la o viteză sau o scară comparabilă.
Cele două țări avansează planuri de producție comună de drone, inclusiv o fabrică pe teritoriul american care va folosi tehnologie ucraineană. Șase producători ucraineni s-au alăturat programului Drone Dominance al Pentagonului, în cadrul căruia sistemele lor vor fi testate în raport cu cerințele americane și, pentru comenzile viitoare, vor fi fabricate prin parteneriate cu firme din SUA.
Ucraina estimează că va produce între șase și șapte milioane de drone mici de atac în 2026. Până în februarie 2027, programul Pentagonului, în valoare de 1,1 miliarde de dolari, va fi comandat sub 200.000. Statele Unite își păstrează avantaje covârșitoare la capitolul capital, componente și capacitate industrială, dar rămân cu ani în urma Ucrainei în privința producerii acestei categorii de armament în ritm de război.
Washingtonul încearcă să transforme experiența ucraineană de pe front în capacitate americană. Acest lucru poate crea o interdependență practică, fără a produce însă o aliniere strategică. Ucraina poate că devine mai valoroasă pentru Trump, dar nu devine o țară mai sigură. Parteneriatul care se conturează îi oferă Kievului o sursă suplimentară de influență la Washington, lăsând totodată relația de bază condiționată: sprijinul american rămâne legat de ceea ce administrația poate prezenta drept un acord.
Pe fondul unei cooperări îmbunătățite și al unui climat tot mai pronunțat de încredere și deschidere între companiile de apărare americane și ucrainene, ne-am putea aștepta la o poziție mai favorabilă susținerii intereselor ucrainene în negocieri. Unii ar fi putut chiar spera că Trump va decide să-și pună în practică propriul slogan de campanie, „pace prin forță”, devenind un lider american pro-ucrainean și atlantist. Logica mandatului său și propriile priorități contrazic însă orice poziție „pro-„. Actualul președinte american nu poate avea o înclinație pro-ucraineană sau pro-rusă – Donald Trump nu poate fi decât pro-Trump (unii ar putea susține că nici măcar pro-american nu este întotdeauna).
Așa stând lucrurile, care este obiectivul lui Trump în politica față de Rusia și de Ucraina? Persistentul „miros de Anchorage” din Ministerul rus de Externe i-a făcut pe cei de acolo să creadă că Trump vrea să intre în grațiile lui Putin și să se alăture clubului „macho”-ilor autoproclamați de pe scena politică mondială. Apartenența la acest club ar presupune petrol ieftin și punerea în aplicare a pachetului de proiecte de dezvoltare a Arcticii propus de Kirill Dmitriev, în valoare de 12 trilioane de dolari. Mai mult, această linie de gândire se potrivește perfect cu strategia de a convinge Rusia să se opună Chinei într-o viitoare confruntare a hegemoniilor, promovată în prezent de Elbridge Colby. Chiar dacă liderii de la Moscova nu susțin această idee, o vor folosi pentru a atrage atenția Americii asupra Rusiei.
Din perspectiva Ucrainei, cooperarea activă și în bună măsură productivă din ultima vreme a creat impresia că SUA nu mai voiau doar să „împiedice Ucraina să piardă”. Părea că Washingtonul e pregătit să investească atât în proiectele militare curente, cât și în reconstrucția postbelică. S-a lucrat mult la un acord privind metalele rare, la crearea unui fond de reconstrucție și la continuarea dialogului privind posibilitatea producției sub licență a rachetelor PAC-3. Cum americanii nu-și pot permite să dea semne de slăbiciune față de China, exista speranța că își vor sprijini în continuare, activ, partenerul din Europa.
Adevărul este însă mai simplu, la fel ca politica externă a lui Trump. El are pur și simplu nevoie de un acord. Nu mai contează prea mult cine iese din război și în ce stare. Dacă este un acord real, pe care Trump să îl poată semna și care să îi poarte numele, acel acord îi convine președintelui american.
Un acord i-ar putea servi lui Trump pentru a revendica din nou Premiul Nobel pentru Pace. I-ar permite totodată să uite de această parte a lumii – la fel cum nu a reacționat la încălcarea acordului de încetare a focului dintre Israel și Hamas, la fel cum a uitat de reaprinderea războiului dintre Congo și Rwanda sau dintre Thailanda și Cambodgia. Durabilitatea unui tratat, respectarea principiilor sale ori procesul îndelungat de construire a relațiilor între foști adversari interesează prea puțin această administrație.
