La un an după întâlnirea dintre Donald Trump și Vladimir Putin din Alaska, „spiritul de la Anchorage” a supraviețuit nu ca plan de pace, ci ca metodă de negociere personalizată și de presiune duală, menită să producă un acord pe care Trump să îl poată revendica drept al său, indiferent de ceea ce urmează.
AUTORI: Lesia Bidochko și Oleksandr Kraiev
Pe 15 august 2025, președintele rus, deja urmărit atunci de Curtea Penală Internațională și evitat în mare parte din Occident, a pășit pe pământ american, a primit o primire pe covor roșu și a stat alături de președintele american ca un egal. Ucraina a lipsit. Sprijinirea Kievului părea costisitoare; negocierea cu Moscova era prezentată drept mai pragmatică. Summitul nu a produs nici încetarea focului, nici un acord de pace, însă Putin a obținut o reabilitare publică fără să facă vreo concesie.
Un an mai târziu, Rusia a transformat summitul într-un produs propriu. A fost chiar depusă o cerere de înregistrare a mărcii pentru un parfum numit „Spiritul de la Anchorage„- aceasta este eticheta preferată de Kremlin pentru acea înțelegere la care susține că au ajuns Trump și Putin în Alaska. Și totuși, nu exista niciun acord care să fie îmbuteliat, nicio pace de comemorat și nicio breșă strategică de păstrat – doar o atmosferă. Pe măsură ce substanța s-a evaporat, Rusia a păstrat mirosul.
Întrebarea nu este acum dacă Trump s-a mutat de la Putin la Zelenski. Nu a făcut-o. Întrebarea este ce poate oferi fiecare parte unui președinte care vrea să transforme politica externă într-o tranzacție pe care s-o poată încheia. Moscova oferă acces, energie și târguri geopolitice. Kyivul oferă tehnologie testată în luptă și know-how industrial. Ambele îi pot fi utile lui Trump; niciuna dintre părți nu ar trebui însă să confunde utilitatea cu angajamentul.
Înainte de a se întâlni cu Putin, Trump încadrase deja relațiile SUA–Ucraina în termeni comerciali. La începutul lui 2025, a făcut presiuni asupra Kyivului să semneze un acord privind resursele minerale, care ar fi asigurat Statelor Unite un câștig concret în schimbul sprijinului acordat. În Ucraina, propunerea a stârnit temeri că țara va fi tratată din nou în principal ca furnizor de materii prime, nu ca participant la lanțuri de producție cu valoare adăugată mai mare.
Relația de apărare care se conturează urmează aceeași logică, dar schimbă ceea ce poate oferi Ucraina. Kyivul aduce sisteme testate în luptă, date obținute pe câmpul de bătălie și un ciclu de inovare modelat de adaptarea permanentă la contramăsurile rusești – capacități pe care Statele Unite nu le dețin încă la o viteză sau o scară comparabilă.
Cele două țări avansează planuri de producție comună de drone, inclusiv o fabrică pe teritoriul american care va folosi tehnologie ucraineană. Șase producători ucraineni s-au alăturat programului Drone Dominance al Pentagonului, în cadrul căruia sistemele lor vor fi testate în raport cu cerințele americane și, pentru comenzile viitoare, vor fi fabricate prin parteneriate cu firme din SUA.
Ucraina estimează că va produce între șase și șapte milioane de drone mici de atac în 2026. Până în februarie 2027, programul Pentagonului, în valoare de 1,1 miliarde de dolari, va fi comandat sub 200.000. Statele Unite își păstrează avantaje covârșitoare la capitolul capital, componente și capacitate industrială, dar rămân cu ani în urma Ucrainei în privința producerii acestei categorii de armament în ritm de război.
Washingtonul încearcă să transforme experiența ucraineană de pe front în capacitate americană. Acest lucru poate crea o interdependență practică, fără a produce însă o aliniere strategică. Ucraina poate că devine mai valoroasă pentru Trump, dar nu devine o țară mai sigură. Parteneriatul care se conturează îi oferă Kievului o sursă suplimentară de influență la Washington, lăsând totodată relația de bază condiționată: sprijinul american rămâne legat de ceea ce administrația poate prezenta drept un acord.
