Pentru moderni, egalitatea pare cu mult mai seducătoare decât libertatea, iar tentația ei este, invariabil, primul pas în direcția rătăcirii utopice și a elanului totalitar. Drumul de la proclamarea egalității la nivelarea brutală este parcurs fără ezitare, în numele promisiunii fericirii.
Împotriva acestei porniri liberticide se ridică reflecția lui Tocqueville, iar dimensiunea ei profetică ține de capacitatea unică a autorului ei de a privi în viitorul inaccesibil contemporanilor săi. Acolo unde Marx a ales profeția întemeiată pseudoștiințific, Tocqueville a preferat subtilitatea sceptică și curajul moderației. Seducția planificării politice se confruntă, inevitabil, cu imperfecțiunea umană: rigiditatea dogmatică este contrapusă spontaneității organice.
Volumul lui Aurelian Crăiuțu, apărut la Editura Spandugino, tradus subtil de Alexandru Gabor și revizuit în vederea ediției românești, continuă un efort hermeneutic impresionant: ilustru liberal american și român el însuși, Aurelian Crăiuțu este un istoric al ideilor a cărui acuitate permite evidențierea, ca într-o explorare arheologică, a succesivelor straturi de sens. Filosofia sa politică, una a moderației militante, își are rădăcinile în Tocqueville și în liberalii francezi – eseurile de față sunt și un autoportret intelectual al lui Crăiuțu însuși.
Un chip
Cercetarea, erudită și pasionată, cuprinsă în cartea de față îl redă pe Tocqueville epocii sale, dar și vremurilor ce vor veni. Natura vizionară a paginilor sale este inseparabilă de relația pe care ele o întrețin cu epoca sa: liberalismul lui Tocqueville se ivește din acest pat germinativ al gândirii ce caută să salveze libertatea de inamicii ei, refuzând, simultan, absolutismul regal, dar și despotismul mulțimii.
Și poate că acesta este supremul paradox al filosofiei politice franceze din secolul al XIX-lea: ea înseamnă nu doar laboratorul radicalismului socializant, ci și pledoaria ce se raportează la idealul ordinii constituționale și al moderației. „Doctrinarii” pe care Aurelian Crăiuțu îi convoacă sunt cei pe care i-a recitit în pagini memorabile: prinși la mijloc între pornirea iacobină și intransigența Restaurației, ei sunt primii care încearcă să ofere democrației un sprijin stenic al moderației. Franța lui Tocqueville este și Franța unor Chateaubriand sau Guizot. Epoca de după 1820 este una definită de formularea întrebărilor ce vor merge mai departe, până spre propriul nostru prezent.
Liberalismul conservator al lui Tocqueville, în lectura lui Aurelian Crăiuțu, este un itinerariu intelectual ce acoperă decenii. El pornește de la călătoria americană și are ca stație terminus cercetarea despre Vechiul Regim și „Amintirile” sale. Luciditatea lui Tocqueville permite clarificarea treptată a privirii, asemeni unei focalizări. Fiecare episod din destinul său este o piatră la temelia edificiului său intelectual.
Tocqueville se distinge prin refuzul unei abordări monoman-revoluționare. Contemporan cu Marx și cu nașterea socialismului științific, el nu are ambiția de a întemeia o religie politică. Moderația pe care o ilustrează decurge nu doar din acceptarea schimbărilor care nu pot fi evitate, ci și din hotărârea de a nu ceda impulsului nivelator al masificării și al demagogiei.
Posteritatea lui Tocqueville este și posteritatea acestei critici a fervorii revoluționare. Cartea dedicată genezei Franței de Vechi Regim este, asemeni textului fondator al lui Edmund Burke, testamentul în care se poate citi un îndrumar pentru viitor. Politica intelectualilor bântuiți de idei și orbi la complexitatea realității duce la impasul utopiei: ideologia se servește de centralizare și de etatism spre a putea triumfa. Este tiparul funest pe care îl va exacerba veacul al XX-lea, cu toate crimele sale.
Supremul omagiu care poate fi adus lui Tocqueville nu este mimetismul steril, ci continuitatea creatoare: opera lui Raymond Aron este, în acest context de devenire fecundă, cea în care se întrupează energia libertății intelectuale. Asemeni lui Cristian Preda, Aurelian Crăiuțu este un aronian: ceea ce Aron oferă este antidotul la rătăcirea revoluționară. În secolul lui Stalin, al lui Hitler și al lui Mao, Aron a scris, cu claritate tocquevilliană, despre posibilitatea moderației. Tenacitatea sa este tenacitatea unui franctiror ce practică pedagogia politeții.
În cele din urmă, întoarcerea la Tocqueville este întoarcerea la sursele niciodată epuizate ale lucidității. Tirania majorităților despotice sau a minorităților radicalizate este inamicul pe care avem datoria să îl înfruntăm. Cataclismului revoluționar îi putem opune, mereu, drumul delicat și modest al edificării în libertate, departe de vuietul fanatismului și de seducția demagogică.