Un efemer „spirit de Anchorage” s-ar putea regăsi în politica presiunii duble. După propria recunoaștere a lui Trump, întâlnirea cu Putin din Alaska nu a fost un succes. În urma ei nu s-a înregistrat niciun progres în privința inițiativelor propuse de partea rusă.
Întâlnirea a avut totuși, poate, un rezultat – o anumită răcire a relațiilor SUA cu Ucraina. În urmă cu un an, Kievul abia începuse să stabilească legături bilaterale normale cu noua administrație americană. La un an după summitul din Alaska, persistă același tip de situație nedeterminată ca atunci. Pe de o parte, Rusia se confruntă cu noi sancțiuni, iar partenerii ei cu noi tarife și restricții comerciale. Pe de altă parte, Ucraina riscă să rămână fără apărare antibalistică în cea mai grea iarnă a războiului.
Ca în vara lui 2025, presiunea asupra ambelor părți de a ajunge cât mai repede la un acord este prezentă și astăzi. Continuă să lipsească un plan strategic pentru punerea în aplicare a unui asemenea acord. Și rămâne neclar ce anume vrea să obțină Casa Albă.
Dr. Lesia Bidochko este cercetătoare în domeniul politicilor la Institutul de Politici Europene din Kiev (EPIK), cercetătoare non-rezidentă la Universitatea Europeană Viadrina din Frankfurt-Oder și conferențiar universitar de științe politice la Academia Kiev-Mohyla.
Oleksandr Kraiev este directorul Programului pentru America de Nord al Consiliului de Politică Externă „Ukrainian Prism” din Kiev și conferențiar în relații internaționale la Academia Kiev-Mohyla.
”Trump (…) a făcut presiuni asupra Kyivului să semneze un acord privind resursele minerale, care ar fi asigurat Statelor Unite un câștig concret în schimbul sprijinului acordat. În Ucraina, propunerea a stârnit temeri că țara va fi tratată din nou în principal ca furnizor de materii prime”
Parlamentul de la Kiev a ratificat cu unanimitate de voturi acel acord. Facem și un parlament separat de ziariști, nevotați de nimeni, care aibă drept de veto? De când nu mai recunoaștem deciziile propriului Parlament?
Ulterior, Putin a refuzat să semneze și el un acord, motivând că acordul privind resursele minerale semnat de Ucraina cu Statele Unite îi oferă acesteia garanții de securitate prea similare cu calitatea de membru NATO, iîn timp ce invadarea Ucrainei tocmai asta a avut drept scop, împiedicarea aderării ei la NATO.
În consecință, acordul privind resursele minerale e literă moartă în prezent. Suveraniștii ucraineni pot sta liniștiți, nu vin americanii să investească nimic. Dacă mai rămâne Putin vreo 10 ani la putere, protejarea Ucrainei împotriva americanilor hrăpăreți e asigurată 😀
Domnule Harald, acordul propus de Trump era o mizerie, Ucraina trebuia să contribuie cu 500 de miliarde de dolari la un fond detinut de SUA si sa ramburseze dublul valorii oricărui ajutor american viitor. Trump invoca public o „datorie” de până la 300 de miliarde pentru ajutorul deja acordat. Era pur si simplu inacceptabil. Trump se baza pe prietenia dintre el si Putin, ca forteze acest acord. Dorinta lui atunci era sa ofere Ucraina pe tava Rusiei. Rusinoasa sustinere a lui Trump fata de un criminal de razboi va ramane in istorie ca o netrebnicie. Cand Putin si-a batut joc intr-un mod ordinar de Trump, un presedinte american, s-a mai iritat nitel si domnul Trump. Putin l-a umilt pe fata. Ucrainenii nu s-au lasati inselati de calculele cinice ale Trumpului si ale incompetentilor lui slujbasi. Asa ca tratatul votat de Rada e cu totul altceva, e un fond de investiții comun, care deja functioneaza oarecum, nu prea bine e adevarat, dar va functiona cu mult mai bine odata cu eliberarea completa a Ucrainei – stiu ca asta va ingrozeste pe voi magaiotii care sperati inca in victoria Rusiei putiniste. Iar partea interesanta a noului tratat e ca exploatarea resurselor se refera mai ales la acele resurse care sunt in zonle ocupate. Ironia sorții e ca functioneaza pe cooperare privind dronele. Mai lasati domnule Harald ideologia maga ca va face sa sustineti numai tampenii. Toata ziua numai maga-maga, atata stiti.
