Răscoala, spectacolul regizat de Dragoș Alexandru Mușoiu pe textul Alexei Băcanu la Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca în care se rescrie scenic la modul brechtian romanul canonic al lui Liviu Rebreanu, mi s-a părut a fi unul dintre puținele cu adevărat bune, autentic teatrale și evident provocatoare la reflecție din oferta celei de-a zecea ediții a FITO. Festivalul Internațional de Teatru de la Oradea. Un festival despre care nutresc speranța că voi reveni pe larg cât mai curând posibil. Văzându-l, apreciindu-I multele lucruri cu adevărat bune, reperabile ca atare la nivelul tuturor compartimentelor(text,regie, interpretare actoricească, muzică, scenografie), fără a-I însă trece cu vedere unele scăpări pe care le consider în primul rând de natură artistică ( amintesc aici în primul rând secvența în care Aristide, fiul depravat al arendașului Platamonu, se masturbează) nu pot decât să îi dau dreptate (pour une fois!) Mirunei Runcan care într-o extrem de elaborată, meticuloasă cronică publicată în nr. 1314/2026 al Observatorului cultural îi reproșează îndreptățit criticii că nu a acordat până acum suficientă atenție nici scrierilor Alexei Băcanu (devenită din 2009 o prezență constantă în domeniu, regăsibilă ca atare nu doar în oferta artistică a Reactorului din Cluj-Napoca) și nici regizorului Dragoș Alexandru Mușoiu. Îmi fac aici și eu mea culpa și admit ( fac asta doar după ce mi-am consultat fișele convocate în vederea împrospătării memoriei) că despre un spectacol al regizorului ( e vorba despre Vinegar Tom), am scris ultima oară în anul 2022. Observam atunci, în cronica montării de pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea, apetența deocamdată in nuce a lui Dragoș- Alexandru Mușoiu pentru modalitatea de expresie brechtiană. Confirmată ca atare și de data asta cum nu se poate mai limpede în spectacolul cu Răscoala de la Reactor.
Un nimb brechtian trebuie să fi existat și în felul în care Alexa Băcanu a rescris pentru scenă romanul lui Rebreanu. Și cum nu exclud deloc să fi fost vorba despre un text comisionat, viziunea din perspectiva contemporaneității noastre cu care e citită cartea, plasarea faptelor narate în ea într-o dinamică a istoriei (fapt evident în monologul pe care îl rostește aproape de final Titu Herdelea, monolog în care sunt concentrate ideologii și fapte ce au urmat în zecile de ani de după răscoală și după înăbușirea ei în sânge) mi se pare a fi pe deplin conformă spiritului și esteticii Reactorului. Monologul în cauză intră în replică și consonanță cu songul, cu momentul coral de la început în care se parafrazează vorbele Ecleziastului. “ E un timp de construit și un timp de demolat/Un timp de răspuns și un timp de întrebat”. Nu poți, cred, să nu te întrebi, urmărind montarea de câte ori s-a construit și de câte ori s-a demolat în România modernă a cărei istorie, vrem-nu vrem, începe cu domnia lui Carol. Evocat și el într-un crochiu din spectacol. În Răscoala, carte devenită în spectacol ceea ce aș numi un roman-concert, regăsim o lume veche, patriarhală, construită în sute de ani, lume al cărei reprezentant și apologet principal este boierul Miron Iuga. Lumea aceasta dispare, moare, se deconstruiește sub ochii noștri. Și aceasta în primul rând drept consecință a întrebărilor devenite tot mai stringente referitoare la justețea vechilor rânduieli, întrebări dintre care cea mai apăsătoare și răscolitoare este al cui e pământul. Avem în adaptare, avem și în montare coperte, așa cum îi plăcea lui Rebreanu poate avem chiar coperte multiple, poate și supracoperte, avem chiar și o pagină de gardă. Alexa Băcanu plasează, cred, și inteligente, pertinente, note de subsol. Istoria din spectacol începe cu sosirea la București a încă naivului ardelean Titu Herdelea, un tânăr ce refuză apăsat implicarea în politică, continuă, grație prieteniei sale cu Grig Iuga, cu descoperirea realităților cumplite și a tensiunilor tot mai rău prevestitoare din lumea satului argeșan ca și cu aceea a secretelor și pactelor din intimitatea familiei boierești. O familie categoric dominată de Miron Iuga, boierul pentru care orice compromis este perceput ca acceptabil și aceasta în primul rând cu scopul refacerii posesiunilor vaste de odinioară. Mai apoi, intervin momentele pregătirii și înfăptuirii răscoalei percepută ca fiind similară uneirevoluții și incursiunile chirurgicale în politicianismul vremii. Relevantă în acest sens părându-mi-se scena tangoului dintre omul conservatorilor și cel al liberalilor din momentul predării puterii. Revoluția se încheie cu excelentă prin concentrare și impact emoțional secvență a împușcării rebelilor.