Pe fondul unei cooperări îmbunătățite și al unui climat tot mai pronunțat de încredere și deschidere între companiile de apărare americane și ucrainene, ne-am putea aștepta la o poziție mai favorabilă susținerii intereselor ucrainene în negocieri. Unii ar fi putut chiar spera că Trump va decide să-și pună în practică propriul slogan de campanie, „pace prin forță”, devenind un lider american pro-ucrainean și atlantist. Logica mandatului său și propriile priorități contrazic însă orice poziție „pro-„. Actualul președinte american nu poate avea o înclinație pro-ucraineană sau pro-rusă – Donald Trump nu poate fi decât pro-Trump (unii ar putea susține că nici măcar pro-american nu este întotdeauna).
Așa stând lucrurile, care este obiectivul lui Trump în politica față de Rusia și de Ucraina? Persistentul „miros de Anchorage” din Ministerul rus de Externe i-a făcut pe cei de acolo să creadă că Trump vrea să intre în grațiile lui Putin și să se alăture clubului „macho”-ilor autoproclamați de pe scena politică mondială. Apartenența la acest club ar presupune petrol ieftin și punerea în aplicare a pachetului de proiecte de dezvoltare a Arcticii propus de Kirill Dmitriev, în valoare de 12 trilioane de dolari. Mai mult, această linie de gândire se potrivește perfect cu strategia de a convinge Rusia să se opună Chinei într-o viitoare confruntare a hegemoniilor, promovată în prezent de Elbridge Colby. Chiar dacă liderii de la Moscova nu susțin această idee, o vor folosi pentru a atrage atenția Americii asupra Rusiei.
Din perspectiva Ucrainei, cooperarea activă și în bună măsură productivă din ultima vreme a creat impresia că SUA nu mai voiau doar să „împiedice Ucraina să piardă”. Părea că Washingtonul e pregătit să investească atât în proiectele militare curente, cât și în reconstrucția postbelică. S-a lucrat mult la un acord privind metalele rare, la crearea unui fond de reconstrucție și la continuarea dialogului privind posibilitatea producției sub licență a rachetelor PAC-3. Cum americanii nu-și pot permite să dea semne de slăbiciune față de China, exista speranța că își vor sprijini în continuare, activ, partenerul din Europa.
Adevărul este însă mai simplu, la fel ca politica externă a lui Trump. El are pur și simplu nevoie de un acord. Nu mai contează prea mult cine iese din război și în ce stare. Dacă este un acord real, pe care Trump să îl poată semna și care să îi poarte numele, acel acord îi convine președintelui american.
Un acord i-ar putea servi lui Trump pentru a revendica din nou Premiul Nobel pentru Pace. I-ar permite totodată să uite de această parte a lumii – la fel cum nu a reacționat la încălcarea acordului de încetare a focului dintre Israel și Hamas, la fel cum a uitat de reaprinderea războiului dintre Congo și Rwanda sau dintre Thailanda și Cambodgia. Durabilitatea unui tratat, respectarea principiilor sale ori procesul îndelungat de construire a relațiilor între foști adversari interesează prea puțin această administrație.
Un efemer „spirit de Anchorage” s-ar putea regăsi în politica presiunii duble. După propria recunoaștere a lui Trump, întâlnirea cu Putin din Alaska nu a fost un succes. În urma ei nu s-a înregistrat niciun progres în privința inițiativelor propuse de partea rusă.
Întâlnirea a avut totuși, poate, un rezultat – o anumită răcire a relațiilor SUA cu Ucraina. În urmă cu un an, Kievul abia începuse să stabilească legături bilaterale normale cu noua administrație americană. La un an după summitul din Alaska, persistă același tip de situație nedeterminată ca atunci. Pe de o parte, Rusia se confruntă cu noi sancțiuni, iar partenerii ei cu noi tarife și restricții comerciale. Pe de altă parte, Ucraina riscă să rămână fără apărare antibalistică în cea mai grea iarnă a războiului.
Ca în vara lui 2025, presiunea asupra ambelor părți de a ajunge cât mai repede la un acord este prezentă și astăzi. Continuă să lipsească un plan strategic pentru punerea în aplicare a unui asemenea acord. Și rămâne neclar ce anume vrea să obțină Casa Albă.
Dr. Lesia Bidochko este cercetătoare în domeniul politicilor la Institutul de Politici Europene din Kiev (EPIK), cercetătoare non-rezidentă la Universitatea Europeană Viadrina din Frankfurt-Oder și conferențiar universitar de științe politice la Academia Kiev-Mohyla.
Oleksandr Kraiev este directorul Programului pentru America de Nord al Consiliului de Politică Externă „Ukrainian Prism” din Kiev și conferențiar în relații internaționale la Academia Kiev-Mohyla.