”Iar partea interesanta a noului tratat e ca exploatarea resurselor se refera mai ales la acele resurse care sunt in zonle ocupate. Ironia sorții e ca functioneaza pe cooperare privind dronele.”
Deci recunoști că acel tratat există și funcționează. Cine e președinte la Washington? A venit Obama de-acasă să semneze tratatul? Nu cumva tot cu administrația Trump l-ai semnat?
”stiu ca asta va ingrozeste pe voi magaiotii care sperati inca in victoria Rusiei putiniste.”
Vezi că te cerți pe de rost 😀
Eu anticipez dezmembrarea Federației Ruse. Dar tu n-ai citit niciunul dintre comentariile mele, pe tine te-a trimis o fundație germană să te războiești cu MAGA, așa că scrii ce ți s-a spus să scrii, indiferent dacă se potrivește sau nu.
Cât despre ”îngrozește”, am dubii serioase că pe membrii MAGA din State îi îngrozește ceva. Ce faci după ce eliberezi estul Ucrainei, te duci să ocupi Texas sau cele două Caroline, ca să-i îngrozești pe membrii MAGA? 😀
” Spiritul” de la Anchorage a fost următorul: Rusia NU ESTE un adversar pentru SUA, poate fi un partener de afaceri util pentru SUA. Ucraina? Nu ne interesează Ucraina, nu are cărți de joc! Zelenski? Un nimeni care nu știe să se îmbrace! Flit!
Adversarii Americii sunt China și Europa de Vest, nu Rusia.
Aa, nu, SUA au atacat Iranul nu ca să supere Rusia ci ca să ajute Israelul și a da o scatoalcă Chinei și Europei.
Numai că, mare drăcie! Ucraina sprijinită de Europa a rezistat. În plus, escapada din Iran a ieșit prost! Iar în toamnă, Trump are alegeri în SUA pe care e posibil să le piardă.
Politica externă a lui Trump a fost total falimentară.
În disperare de cauză, Trump se retrage de-a-ndoaselea, încercând să mai salveze câte ceva. Prea târziu!
SUA NU AU PUTUT să îngenuncheze Europa de Vest și China și nici să salveze Rusia. Aceasta este concluzia! America A PIERDUT!
Aștept preluarea inițiativei de către europeni, cel puțin în spațiul Ucraina+Moldova.
Trump a blocat intrarea Ucrainei in OTAN, iar vazand ca aceasta incearca sa se integreze in UE, slabeste economic UE punand-o pe tava Rusiei (vezi Groenlanda).
Da. Trump a dezindustrializat Europa și a vândut chinezilor pe 1 euro fabricile din Germania. Trump a construit Nord Stream, Trump a desființat centralele nucleare ale Germaniei și tot Trump a impus certificatele de carbon care au falimentat termocentralele românești. Corect? 😀
Da, și tot Trump ni i-a livrat pe Georgescu, Șoșoacă, Simion și ND.
Spirit la intilnirea din Alaska intre aia?
Ce spirit exista la o masa de pocheristi… care merg la cacialma?
O tara care are pib-ul Italiei, precum Rusia, nu mai poate sa mai fie considerata un adversar credibil al Americii. Adversarul real este China comunista, cu mult mai periculoasa decat a reusit sa fie vreodata Rusia.
Exceptand experienta sa capatata in razboi, care este intr-adevar valoroasa, Ucraina nu prea are ce oferi americanilor. Este insa fara indoiala o miza mare pentru Europa si este cat se poate de firesc ca aceasta sa suporte costurile de aparare, mai ales ca eforturile ei in alte parti ale lumii nu prea se simt. Este Rusia o miza pentru US? Fara indoiala, ar fi un mare succes sa o desprindă de China, dar evident ca nu este posibil deocamdata. Atata timp cat este implicata in razboiul din Ucraina rusii vor depinde inevitabil de ajutorul chinez, pe care nu il pot primi din alta parte.