Textului Alexei Băcanu nu îi scapă nimic important din romanul lui Rebreanu, scenariul conceput de ea surprinde palpitul și energia în creștere a faptelor, învolburarea crescândă a întrebărilor și apoi a evenimentelor. Operațiunea de rescriere este limpede una explicită, subliniată ca atare de regie care, din când în când, întrerupe cursul firesc al povestirii, răstimp în care personajele ni se înfățișează drept actori la vedere.
Scenografia lui Mihai Păcurar recurge la rându-i la rame (completate de diagramele Luciei Mărneanu) care, asemenea inserturilor picturale din plan secund rostuite să refacă alternativ la Belle Epoque trăită, savurată ca atare, chiar cu o anume inconștiență de lumea bucureșteană, prima cunoscută și descrisă în scrisorile și însemnările sale de Titu. O lume a cafenelor și gazetarilor, apăsat frivolă, o lume care doar vorbește (celebra la hâblerie roumaine) despre problema țărănească și lumea satului. O lume deocamdată aparent, fals, înșelător calmă. Când calmul, vechile rânduieli și învoielile cu de-a sila sunt aruncate în aer, ramele din decor dispar, sunt înlăturate violentm dispar și diagramele cu tentă ușor ironică proiectate până atunci pe un ecran, dispar și inserturile pastelate. Totul devine dur, crud, iar cei trei 13 interpreți care aproape toți dau viață mai multor personaje creează impresia că se amestecă cu spectatorii, că iau în posesie publicul, că îl domină, Că îl prind în capcană. La un moment dat chiar, un număr de actori părăsesc scena, pătrund în sală și de aici, ca dintr-un informal spațiu de judecată, pun la îndoială, contestă rânduiele nedrepte și buna credință nu doar a bătrânului Miron Iuga, ci și a autorităților. Fie ele jandarmi, primar, prefect, miniștri. Mai toți surprinși într-o notă caricaturală. Caricatură ajunsă la cotă maximă în înfățișarea prefectului ori în cea a reprezentaților parlamentari ai partidelor politice.
Răscoala de la Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca se joacă fără pauză. Și cu toate acestea spectacolul se organizează clar și declarat în două părți. Categoric delimitate și ritmic, și vizual (există în acest sens o secvență-cheie, secvența lumii de tip cadavru, secvența lumii care moare), âși prin modificările în privința stilisticii muzicii, a songurilor. Dacă în prima parte acestea îi aparțineau lui Boroș Csaba și degajau un oarecare calm, un fel de falsă liniște (trebuie subliniat că partiturile mi s-au părut extrem de dificile și că mai mult ca sigur ele au cerut extrem de multă muncă din partea Renatei Burcă, care a asigurat pregătirea muzicală, a lui Adonis Tanța ce și-a asumat pregătirea vocală și a tuturor actorilor), în cea de-a doua, Danaga, un mai vechiul colaborator al Reactorului, imprimă drastice rupturi de ritm în deplină consonanță cu schimbările impuse de poveste și excelent gestionate de însăși dinamica tot mai alertă a spectacolului. Fără probleme controlată de regizor. Firește, îmi imposibil să nu remarc cântecul în specificul doinei Cine aș fi putut să fiu scris și cutremurător interpretat de Radu Dogaru.