Escapada din Iran poate ca nu a ieșit grozav, dar nici chiar atat de prost. US este singura care nu depinde de hidrocarburile din golf, deci se poate spune ca pozitia globala a Americii s-a imbunatatit relativ. Nici Europa de vest nu a fost lovita grav, s-a descurcat. A profitat de noile ficilitati GNL pe care le-a construit in ideea de a scăpa de dependenta de dependenta ruseasca pentru a importa si mai mult gaz rusesc decat au reușit sa importe Ungaria, Slovacia si Austria, acestea fiind limitate de capacitatea conductelor. Pana la urma spiritul de la Anchorage s-ar putea sa fie: Rusia poate fi un partener economic util si pentru US nu doar pentru europeni.
Nu cred ca are rost sa ne batem capul cu alegerile midterm din US, pentru ca pe alea toți presedintii in functie le pierd, ar fi o minune ca Trump sa contrazică traditia.
Este cu adevarat politica externa US un esec? A reusit sa convingă Europa sa isi asume responsabilitatea pentru apărarea proprie, ceea ce este un succes, salvând US de o grămadă de cheltuieli inutile. A reusit sa aducă la putere in majoritatea tarilor din america latina guverne favorabile. Au rămas este drept cativa ghimpi, Brazilia, Cuba, dar nu este timpul pierdut. Nici in Iran jocurile nu sunt făcute. S-a incercat schimbarea politica, ceea ce era dificil fara un atac masiv la sol. Eu cred ca nici nu este nevoie de asa ceva ci doar de răbdare, Iranul este plin de fortele centrifuge, pe care atacul american le-a accentuat inevitabil, nu doar minoritatile, dar si din cadrul IRGC. Resursele Garzilor Revolutionare se reduc pe masura ce blocada continua, scazand si capacitatea lor de a mentine coeziunea. Poate ca evoluția firesca catre un Iran feudalizat, împărțit între seniori ai razboiului incurajati sa se desprinda din IRGC in schimbul imunității la atacuri si a accesului personalizat la resurse ar fi o soluție mult mai pragmatica. Astfel de forte locale independente nu ar avea cea sa faca cu un program nuclear costisitor de finalizat. Cel mai probabil ar încerca să le valorifice, US si Israel nu vor trebui sa se asigure ca au oferta cea mai buna.
De când cu bombardamentele U, adio pib italian…
Ma îndoiesc ca Trump chiar crede serios ca va primi vreodata premiul Nobel pentru pace. Sigur ca si-ar dori asta, măcar ca i-ar enerva teribil pe adversarii sai progresisti, singurii pentru care acest premiu reprezinta ceva, chiar si in conditiile in care acesta si-a cam pierdut orice prestigiu din momentul in care Obama l-a primit fara niciun motiv credibil.
Eu as compara pasiunea asta afisata de Trump pentru premiul Nobel cu pasiunea aberanta a Regelui-sergent pentru soldatii uriași. De care a ras toata Europa pe buna dreptate pana cand unii si-au dat seama, mult prea târziu, ca oricat de reala a fost, ca altfel nu ar fi fost credibila, a fost exagerata deliberat pentru a disimula pericolul cresterii exponentiale a puterii militare prusace in decurs de doua decenii, chiar sub nasul imperiului Habsburgic, care ar fi avut toate mijloacele si interesul sa impiedice acest lucru, daca l-ar fi luat în serios.
Toata aceasta tevatura cu premiul Nobel are iz de stratagema liniștitoare. Este evident ca America lui Trump are de gând sa faca orice pentru a-si consolida pozitia, fara sa-si bata capul cu regulile internationale cu care ne-am obișnuit, pentru ca nu isi mai permite luxul sa isi piarda timpul cu politeturi. In realitate America a ajuns in pragul catastrofei, inghesuita rau de China comunista in urma dezindustrializarii iresponsabile a occidentului.
Judecam US ca fiind inca puterea militara hegemonica globala cu toate ca nu poți fi o mare putere militara fara sa fii și o mare putere industriala.
Chiar daca America are inca cea mai mare forta militara navala, deja China a depasit-o ca număr de nave, fara niciun efort deosebit. Si asta nu ar fi nimic, daca capacitatea șantierelor navale americane nu ar fi de 200 de ori mai mica fata de cea a Chinei. Cu ce are US nici nu reuseste sa isi asigure corespunzator mentenanta flotei actuale, nici vorba sa poata sustine o previzibila cursa a inarmarilor. Sigur ca America isi va mentine superioritatea in privinta marilor portavioane atomice, dar s-ar putea intampla ca actuala evolutie a rachetelor si dronelor sa le transforme in arme depasite asemeni vechilor cuirasate. Caz in care ar fi necesara o reconstrucție drastica a flotei, pe care America nu o mai poate insa susține industrial.
De ce ar face US acum altceva decat sa urmeze o politica pragmatica, fortificand puterea sa in cele doua Americi si renunțând sa isi mai risipească fortele pentru o Europa care ar trebui sa se poata apara foarte bine si singura?
”America are inca cea mai mare forta militara navala, deja China a depasit-o ca număr de nave,”
Aberații rusești. China însăși nu se laudă cu așa ceva. Navele militare chinezești nu pot ieși în Pacific decât în măsura în care Statele Unite le permit să iasă în Pacific. Navele militare chinezești nu se pot duce să atace San Diego (sediul Flotei a 3-a) și nici Yokosuka (sediul Flotei a 7-a). Uită-te pe o hartă, vezi unde e baza aeriană de la Kadena și vezi cine controlează întregul lanț de insule dintre Japonia și Taiwan. China nu va avea nici peste 30 de ani o poziție strategică similară, chiar dacă ar avea de 5 ori mai multe nave.
”nu poți fi o mare putere militara fara sa fii și o mare putere industriala.”
Puterea ta industrială e cât a Italiei. De asta singurul tău portavion zace la Murmansk, n-a mai ieșit de 8-9 ani pe mare. Lasă China și Statele Unite în pace că își rezolvă ele singure problemele. Când China o să decidă că vrea să-și recupereze teritoriile ocupate de Rusia, cu Statele Unite o să discute problema asta, nu cu tine.
Nu prea iti inteleg atitudinea agresiva. Nu am avut niciodata simpatii sau afinitati speciale pentru Rusia, nici vorba sa ma identific vreodata cu ea. Naratiunea ei istorica mi s-a parut in general respingatoare si corupta, lipsita de orice farmec. Reprezinta insa o miza imensa in geopolitica lumii care nu poate fi ignorata. Cred ca prima tinta a Chinei nu este nici macar Taiwanul, desi ar profita cu mare placere de orice slabiciune si acolo, daca i se ofera ocazia. Cu atat mai putin America, o infruntare prematura ar fi o greseala aproape la fel de mare ca cea a lui Putin in Ucraina. Cea mai buna strategie a candidatilor la hegemonie este evitarea confruntarilor directe cu puterea hegemonica in declin, ideala ar fi chiar o alianta, asa cum a procedat in final US cu Marea Britanie si la randul ei Marea Britanie cu Olanda, dupa începuturi furtunoase. Principala tinta, premiul cel mare pentru China nu poate fi decat Rusia, a cărei situatie se aseamănă izbitor cu cea a Turciei in sec. XIX sau cu cea a Poloniei si Indiei in sec.XVIII. Nici nu are nevoie de un razboi direct, care ar putea fi prea riscant, ci doar de o preluare ostila a baronilor ei, dupa moartea lui Putin, profitand de vidul de putere si de izolarea internationala in care a impins-o acesta. Acest razboi impotriva Ucrainei a fost unul sinucigaș si fiecare zi in care continua impinge Rusia in imbratisarea letala a Chinei. Sigur ca Putin miza pe un succes rapid, asemeni invaziei din Georgia, pentru a-si consolida pozitia, dar asta nu-i scuza orbirea. Cand zeii vor sa piarda pe careva ii iau mințile. Singura sansa a Rusiei si poate chiar a lumii este sa accepte mana întinsă de americani. Dar s-ar putea sa fie deja prea tarziu. Altfel scenariul incepe sa aducă din ce in ce mai mult cu 1984. Daca se intampla asta, ultimul refugiu credibil al lumii libere ramane US, daca reuseste sa fortifice cele doua Americi in fata influentei chineze si in masura in care reuseste sa emuleze rezistenta Japoniei, Coreei de sud, a Taiwanului si a Indiei in fata noului tăvălug al istoriei. Pe de alta parte procentul surprinzator de mic alocat de Taiwan apararii, pentru o tara care are un statut international de provincie răsculata a Chinei si de la care te-ai astepta sa se pregătească mult mai serios de o invazie, ar putea fi un semn de lipsa reala de vointa in a rezista, iar o cădere usoara a Taiwanului ar putea declansa un efect de domino.