Actul actoricesc este preponderent unul de grup. Avem de-a face cu un grup cu totul remarcabil, exemplar coordonat, armonizat de regia demnă de toată lauda a lui Dragoș- Alexandru Mușoiu. Și potențat de coregrafia cu funcții apăsat narative, inventată de Sergiu Diță. Personajele se mișcă viu, agitat, alert pentru ca, pe neașteptate, să înghețe, adică să se transforme în fotografii vorbitoare. Alexandra Caras lasă o impresie puternică interpretând Prefectul, actrița e și o foarte bună interpretă a Babei Ioana, Rita Sigmond se reține în special prin interpretarea dată Primarului ( trebuie spus că ambele actrițe joacă fără cusur asupriți și asupritori deopotrivă), vocea și implicarea Paulei Maria Seichei (soprană de operă de profesie) sunt absolut admirabile, Catălin Filip îl joacă apăsat, sigur pe năpăstuitul și veșnic revoltatul Chirilă, Ana Rednic desenează un bun portret al încă și mai năpăstuitei Gherghina, Victor Muntean este un discret interpret al șoferului-amant Raul și își schimbă inteligent și eficient tonul și stilul atunci când îl joacă pe învățătorul satului, Ákos Kerekes și Imecs-Magdó Levente funcționează impecabil, în duete explicite sau implicite, perfect reglate. Cei doi au și apariții individuale, conturate în așa fel încât nimic să nu fie de domeniul repetitivului. De pildă, Ákos Kerekes își dovedește versatilitatea fiind ba vechilul Leonte, ba Plutonierul de jandarmi. ba Aristide, ba Baloleanu, ba noul prim-ministru, hotărât să nu ierte nimic.
Cinci dintre actorii din distribuție joacă câte un singur rol, conferind consistență unor personaje ce poartă nume. Adonis Tanța, posesor al unei voci de excepție, îl interpretează cu infinite nuanțe pe Titu Herdelea. Un Titu Herdelea în progres. Un observator, cum am mai spus-o, la început naiv, mai apoi din ce în ce mai rafinat, mai inteligent, mai îngrijorat și mai sarcastic, cronicar și comentator al faptelor, Calița Nantu zămislește o Nadină și provocatoare, și vaporoasă, și cum nu se poate mai vicleană și ticăloasă, Radu Dogaru este un foarte bun Petre Petre, actorul marcând gradat, subtil sporirea ponderii personajului, Szilárd Gáspar-Barra aduce în scenă un Grig sensibil și vulnerabil. Aflat la antipozi cu felul de a fi al tatălui său, militărosul boier Miron Iuga (nu întâmplător personajul e încălțat cu cizme militare) căruia Doru Taloș îi dă o interpretare de zile mari. Doru Taloș domină scena, aparițiile lui au parcă ceva cinematografic. Consfințind caracterul de eveniment al spectacolului Reactorului de Creație și Experiment din Cluj-Napoca.
Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca
RĂSCOALA
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Muzica: Boros Csaba (Actul 1), Danaga (Actul 2) și Radu Dogaru („Cine-aș fi putut să fiu”)
Pregătire muzicală: Renata Burcă
Pregătire vocală: Adonis Tanța
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafie: Sergiu Diță
Ilustrații diagrame: Lucia Mărneanu
Asistență scenografie: Alexandra Conțiu
Sunet și lumini / proiecții video și subtitrare: Cătălin Filip și Alex Maftei / Călin Deneș
Sonorizarea: Radu Boancă
Scenariu de Alexa Băcanu, după romanul lui Liviu Rebreanu
Cu: Alexandra Caras, Radu Dogaru, Cătălin Filip, Szilárd Gáspár-Barra, Ákos Kerekes, Imecs-Magdó Levente, Victor Muntean, Calița Nantu, Ana Rednic, Paula Maria Seichei, Rita Sigmond, Doru Taloș, Adonis Tanța