”De ce ar face US acum altceva decat sa urmeze o politica pragmatica, fortificand puterea sa in cele doua Americi si renunțând sa isi mai risipească fortele pentru o Europa (…)”
Ăsta e unul dintre narativele clasice din propaganda rusă. Atât timp cât îl folosești, te ocupi cu propagandă rusă. Statele Unite nu pleacă nicăieri din Europa. Au avut 250.000 de morți în Europa în WWII, iar asta nu se mai repetă. Americanii vor bombarda ținte din Europa, cum s-a întâmplat în 1999, dacă nu mai poate fi impusă pacea altfel. Dar nu vor pleca nicăieri. Poveștile cu plecarea americanilor din Europa spune-le rușilor tăi, pe la Kazan și pe la Tver, că doar aceia te cred.
”Cea mai buna strategie a candidatilor la hegemonie este evitarea confruntarilor directe cu puterea hegemonica in declin,”
Ia-ți capcana lui Tucidide și du-i-o lui Xi 😀 că lui îi place să o repete, pentru uz intern. China nu e nicio candidată la hegemonie, nu stăpânește mările lumii și nici nu le va stăpâni în secolul 21. China e un imperiu continental, la fel ca Rusia, iar pe mare nu face doi bani, oricâte nave ar avea. Tot la fel ca Rusia. Degeaba împrăștie postacii pro-ruși tot fel de povești despre măreția Chinei, încercând să sugereze că ar fi aliatul lor.
Statele Unite impun o ordine maritimă pe toată planeta și nimeni altcineva nu o poate face în locul lor. Nu poți să faci marinari din niște călăreți de stepă. Când China o să ocupe prima insulă americană din Pacific, să vii să ne povestești. Te asigur că nu se va întâmpla în timpul vieții tale.
Ce spui tu acolo semana mai mult cu o rugăciune, nu cu argumente sau analize. Mi-as dori sa fie atat de simplu, dar nu este credibil. Nu poti sa te bazezi pe prejudecati de tipul chinezii sunt putere continentala, nu pot pune piciorul pe mare. Astea suna bine in romane precum Razboiul Tronurilor, dar atat. Chinezi nu sunt dothraki, nu au fost niciodata calareti de stepa. Civilizatia lor este una a orezului, caii au fost un lux. Chiar daca au fost prin traditie o putere continentala, traditia navala nu le-a lipsit. Chiar daca ar fi asa si tot nu ar fi un argument decisiv. Istoria este plina de rasturnari de situatie in acest sens. Si spartanii, si romanii si turcii au fost puteri strict continentale pana au trebuit sa se reinventeze. Si ce sa vezi? Flota spartana a umilit Atena care a trebuit sa se retraga in spatele zidurilor sale terestre pentru a supravietui. Romanii au distrus flota aparent invicibila a Cartaginei cu mult mai multa usurinta dacat au invins puterea ei terestra. La fel si turcii, care cu flota lor nou construita au dominat rapid Mediterana ajungand pana in Atlantic. Cand ai un avantaj decisiv la șantierele navale nu iti mai trebuie decât vointa pentru a-ți coplesi adversarul. Perseverenta bate de regula talentul in geopolitica. Iar tenacitatea puterilor comuniste nu ar trebui niciodata subestimața. Tu vorbești despre propaganda rusa de parca aceasta ar fi incapabila sa se folosească de adevaruri evidente in scopurile sale. Realitatea este ca Rusia este slaba, China este puternica. Posibil ca America sa nu părăsească cu totul Europa din prudenta, nu de teama Rusiei ci de teama slabiciunii ei, in eventualitatea ca Rusia ar fi inghitita de China, situatie in care jocul razboiului rece va trebui reluat. Dar deocamdată urgentele sunt altele. America nu face deocamdata decat sa păzească gratuit principala piata a Chinei, de unde aceasta isi obtine resursele pentru a se inarma impotriva Americii. Europa folosește excedentul comercial cu America pentru a-si finanta deficitul cu China. America nu este slaba, este doar slăbită. Rămâne în continuare punctul forte al occidentului. Dar trebuie sa se retraga pentru a-si rezolva problemele structurale. Isi poate reindustrializa economia cu ajutorul robotilor, la adăpostul taxelor. Dar are nevoie de timp, de perseverenta, de evitarea risipei. Este exact ce încearcă sa facă acum.
Și dă-i și 🐺 ta tă!
Rusia va fi făcută bucăți de China, la soroc,
nu va mai exista nicio Rusie la momentul potrivit.
Vedeți, de aia unele animale au venin!
Nu-ti mai pierde timpul, pare ca gandeste, dar nu e asa. E ca si cum ai discuta cu un robot.
”America nu face deocamdata decat sa păzească gratuit principala piata a Chinei, de unde aceasta isi obtine resursele pentru a se inarma impotriva Americii.”
Nu asta e rațiunea pentru care trupele americane se află în Europa, în Japonia, în Coreea de Sud etc. Statele Unite se află într-o cu totul altă fază de dezvoltare decât restul lumii și au nevoie de libertatea mărilor și de libertatea comerțului mondial, pentru propria prosperitate.
”Cand ai un avantaj decisiv la șantierele navale nu iti mai trebuie decât vointa pentru a-ți coplesi adversarul. ”
Asta e mentalitatea rusească. Nici China și nici Statele Unite nu văd lucrurile în maniera asta. Dacă ești ocupat cu ”a-ți copleși adversarul” ajungi inevitabil la sărăcie generalizată în propria societate. Conflictele armate consumă bani, nu generează bani.
China are o economie supradimensionată, orientată spre exporturi, așa că are neapărată nevoie să își vândă produsele și în State, fie și cu taxe vamale. China nu vinde materii prime, ca Rusia. China cumpără materii prime și nu va risca să irite Statele Unite, care pot închide oricând strâmtoarea Malacca, prin care vine 80% din petrolul importat de China.
China nu vede lucrurile astfel!! Libertatea comertului este doar in beneficiul puterii industriale dominante iar America a pierdut acest statut. Conflictele consuma bani, generând in schimb progres. Inca suntem tributari progresului tehnologic oferit de ultimul razboi mondial. In ultimii 80 de ani nu am reușit decât sa perfectinonam cu viteza de melc acea explozie de creativitate tehnologica. Vorbesti de propaganda ruseasca adoptând propaganda pacifista a cominternului al cărei scop a fost dezarmarea occidentului. Nu, nu este mentalitate ruseasca, ci mentalitate comunista. Capitaliștii nu se pot abține sa nu ofere comunistilor funia cu care vor fi spanzurati. Poate ai uitat, dar China este o tara condusa de partidul comunist, pentru care Mao este un zeu chiar daca a sărăcit populatia pana la canibalism. Comunismul urmărește o societate egalitara, care nu se poate obține altfel decat prin sărăcie generalizata. Dar mai întâi trebuie rasi capitaliștii. O societate comunista nu poate convietui cu exemplul prost al unei lumi libere. Ce face China azi, adoptarea temporara a capitalismului detestat, este doar un compromis, prin care isi asigura mijloacele pentru a impune lumii societatea ideala. Cand isi va atinge telul, miliardarii ei de carton isi vor regăsi locul firesc in lagărele de reeducare alaturi de un procent semnificativ din populatia naravita la moravuri capitaliste. Daca China ocupa Rusia va avea destul resurse pentru a putea provoca America. China se declara deja putere arctica, anticipând deja acest prim succes. Cat despre razboi ar trebui sa vorbești de el cu respect. A fost principalul motor al progresului omenirii. Fara el am fi ramas in epoca de piatra. Oamenii urăsc progresul, pentru ca urăsc disconfortul schimbarii, doar razboiul ii poate convinge sa il accepte. Razboiul a fost marele atu al civilizatiei occidentale fata de restul lumii. Fragmentata, mereu in competitie si conflict, a fost singura incapabila sa refuze progresul tehnologic.
”Daca China ocupa Rusia va avea destul resurse pentru a putea provoca America.”
Deci acum vrei să te apere America, în timp ce tu comiți masacrele din Ucraina?
Federația Rusă nu merită să existe. E un imperiu de secolul 19 care a fentat istoria până acum. Federația Rusă trebuie redusă cam la jumătate din dimensiunile actuale, atât ca populație, cât și suprafață. Iar dacă Manciuria revine Chinei cu ocazia asta, chinezii nu vor deveni marinari mai buni.